refugiatul

Zicerea anului

2008-08-28T14:15:00.003+03:00

"Groparii nu iau mai multă şpagă decît medicii!"

Din gîndirea domnului George Georgescu, fostul şef al cimitirelor şi crematoriilor din Bucureşti (parcă îl şi văd pe stimabil ordonînd cu prestanţă napoleoniană: "Cimitire şi crematorii drepţi! Pentru onor, înainte!") şi - ţineţi-vă bine!, viitor candidat la funcţia de Primar General al Municipiului Bucureşti. Vorba aia, ce-a învăţat, va pune cu deplin profesionalism în practică...

Nişte chestii într-o expoziţie şi efectele lor

2008-08-12T12:15:00.004+03:00

E vară şi straşnic de cald. Oamenii serioşi se aprind din te miri ce. Şi, odată înfierbîntaţi, nu par a se stinge prea curînd, decît după o mare anevoinţă. Lumea culturalicească românească fierbe, domnule, nu alta! Umorile au dat în clocot şi un nou război naţional s-a iscat din seninul alburiu al acestui început de august. Intelectualii patrioţi spumegă, iar cei pătrunşi de hegemonia esteticului nu se lasă nici ei mai prejos. De la invectiva subtilă pînă la înjurăturile cele mai neaoşe pe care le supotă hîrtia sau micul ecran, toate sînt folosite ca măciuci ideatice menite a-şi doborî adversarii aflaţi în tabăra alilantă, a celor greşiţi, fireşte. Toţi sînt convinşi de dreptatea lor, de aici ajungîndu-se la o bălăcreală generală din care lipsesc numai flegmele aruncate în obrazul opozanţilor, pumnii şi capetele aplicate măestru în gură.

Ce să fie, ce să fie? Păi, iaca, o sfadă între oameni subţiri pentru o expoziţie ce a avut loc la New York. O expoziţie organizată de Institutul Cultural Român în plin centrul marelui oraş american. Şi de la ce s-au luatără?

Unii zic - patrioţii - că urmaşul unuia venit cu traista în băţ de la Viena (pînă şi o asemenea acuză i s-a adus lui Patapievici) a umblat să strice imaginea ţărişoarei şi au fost cheltuiţi aiurea banii publici. Ceilalţi îi consideră nişte dobitoci lipsiţi de simţ artistic pe cei dintîi. În esenţă, dincolo de discursurile sforăitoare, asezonate cu sos de lacrimi tricolore, sau de rezonuri ce se vor superioare, la care n-au acces decît iniţiaţii, pare a fi vorba de faptul că unii caută să dea de pămînt cu Patapievici, iar ăilalţi sar să-l apere. Problema e că ambele tabere ori evită, ori n-au băgat de seamă că ar mai fi ceva mult mai serios în joc decît afinităţile sau înscîrboşirea personală vizavi de persoana directorului I.C.R.

O grămadă de intelectuali - din tipul acela specific de pe la noi: superior, de regiune - îşi închipuie că sacrul şi simbolistica lui sînt nişte bagateluri care există pentru a fi batjocorite de băieţii fini şi unşi cu toate alifiile. În respectiva expoziţie, în care, de exemplu - spre uimirea mea, recunosc - domnul Liiceanu nu vede nimic scandalos, se află nişte menore mutilate, sau un desen - mai degrabă un soi de caricatură nu tocmai izbutită măcar stilistic - în care nişte personaje nude citesc cu mare amuzament... Biblia.

Puştii, care au expus acolo, vădesc un teribilism de puberi cam întîrziaţi, mustind de o viziune îngroşată peste orice saţietate asupra sexului pe care-l amestecă de-a valma cu orice, avînd în mod evident deficienţe grave în înţelegerea sacralităţii. Dacă ar fi făcut-o pe barba lor, pe vreun calcan din metropola americană, responsabilitatea le-ar fi revenit integral. Situaţia este însă cu totul alta atunci cînd această acţiune se produce sub tutela unui institut cultural naţional, care aparţine oficial statului român Pînă una-alta, slavă Domnului, creştinii şi evreii s-au arătat a fi discreţi şi toleranţi. Pînă cînd, asta rămîne de văzut. Dar ia să fi fost în mîna sexoaselor personaje, expuse cu inconştienţă, Coranul în locul Bilbliei! Cred că şi acum preşedintele Traian Băsescu ar fi semnat, roşu la faţă de nervi, un munte de scrisori, aducînd scuze publice în faţa tuturor ţărilor şi comunităţilor islamice de pe mapamond.

Vajnicii apărători ai expoziţiei ar trebui să ştie că există totuşi şi lucruri care nu se fac, indiferent de alibiurile pe care arta le poate conferi. Mai ales într-un cadru care angajază oficial România. De exemplu nu pui svastici, chiar dacă ţie ca autor ţi se pare că asta e o glumă "artistică" foarte reuşită, pe crupa poneilor şi nici nu ridiculizezi simboluri iudaice în oraşul cu cea mai mare populaţie evreiască din lume. Organizatoarea acestui îndoielnic act cultural ar fi trebuit să respingă o asemenea neghiobie şi dovadă de lipsă de bun-simţ. Măcar de pe poziţia unui oaspete decent. Niciun musafir cu obraz nu se apucă să deseneze obscenităţi pe icoana din casa unde este găzduit. E un lucru normal, absolut firesc, pentru care nu-i necesară cine ştie ce subtilitate sau inteligenţă excepţională.

În rest, că din punct de vedere plastic cei trei juni au creat o capodoperă sau un mare fîs, se pot emite mii şi milioane de opinii. După gusturile mele şi din imaginile pe care le-am văzut, nu mi se pare deloc că ar fi vorba de artă, iar de elevaţie spirituală, ce să mai vorbim. Dar, deh, eu nu sînt un analist cu studii de specialitate. Ca o paranteză fie zis, nici domnul critic Şuşară nu pare prea încîntat de producţiunile prezentate la New York, deşi are o afinitate calmă către triumviratul Patapievici-Pleşu-Liiceanu. În orice caz, tinerilor teribilişti li s-a făcut o publicitate de care ţăranul ăla amărît de Brâncuşi n-a avut parte în întreaga lui viaţă din partea statului român. Ce vrei? Prietenii lui erau la Paris, nu la Bucureşti...

Acum unii vorbesc despre lapidarea domnului Patapievici. Ei, hai să fim niţeluş serioşi! Dumnealui nu riscă nimic altceva decît, cel mult!, pierderea scaunului de director sau preşedinte al I.C.R. şi altceva nimic. Ar fi fost foarte bine dacă şi-ar fi asumat acest risc încă de la începutul scandalului. Blaga a fost scos de la catedra universitară şi trimis ca ajutor de bibliotecar, sigur, în cu totul şi cu totul alte timpuri, dar a avut tăria să-şi edifice în continuare opera filozofică. Azi lucrurile s-au schimbat radical şi riscurile sînt realmente minore, în orice caz incomparabile. Aşa că întregul cor al tînguitorilor ar fi bine să-şi ţină lacrimile în frîu. Sigur că le e al dracului de greu fiindcă unora le-a mers tare bine cînd umbra impozantă a lui Patapievici se aşternea peste ei de la înălţimea jilţului acestei funcţii. Sînt curios cîţi dintre adulatorii de azi ai remarcabilului om de cultură îi vor rămîne alături după ce va părăsi respectivul post. Poate că dumnealui, după ce va trece de inerentele amărăciuni, îi va fi benefică această situaţie: o funcţie în minus, o lucrare importantă în plus.

Penibil e şi faptul că majoritatea apărătorilor de acum ai lui Patapievici sînt în acelaşi timp şi iluştrii beneficiari ai unor burse, ajutoare, înlesniri de tot soiul, promovări, plimbări prin străinătate, etc., primite din partea I.C.R. În aceste condiţii nu poţi să-ţi pledezi obiectivitatea atitudinii. Cum la fel de lamentabilă mi s-a părut şi prestaţia directoarei I.C.R. - New York care în lipsa unor argumente credibile şi-a folosit doar tupeul şi convingerea că toţi aceia care nu rezonează la afirmaţiile dumneaei sînt nişte inculţi sau rău-intenţionaţi. Cît despre junele care este purtătorul de cuvînt al filialei newyorkeze a I.C.R., ce să mai vorbim! Un tip care-şi prezintă pe propriul blog imaginea în timp ce rade cuiva părul pubian, care face apologia consumului de urină şi de droguri, mi se pare că nu are un comportament adecvat unei funcţii de reprezentare a statului român, mai ales din perspectiva unei poziţii cu echivalenţă diplomatică. O fi omul trendy prin cercul lui de excentrici din cartier, ca să folosesc un eufemism, şi poate face şi spune orice pe propriile-i speze, dar nu şi în calitatea pe care o deţine. Cum de a ajuns tocmai dumnealui în funcţia aceea care presupune anumite calităţi, inclusiv decenţă, pentru mine rămîne o mare enigmă. Fiindcă mi-e greu să cred că a fost numit acolo de însuşi domnul Patapievici. Dar de demis, cu siguranţă o putea face cu o simplă semnătură.

Cei care ar dori să-l vadă dărîmat pe Patapievici, dimpreună cu liderii de opiniune naţională, recte Cristoiu şi fraţii întru Antena 3, au reuşit încă o dată să dea dovada capacităţilor lor comice şi, evident, a onestităţii de care sînt capabili. Ei l-au invitat la o emisiune de înfierare proletară - scăpîndu-le tocmai esenţialul - pe domnul Buzura. Acest domn e fostul şef al I.C.R., pierzător al funcţiei în favoarea lui Patapievici. Cine nu-l ştie pe ilustrul scriitor de romane discutabile sub raport literar, dar subversive cu voie de la Secu şi totodată informator pe caşcaval şi salam de Sibiu, păpat din mînuţa colonelului Merce, i-o fi admirat histrionica obiectivitate îngrijorată. Iar stelele mediatice din studio îl acompaniau, cînd grave şi indignate, cînd amuzate de bicisnicia lui Patapievici. Fiindcă există şi tipul ăsta de judecată în care se anlizează persoana, prietenii, eventual familia şi strămoşii, dar nu opera sau faptele sale în sine. Iar judecata e cu atît mai aspră cu cît boala pe care ipochimenii o au pe individul în cauză e mai mare.

Or, ura este cu atît mai virulentă cu cît statura culturală a celui pus sub acuzare e mai evidentă. Cristoiu, dincolo de lăudăroşeniile lui inepte, de fala de a fi scris nouă cărţi ("Io am scris mai multe cărţi decît Tismăneanu ăla! Io am scris nouă - nouă, dom'ne! -, iar ăla abia cinci", perora el cu buzele spuzite de salivă, acum nici un an) şi de încercarea de a se pretinde - mai nou - istoric, cred că-şi dă seama în adîncul său că nu va fi niciodată un adevărat om de cultură, nicicum unul de calibrul lui Patapievici. A fost şi va rămîne mereu un mediocru om de presă. Apogeul lui spiritual l-a atins cu ocazia marii descoperiri a găinii vivipare. Degeaba rîde de Dan Diaconescu, că nici el nu-i cu mult mai breaz. Cu toate acestea, ţine să demonstreze neapărat contrariul. Şi cum o poţi face mai eficient decît mînjind măcar soclul, dacă la statuie n-ai cum să te ridici în veci?
Din păcate, ideea că dacă apari zi de zi la televizor, alături de unii la fel ca tine ori char mai mititei ca valoare, îţi sporeşti prestigiul, nu este chiar iluzorie. Iar aceşti oameni pedalează cu străşnicie pe ea. Nonvalorile şi mediocritatea agresivă, tocmai fiindcă îşi dau seama de slăbiciunile lor, se coalizează mult mai lesne, sprijinindu-se unele pe altele. Sînt la fel de duhnitori sub raport etic şi au cam aceleaşi limite intelectuale. Dar au ajuns, "cu gogoşi, cu iaurţele", în vrful societăţii şi crează iluzia împărtăşită de masele largi, populare, a unor elite.
Din această cauză, Cristoiu vorbeşte cu gura plină de osanale despre marele om de cultură Păunescu. Cît de mare este poetul Păunescu, fiindcă despre micimea lui morală nici nu are rost să se discute? Dar literaţii Vadim, Ungheanu sau Fruntelată? Răspunsul la această întrebare esenţială stă în opera pe care au edificat-o. Dacă reuşeşti să o parcurgi, mare lucru nu rămîne. Dar s-au impus în conştiinţa publică drept mari valori naţionale, mai ales Păunescu şi Vadim, oameni despre care omul de pe stradă spune cu seriozitate: "O fi, nene, ăla cam gras şi cam porc, iar ălălalt cam face halimai, da' e deştepţi, e oameni cu cap!"

Trist e că aceştia vor fi cei ce-l vor judeca pe Patapievici. Însă la fel de trist e că Patapievici nu şi-a asumat eroarea de a fi numit nişte găgăuţi iresponsabili la I.C.R.-New York, ba, mai mult de atît, a căzut în capcana unei solidarităţi păguboase şi le-a luat apărarea, sprijinit de un cerc de prieteni al naibii de "dezinteresaţi". Imaginea care se va lipi de el va fi aceea a unui şmecheraş, asemeni celorlalţi ce zumzăie prin obosit-cenuşia noastră cultură, prins în lupta dintre două găşti în egală măsură de murdare. Atunci, oricare dintre inchizitorii lui o să-i arunce în obraz: "Nu te mai da, mă, pur şi dur, că eşti la fel ca noi!" Iar argumentul operei pe care a scris-o va cădea în gol, indiferent cîtă îndreptăţire are.
Patapievici va fi exemplul perfect al ilustrării zicerii că oamenii deosebit de inteligenţi comit în viaţă, măcar o dată, cele mai mari prostii. Prea-creştinii lui acuzatori n-o să-l ierte nicicînd. Aproape sigur, se va putea consola cu uitarea prietenilor cărora le-a sărit în ajutor.

Istoria care se făureşte zi de zi

2008-06-15T07:39:00.002+03:00

Tanja e o femeie de 23 de ani. E o tînără mămică care trăieşte în Germania. Are un copilaş de vreo şapte luni pe care îl cheamă Merlin. Într-o zi, băieţelul a fost tare zbuciumat şi mama lui nu l-a putut îndupleca decît cu mare greutate să se liniştească, după eforturi epuizante. La capătul acestei întîmplări obişnuite, femeia, dînd dovadă de umor, şi-a vărsat năduful pe net. Ea a scris următoarele pe e-Bay, site-ul de vînzări şi licitaţii electronice: "Bebeluşul meu, aproape nou, de vînzare pentru că a devenit cam zgomotos. Preţ: un euro".

Probabil că cei mai mulţi dintre dumneavoastră o să zîmbiţi citind anunţul. Numai că în lumea asta, inclusiv în Germania cea democratică, există o grămadă de oameni foarte vigilenţi care au anunţat autorităţile în drept, cerînd imperios să se ia atitudine şi măsurile corespunzătoare la nivelul cel mai drastic cu putinţă. O să vă întrebaţi cam cît de bou sau de rău-intenţionat să fii ca să iei în serios un asemenea anunţ. În fond, fie şi din formularea anunţului - "bebeluşul meu, aproape nou" - sau din motivaţia intenţiei de vînzare, se vede clar că e o glumă. O să vă mai spuneţi că tîmpiţi există peste tot, prostia fiind omogenă şi izotropă, asemeni hidrogenului în Univers, şi că nu s-a găsit nicio autoritate care să ia cîtuşi de puţin în seamă reacţia unor dobitoci.

Ei bine, nu. Lucrurile nu au stat deloc aşa, rostogolindu-se într-o direcţie de-a dreptul înspăimîntătoare. În două ore şi jumătate anunţul a fost scos de pe e-Bay, iar poliţia a identificat cu maximă rapiditate pe cea care a făcut postarea. Imediat serviciile sociale de protecţie şi ocrotire a copilului au intervenit, preluîndu-l pe micuţ. Procuratura germană a fost şi ea sesizată, părinţii putînd să apară în faţa instanţei. Deja totul pare a fi scăpat de sub controlul raţionalului, plonjînd în plin absurd kafkian.

Aceasta este o manifestare şi totodată un efect al aşa numitei corectitudini politice. Am citit cu ceva timp în urmă, foarte surprins, pe blogul unei doamne cu adevărat respectabile, cultivate şi inteligente că este o admiratoare a acestui curent. Avea doar cîteva amendamente, fiind fumătoare. Afirmaţiile ei mi s-au părut înduioşătoare prin cristalina lor naivitate. Ca ea sînt probabil mulţi, fiindcă principiile fundamentale pe care ni le proiectează în faţă această ideologie sînt bune şi frumoase, aşa cum au fost, în aparenţă şi la nivel declarativ (vezi "fericirea întregului popor" sau "să redăm demnitatea poporului german") şi cele care au mai bîntuit omenirea în secolul trecut. Dar realitatea e că avem dinaintea noastră un nou tip de totalitarism ideologic. Esenţa şi scopul acestuia nu sînt deloc atît de minunate pe cît încearcă să ni le înfăţişeze apologeţii lui şi duc la monstruozităţi de genul celei arătate mai sus.

Practic, corectitudinea politică vrea să cuantifice la milimetru, iar mai apoi să controleze în ansamblul şi în profunzimea lor relaţiile interumane. Modul de adresare, gesturile, comportamentul, atitudinea faţă de cele mai variate probleme, toate trebuie supervizate de această nouă Inchiziţie, una care decide ce e just şi ce nu.

Această nouă ideologie se împleteşte strîns cu politica de Big Brother a Statului cu aspect anonim, dar omniprezent şi omnipotent, care prin şi cu ajutorul ei începe să elaboreze o lume din ce în ce mai orwelliană. Legitimat moral şi ideatic de corectitudinea politică, Statul modern, ajuns şi la această fază (pe care nădăjduiesc să o depăşească grabnic), prin mijloacele sale din ce în ce mai sofisticate de care dispune, cotrobăie, mai mult sau mai puţin insidios, prin viaţa noastră. Oricînd doreşte, absolut oricînd, prin camerele de luat vederi - centrul Londrei sau cartiere întregi din marile oraşe japoneze, de pildă, sînt monitorizate integral, la fel ca şi intrările sau ieşirile din metropole, ori autostrăzile - conectate centralizat, Statul ştie pe unde ai fost toată ziua, facturile achitate prin card îi spun ce şi cît mănînci, ce bei, cu ce te speli, pe unde te duci în vacanţe, ce tip de cărţi citeşti, ce medicamente iei şi, implicit, de ce boli suferi. Pare înspăimîntător? Statul te linişteşte, mîngîindu-te pe cap (el zice că pe greabăn): o face pentru binele tău. El te protejează astfel de cei răi, dar şi de tine însuţi - care uite ce obiceiuri proaste ai! - sau pe copilul tău de concepţiile tale învechite şi intolerabile, ce nu corespund viziunii înnoitoare a corectitudinii politice. În baza acestei ideologii în anumite provincii canadiene - nu ştiu dacă s-a ajuns la nivelul întregului stat - părinţii nu pot să vadă carnetele de note ale odraslelor fără consimţămîntul celor mici, iar în Marea Britanie a fost înaintată Parlamentului o propunere legislativă prin care profesorilor li s-ar interzice să mai folosească cuvîntul "mamă" sau "tată", pentru a nu-i leza pe copiii ce trăiesc în sînul unor familii de homosexuali sau lesbiene. Da, dreptul de a spune "mamă" şi "tată" în şcoală e pe cale de a fi pierdut prin aplicarea neabătută a corectitudinii politice. Pe cînd va fi el pierdut şi în propria-ne familie?

Poate că asemenea întrebări vi se par nişte exagerări aiuristice. Probabil că la fel i s-or fi părut cîndva şi Tanjei, tînăra mămică nemţoaică. Astăzi, pentru gluma nevinovată postată pe e-Bay, atît ea cît şi soţul sînt pe punctul de a fi aduşi în instanţă sub acuzaţia de "comerţ infantil".

Ministerului Adevărului, celui imaginat cîndva de Orwell, au început să i se toarne fundaţiile. Unele cît se poate de concrete.

Variante, variante, cam perdante

2008-06-13T12:15:00.002+03:00

Mai mult ca sigur că nu m-aş fi apucat să scriu despre alegerile astea locale. Cel puţin nu acum cînd, vreau, nu vreau, o să fiu nevoit să-mi exprim atît dilemele cît şi o firava preferinţă. Iar eu nu doresc cîtuşi de puţin să fac cumva propagandă electorală cuiva. Poate că gîndurile acestea ar fi fost bine să fie aşternute după alegeri. Numai că o replică pe care domnul Hurezeanu a dat-o într-o seară unui partener de discuţii televizate a fost ultima picătură care m-a făcut să renunţ la această atitudine.

Îl consider pe dl Hurezeanu una dintre persoanele stimabile din mass-media noastră, iar judecăţile domniei sale mi se par de cele mai multe ori cel puţin interesante, chiar şi atunci cînd punctele noastre de vedere nu coincid. Îi admir totodată şi ponderaţia, nefiind, ca atîţia alţi "profesionişti", eterni deţinători ai adevărului absolut. Cu cîteva seri în urmă, preopinentul său a declarat că mulţi dintre prietenii lui nu au fost să voteze fiindcă au considerat că nu au pur şi simplu pe cine alege. "Ei, atunci să nu se mai vaite mai tîrziu!", a venit replica niţeluş iritată a domnului Hurezeanu. Ea a fost picătura care a făcut să mi se reverse paharul deja plin. Să mă explic.

Mi s-a acrit să tot aud folosindu-se şi dîndu-se spre "consum", în mass-media noastră, o sumă de şabloane bazate pe nimic, făcute parcă mai mult să ameţească publicul.

"Avem programe minunate!", nu obosea Ceauşescu să ne povestească. Toată presa laudă în cor programele domnului Orban, mare cîntăreţ şi vestit om politic liberal. Din fericire, zic eu, omul a pierdut alegerile şi am scăpat de el. Probabil că programe la fel de minunate o fi avut Orban şi pe acolo, pe la ministerul pe care îl conduce. Atîta doar că efectele acestor programe se văd - cu riscul de a deveni agasant, tot o să o repet - doar prin faptul că nu s-a mai construit nici măcar un kilometru de autostradă pe timpul mandatului său. Între planurile grandioase şi realizări e o prăpastie care nu poate fi astupată cu discursuri şi lălăieli.

O altă chestie care mă uimeşte e cazul Blaga. Candidatul băsescian e împodobit de marii analişti cu cele mai nobile virtuţi. E eficient, serios şi dă pe afară de atîta onestitate. Parol!? De unde pînă unde, onorabililor?

Despre seriozitatea lui Blaga am aflat la "aviară", cînd, vigilent nevoie mare, a raportat cu mînuţa la caşchetă, cum a prins ungurii care umblau să ne vîre în patrie un camion întreg cu găini infestate de molimă. Ceva mai tîrziu s-a aflat că găinile erau curcani şi că aripatele n-aveau nici pe dracu.

Eficient? Păi, o să vă povestesc eu cîte ceva despre asta, lucruri văzute chiar de mine.

Prin vara lui 2006, în plin ministeriat (29 decembrie 2004 - 5 aprilie 2007) al domnului despre care vorbim, în faţa unui liceu, în buricul Bucureştiului, erau în mare şi efervescentă activitate nişte vînzători de droguri. Trece maşina de patrulare a poliţiei. Opreşte şi poliţienii (sau miliţiştii - cum doriţi) se salută amical cu băieţii cei atît de puşi pe treabă, schimbă cîteva vorbe, apoi îşi văd mulţumiţi de drum mai departe, cu satisfacţia datoriei împlinite străluminîndu-le chipul. Asta în timp ce prin toamnă, dom' ministru se lăuda, la ceas de glorios bilanţ, cu succesele majore obţinute împotriva corupţiei şi - evident! - cu eficientizarea poliţiei. Dacă săteai să-l asculţi, făcuse şi dresese cît nu se reuşise de la Cuza pînă la el, iar instituţia funcţiona cu exactitatea şi acurateţea unui ceas elveţian.

În privinţa onestităţii, prezentată ca fiind una dintre cele mai înalte calităţi ale domnului Blaga, să facem o călătorie lejeră prin biografia sus-numitului.

Decembrie 1989 îl prinde pe individ în calitate de inginer pe la o firmă bihoreană. Băiat orientat, omul nostru devine rapid un membru activ al F.S.N.-ului judeţean. Atît de orientat încît la 20 mai '90 este ales deputat pe listele partidului lui Iliescu. Deci domnul Blaga tot de sub mantaua gogoliană a lui Papaşa a venit şi el, oricît s-ar dezice azi de "bătrînul edec". În '92, dovedindu-se de nădejde, ajunge prefect de Bihor. Se pare că funcţia asta era ceva de nimic, din moment ce un an mai tîrziu renunţă la ea pentru a deveni - cetăţeanul era inginer mecanic "la bază" în acel moment - director general în Direcţia Vamală Oradea. După trei ani de muncă fără preget în aceastî mănoasă activitate (fiind în funcţie, a făcut şi nişte cursuri de specializare pe la Viena, că dă bine la dosar să fi absolvit nisciva şcoli străine), îşi ia seama că presa de pe atunci a început să fie din ce în ce mai interesată de nişte acţiuni întreprinse prin frumoasa zonă a Clisurii Dunării. Ca atare, cu atît mai mult cu cît la putere veneau "ăilalţi" (pe vremea aceea era suficient de naiv ca să nutrească asemenea spaime inutile), şi-a zis că e mult mai cuminte să se oploşească din nou în la pieptul cald şi dătător de imunităţi al Senatului. Din această postură, descurcăreţul personaj miroase noi oportunităţi, regăsindu-se peste noapte ca membru al Comisiei pentru Privatizare şi Administrarea Activelor Statului, dar şi în Comisia pentru Administraţie Publică şi Administrarea Teritoriului. Un borcan mai uriaş şi mai plin de miere nici că se putea! Apoi urmeaza perioada de maximă vizibilitate cînd e ministru al Internelor şi o face pe Moş Teacă. Cu vreo două săptămîni înainte de campanie se dă de trei ori peste cap, ca-n basme, şi devine niţeluş bucureştean, fiind îndemnat, iar la o adică, cînd se mironosea privind strîmb la propunere, chiar poruncindu-i-se să candideze la Primăria Capitalei.

Cred că e foarte important de reţinut că în toţi aceşti ani Vasile Blaga a fost numai şi numai funcţionar la stat, retribuit în consecinţă. Cu toate acestea, averea sa este una mai mult decît remarcabilă, chiar şi după standardele americane sau vest-europene. De unde provine? Din afaceri iniţiate şi dezvoltate în paralel şi în mod parazitar cu funcţiile deţinute. Legea n-o permite? Ei şi ce? Legea e pentru căţei, nu pentru dulăi cu demnităţi de partid şi de stat. Acest paralelism ilegal şi urît mirositor nu a fost observat de niciun moderator de emisiuni electorale, de niciun analist al presei româneşti, cum nici despre aventurile dunărene ale vameşului Blaga nu a scos nimeni o vorbuliţă. Dimpotrivă, ni se tot vîră în faţă imaginea imaculată a unui adevărat monument de cinste şi corectitudine. Dar, după cum o recunoaşte chiar respectivul în propria-i declaraţie de avere, sursa bănetului care s-a abătut asupra sa şi a familiei sale provine în principal din comisionariat vamal şi activităţi ale instituţiilor financiare şi bancare, societăţi unde dumnealui şi soţia sînt acţionari şi în prezent. Astfel, după cum a scris de bunăvoie şi nesilit de nimeni, averea familiei Blaga este de 16770600000 ROL (lei vechi), adică vreo 470000 de euro numai în acţiuni, la care se adaugă depozite bancare de 296000 de euro, 44000 de dolari şi un mizilic de 3200000000 de ROL. În plus, domnul Blaga şi consoarta mai au şi o căsuţă de 346 de matri pătraţi, cu oarece teren împrejur în Oradea, evaluată cu modestie la 178000 de euro. În total o avere de peste un milion de euro cîştgată cu sudoarea trudnică a frunţii. Bine, asta a declarat 'mnealui, dar dacă Fiscul românesc ar fi la fel de cîinos şi scotocitor precum cel american, atunci nu ştiu pe unde ar fi scos cămaşa stimabilul, mai ales că - după clasicul obicei al oamenilor noştri politici - nu-i exclus ca sumele prezentate să fie doar vîrful aisbergului. Însă fie şi aşa, modul în care a fost dobîndit bănetul, dar şi volumul acestuia, arată că domnul Blaga e foarte, foarte departe de a fi întruchiparea cinstei şi corectitudinii. Date fiind năravurile sale, conjugate cu ploaia de bani ce va sosi dinspre Uniunea Europeană, trag concluzia că instinctul de parvenit care amuşină "oportunităţi" este mai viu ca oricînd la ipochimen şi că, înfrăţit cu mafiile moştenite de la primarul anterior, Vasile Blaga se pregăteşte pentru cel mai mare şi mai eficient organizat jaf pe care l-a văzut Bucureştiul de la anumiţi fanarioţi pînă azi.

Domnul Sorin Oprescu e realmente un caz mai deosebit. Dumnealui n-a trebuit să se bage în politică pentru ca să facă avere, aşa cum a făcut imensa majoritate a celor ajunşi azi în fruntea bucatelor. Are o meserie frumoasă şi aducătoare de satisfacţii, inclusiv materiale. Era oricum cineva. Prin profesie şi prin fire ar fi fost normal să urmeze calea liberală a politicii, dacă tot i s-ar fi năzărit să se vîre în aşa ceva. Cu toate acestea, dumnealui a ales P.S.D.-ul, vrăjit fiind de glasul cel dulce al bunului său amic, domnul Iliescu. Nu prea înţeleg cum şi de ce. Dar, sigur, o motivaţie profundă şi subiectivă există fără îndoială.

"Doctorul", cum îl numesc atît simpatizanţii cît şi adversarii, este atacat pe diverse cauze.

Prima se referă la originea lui. Că-i fiul unui general de Securitate şi că a trăit în Primăverii, nemîncînd salam cu soia. Mie nu mi se pare că ăsta ar fi un păcat. În fond, nu ne alegem părinţii şi nu sîntem noi cei vinovaţi de faptele lor. Consider că şi inversa ar fi valabilă, adică nu avem merite sporite fiindcă sîntem odraslele vreunei somităţi. Cît despre afecţiunea filială de care e acuzat, mi se pare un sentiment omenesc cît se poate de normal şi în niciun caz blamabil. Oricum, cei care transformă această situaţie într-o vinovăţie îmi par iraţionali şi lipsiţi totodată de un bun-simţ elementar, întorcîndu-se iarăşi la originea nesănătoasă, cea promovată de tovarăşi.

Se mai spune că ar fi participat în mod activ la mineriade, asmuţindu-i pe mineri împotriva unor studenţi. Oprescu dezminte aceste afirmaţii - şi îl cred - arătînd că, dimpotrivă, a fost în spital, căutînd să-şi facă meseria cît mai bine, îngrijind victimele acelor evenimente nenorocite. De altfel, omul, dincolo de alte speculaţii, nici măcar nu era înscris în P.D.S.R.-ul aflat la guvernare. Aşa cum era, spre pildă, justiţiarul şi revoltatul (de acum) domn Blaga care, fie vorba între noi, nu-mi amintesc să fi protestat în acele momente în vreun fel pe lîngă Ion Iliescu, şeful lui de atunci.

"Oprescu n-are niciun plan pentru Bucureşti", susţin oponenţii lui. Ba, pe deasupra nici n-ar fi calificat pentru administrarea Bucureştiului, avînd în vedere meseria lui. Bine că sînt mai calificaţi cîntăreţul Orban şi vameşul inginer mecanic Blaga! Sigur, ideal ar fi fost ca pentru funcţia de primar să fie ales un arhitect, însă să nu uităm că funcţia în sine este una în acelaşi timp politică şi administrativă. Or, măcar din punct de vedere al administrării, se poate spune că Spitalul Municipal, unde e director Oprescu, arată bine şi e dotat ca lumea - vorbesc de standardul românesc, pe care îl depăşeşte. Nu acelaşi lucru se poate afirma despre Poliţia Română şi nici despre glorioasele realizări ale Ministerului Transportului şi al Amenajării Teritoriului.

Cît despre planurile urbanistice, ele sînt elaborate de specialişti, nu de tot felul de aflaţi în treabă. Înţelepciunea unui lider adevărat e să aleagă cele mai bune echipe, cu cele mai bune şi eficiente planuri. Şi să o facă în mod onest şi inteligent. Planuri există. Sînt făcute de tot felul de experţi occidentali sau japonezi. Nu trebuie reinventată apa caldă. Voinţa de a le pune în practică nu a existat, fiindcă, de!, nu au corespuns intereselor de conjunctură ale diverşilor primari şi al găştilor politice din care făceau parte. Un om care să fie independent şi să nu depindă de şmecherii ce se tot vîntură pe la Primărie, oameni de afaceri încîrdăşiţi cu parlamentari şi guvernanţi, poate că ar urni lucrurile din loc în direcţia cea bună.

Numai că aici e o problemă. Oprescu susţine sus şi tare că e independent. Eu unul mă cam îndoiesc. Nu zic că, avînd în vedere orgoliul şi caracterul domnului doctor, acestuia nu i-ar fi venit deodată sîngele-n cap şi că nu s-ar fi putut rupe de familia sa politică unde, ce-i drept, a reacţionat adesea, tulburînd chiar şi disciplina de partid. Asta e o posibilitate, deşi are aerul unui idealism neverosimil. Poate că de partid şi de interesele anumitor grupuri, la care nu a aderat, s-o fi săturat. Dar teamă mi-e că de ataşamentul faţă de Iliescu nu se poate dezice. Adevărul e că lui Iliescu îi surîdea mustaţa cînd a văzut rezultatele din primul tur al alegerilor pentru capitală. Îl durea pe el în cot că Diaconescu, candidatul P.S.D.-ului, a pierdut la un scor usturător. Oprescu, omul lui de suflet, intrase în bătălia finală. Iar sentimentele nutrite de cei doi cred că sînt reciproce.

Din păcate, bizantinismul lui Papaşa îi meneşte Doctorului un alt rol, iar viziunea bătrînului e mult mai largă şi cu perspective mai adînci. Cu siguranţă, Primăria capitalei cîştigată de Oprescu nu-i decît o treaptă din planul amplu al lui Iliescu. Odată cucerit Bucureştiul, întoarcerea lui Oprescu în P.S.D. s-ar face pe cai mari, ale căror copite i-ar zburătăci pe mulţi din liderii actuali din partid. Ăia care i s-au opus atît Doctorului, dar şi părintelui arhetipal al respectivei formaţiuni politice. Geoană e un "prostănac", o giruetă, fiind lipsit de suflu, de viziune şi de forţă. Năstase e un mijloc de producţie politică demult "amortizat" şi hîrbuit, iar din grupul de la Cluj, cu tot cu Ioan Rus, liderul lui, s-a ales praful după triumful indiscutabil al lui Boc. Lupii cei tineri, cum ar fi Ponta, mai mult schelălăie decît să sperie pe cineva cu urletul lor viforos şi să aducă admiraţia posibililor votanţi. Şi atunci cine să-l înfrunte cu şanse reale de victorie pe aprigul mariner, azi înscăunat preşedinte? Cine altcineva decît Oprescu, singuraticul, infelexibilul şi neaşteptat de carismaticul Oprescu...

Asta e o variantă. Fatalmente cea mai plauzibilă. Dar ar putea exista şi o alta. Una asupra căreia Oprescu ar putea să mediteze. Dacă şi-ar învinge afinităţile elective faţă de Iliescu şi ar rămîne în continuare imun la cîntecele de sirenă din interirul P.S.D.-ului, ar fi mult mai cîştigat. Măcar sub raportul demnităţii umane şi al cuvîntului dat bucureştenilor. Cu aceste atuuri, dacă şi-ar dovedi nu numai onestitatea, dar şi eficienţa ca primar, cred că ar avea şanse mult mai mari, cîndva, nu prea departe în timp, să devină preşedinte, prin propriile forţe, nedatorînd niciunei formaţiuni politice nimic.

Desigur, asta e varianta cea mai puţin probabilă.

Vedeţi, deci, domnule Hurezeanu, de ce ne e atît de greu, nouă, bucureştenilor, să participăm la alegerile astea? Nu mă văicăresc şi voi merge la vot. Voi pune ştampila datorită acelui crîmpei de speranţă care încă mai subzistă, sfidîndu-mi luciditatea. Să ştiţi că, totuşi, un zîmbet amar nu o să pot să-mi reprim.

Progresînd cu avînt spre epoca de piatră

2008-05-31T06:50:00.007+03:00

Ştiu că alegerile ard mai ceva ca "vitrionu'". Cu toate acestea pe mine altceva mă sîcîie de la un timp încoace. E vorba de povestea subiectelor destinate bacalaureatului la "română", propuse de Ministerul Învăţămîntului sau cum s-o mai numi el acum. Interesant e că pînă să ajungă la o coerenţă a strategiilor de amploare, pe termen lung, pentru învăţămîntului nostru, instituţia guvernamentală menită să se ocupe de asta îşi tot schimbă numele cam la fiecare nouă înscăunare de ministru. Chestie care denotă al dracului de multă seriozitate şi competenţă din start. În fond, toată lumea ştie cît de disperat e chelul după tichia lui de mărgăritar. Dar să vedem despre ce e vorba în propoziţiune.

La început, a fost apariţia celor o sută de subiecte destinate examenului oral la limba şi literatura română din cadrul bacalaureatului pe 2008. A fost o emanaţie venită din partea Ministerului Învăţămîntului. Multă lume a privit-o cu stupoare. Printre aceşti oameni au fost profesorii de limba şi literatura română. O mulţime dintre ei s-au indignat, iar o mică parte s-au decis chiar să reacţioneze. S-au adunat şi, studiind subiect cu subiect, au demonstrat că măcar 26 dintre textele propuse spre analiză nu au nicio legătuă cu literatura în general şi cu cea română în special. Concluziile le-au făcut publice, adresînd totodată şi un soi de petiţie prin care cereau onor ministerului să renunţe la acele subiecte, atrăgînd atenţia şi asupra unor numeroase alte neajunsuri. Oficialităţile în cauză s-au făcut că plouă, avînd cu siguranţă alte cestiuni mai importante la ordinea zilei. Ceea ce a reuşit să-i scoată din amorţeală şi să se anime a fost declaraţia unei profesoare care a spus că elevii vor putea contesta şi acţiona în instanţă Ministerul Învăţămîntului, deoarece subiectele propuse nu se regăsesc în programa şcolară. Ce-i drept, nu-i păcat. Se mai încercase anterior o intervenţie discretă şi oarecum colaterală, aşa cum se obişnuieşte pe la noi. Dinspre Olimpul instituţiei au adiat sfaturile paterne, dar nelipsite de un damf autoritar şi vag ocult, oferite profesoarei socotite capul răutăţilor. Numai că doamna aceea nu şi-a băgat deloc minţile în cap şi a mers mai departe, procedînd aşa cum am arătat mai sus.

Iritată peste măsură, cetăţeanca Zvetlana Preoteasa - ajunsă printr-un misterios concurs de împrejurări secretar de stat la minister, şefa învăţămîntului preuniversitar - a dat cîteva replici nevricoase prin presă. Unele care au suscitat ori nedumeriri, ori zîmbete. Scoasă din răbdări, onorabila a decretat mobilizarea generală printre înalţii funcţionari ce-i are prin jur, punîndu-şi cu toţii serios mintea la contribuţie. Cît de serios se poate vedea cu ochiul liber din comunicatul pe care l-au dat pompos şi oficial către mass-media şi prostime. O să-mi permit pe parcurs să prezint cîteva citate din această capodoperă de gîndire logică, inspirată elocinţă şi devoţiune profesională menită să ducă naţiunea îndărătnică spre capitalismul european în zbor.

Comunicatul M.E. porneşte printr-un atac ce face referire la "promovarea intereselor politice şi de grup" de care adunarea profesorilor protestatari se face vinovată aşa, aprioric şi kantian, denigrînd conducerea ministerului. Se foloseşte din greu academicul principiu las' că ştim noi, bă, cine sînteţi şi de ce faceţi voi gît. Se fac insinuări transparente, reliefîndu-se ideea că printre contestatari se află ipochimeni care - crimă, dom'ne, crimă! - au publicat manuale de specialitate. Probabil că, în viziunea celor ce au redactat comunicatul, dacă erau şi ei cineva de talia universitarului Florin Salam altfel stătea situaţia. Se continuă cu ideea că toţi aceşti profesori care n-au găsit nimic mai bun de făcut decît să scrie manuale se simt acum ameninţaţi în interesele lor pecuniare de promovarea subiectelor elaborate cu trudă şi talent de minister. Iar subiectele cum pot fi altminteri decît: "reformatoare, europene, stimulative şi anti-conservatoare". Pe alocuri pare că însuşi Caţavencu - trăitor însă în timpurile noastre - ar fi redactat o bună parte din comunicatul de presă, perorînd la nesfîrşit despre Eurrropa, Rrreformă şi Prrrogres, dar tăcînd chitic în problema esenţială: cea care priveşte strict limba şi literatura română, bagatelă scoasă de tot din logica afirmaţiilor Biroului de Presă al M.E. . În plus, sînt aduse noi viziuni, esenţialmente moderne, în care se împleticesc stimabilii într-un scorţos şi totodată cîlţos limbaj, ţinte nobile ale învăţămîntului naţional precum "perspectiva comunicativă funcţională" şi "competenţa de exprimare". Văleu!

Doamna Zvetlana Preoteasa - profesoară de engleză, zice-se, şi intelectuală de mare rafinament, la fel ca şi superiorul său - a făcut greşeala fatală de a se prezenta pe un post de televiziune. Să-mi fie cu iertare, dar nu prea dădea dovadă de "competenţă de exprimare" şi nici că ar avea habar despre ce vorbeşte. Dumneaei era convinsă că "Pactul politic pentru Educaţie", cel adoptat de partidele parlamentare la Cotroceni, sau o cuvîntare anostă a politicianului J. Scheele sînt subiecte cît se poate de nimerite şi de necesare la proba de limbă şi literatură română. Niciun reporter n-a avut prezenţa de spirit să o întrebe: "Doamnă secretar de stat, dacă subiectele astea-s tocmai bune pentru proba de limba română, de ce n-or fi ele la fel de nimerite şi pentru matematică sau biblioteconomie?". Tare aş fi fost curios să văd şi să aud ce răspuns ar fi dat augusta funcţionăreasă.

Mărturisesc, ba încă dînd dovadă de o mare lipsă de ruşine, că nu ştiu cine sînt reputatele Luminiţa Marcu şi Claudia Buruiană. Nici dumneavoastră nu le cunoaşteţi pe duduile respective? Mare păcat! De ce? Fiindcă domniile lor, aşa cum arată comunicatul Ministerului Învăţămîntului, sînt autoarele, printre alţii, ale "unor texte nonliterare fundamentale pentru înţelegerea lumii în care trăim". Nici mai mult, nici mai puţin!

După mintea mea, texte nonliterare fundamentale pentru înţelegerea lumii în care trăim arată cu totul şi cu totul altfel. Şi, nu-ş' ce mă face să cred, dar bănuiesc eu că au alţi autori...

Însă în cele care sînt date spre analiză şi comentare la bacalaureat se regăsesc pasaje nonliterare din gîndirea ilustrissimelor doamne Marcu şi Buruiană, dar nu şi texte literare de-ale lui Ion Luca Caragiale şi Nichita Stănescu. Nenea Iancu, de!, e de înţeles, le-o fi profund antipatic pedagogilor de şcoală nouă încleiaţi în fotoliile lor minsteriale, dar cu Nichita, săracu', ce-or fi avut? Probabil că, după cum se spune în limba elevată a protipendadei dîmboviţene " nu se merită, nene, să-ţi mai baţi capul şi cu ăştia pen'că, vezi tu, unu e învechit în ultimu' hal, e ieşit dă tot din trend, iar alilantu', poietu', scrie, frate, nişte chestii de nu le înţelege niminea". Aşa că, după o judicioasă şi plină de competenţă analiză, i-au suprimatără pe amîndoi.

În această logică, mîine-poimîine, în virtutea aceleiaşi bizare şi aberante orientări, chipurile, moderne şi europene, înţeleapta comisie de elaborare a subiectelor de bacalaureat va propune inovaţii şi mai revoluţionare, tot mai actuale şi mai drăguţele, gen texte din Alessandra Stoicescu (mare teleast român - parcă şi văd plăcuţa ce va purta numele străzii!) sau Simona Sensual (jurnalist - ăsta musai să fie bulevard, pe undeva, spre şoseaua de centură...).

Pîcla adîncă în care se află gîndirea diriguitorilor învăţămîntului românesc ameninţă să contamineze grav întregul sistem, cu efecte - nu-i vorbă mare - dezastruoase asupra întregii societăţi. Rînd pe rînd, calitatea miniştrilor de la Educaţie a scăzut într-un ritm de spaimă. Cel din urmă, deşi era greu de crezut, e şi mai slab pregătit, ca să folosesc un eufemism, de cît predecesorul său. Şi, în buna tradiţie a politicii noastre, s-a înconjurat de unii şi mai incompetenţi decît el - dacă se poate imagina aşa ceva. Modelul Svetlana Preoteasa vorbeşte de la sine. Să laşi o asemenea persoană, cu "calităţile" sale de uluitoare excepţie, să conducă destinele învăţămîntului preuniversitar, e o decizie de o crasă iresponsabilitate. Pentru această mizerie pe care au comis-o, ar trebui demişi cu toţii, inclusiv membrii comisiei de elaborare a subiectelor de bac. Cu cît mai urgent, cu atît mai bine. Iar în locul lor să vină nişte profesionişti conştienţi că Europa înseamnă, poate înainte de ponderea comerţului în balanţa mondială sau mai ştiu eu de ce alţi parametrii economici, o anumită spiritualitate. Fără cultura şi civilizaţia pe care a edificat-o de-a lungul secolelor Europa pur şi simplu nu ar exista, rămînînd doar o peninsulă mai mare a spaţiului asiatic.

Dar cine să-şi bată capul cu parascoveniile astea? Ministrul învăţămîntului? Păi, 'mnealui e plecat în concediu. Nu de alta, dar omul e ocupat pînă peste urechi cu alegerile, fiind candidatul P.N.L. la Primăria Iaşului. O să ziceţi că mai e o şansă. Hm! Chiar dacă ieşenii ar strînge din dinţi şi, cu lacrimi în ochi, cunoscînd relizările actualului ministru, l-ar alege primare, sacrificîndu-se pentru binele copiilor noştri, tot nu văd vreo perspectivă mai luminoasă. Duduia Zvetlana e tot din P.N.L., iar criteriile după care se fac numirile în postul de ministru nu sînt nici pe departe cele bazate pe competenţă şi caracter, ci unele de gaşcă politică. Pare un scenariu tocmai bun pentru un film de groază. Dar tradiţia miniştrilor catastrofali ai învăţămîntului ar continua fără greş. Astfel, aplicînd neabătut viziunea de acum a Ministerului Învăţămîntului, aşa cum clocoteşte ea prin ţestele diriguitorilor săi, peste nici două generaţii, cel mai întins şi mai important capitol din gramatica limbii române va fi Interjecţia, iar nepoţii noştri vor crede că literatura a fost o ocupaţie arhaică şi foarte ciudată a vechilor locuitori ai Daciei. Continuînd exact traiectoria ce ne e trasată azi, ministrul de atunci va decide, după ce se va scobi niţeluş în nas, dînd aerul că gîndeşte: "Scoateţi, bă, frătimegilor, scîrboşenia aia dă literatură dîn pogramă, că mă inervează cu nervii!". Nu, nu-i vreo greşeală. Aşa se va numi în viitor respectivul normativ: Pogramă. Cuvîntul va fi explicat în DEX-ul din vremea aceea, DEX ce va conţine 68 de pagini bogat ilustrate, plus cinci CD-uri cu "Clasicii manelelor", ediţie de lux sponsorizată de Academia Florin Salam. Desigur, va fi un supliment de Valentine's Day a popularei reviste Gygy.

Precizare

2008-04-30T09:19:00.002+03:00

Această povestire mi-a fost inspirată de reportajul doamnei Iaromira Popovici - pe alocuri am şi citat din spusele personajelor, spuse consemnate de autoare -, cel apărut în revista Dilema veche. M-am simţit dator să fac această precizare, cum trebuie să mărturisesc că reportajul a fost transformat destul de consistent de imaginaţia mea. Acest fapt sper că nu-i va deranja pe horeni şi nici pe primarul lor. E doar o poveste şi a fost scrisă cu simpatie şi căldură faţă de ei. Oricum, îmi închipui că dumnealor nu s-or supăra, mai ales acum, cînd au văzut ei înşişi cît de mult poate să însemne o poveste...

Poveste cu un deal

2008-04-24T07:50:00.008+03:00

Dacă vii dinspre Alba Iulia, trecînd prin Cîmpeni, şi ţii drumul tot spre nord, ajungi în Albac. De aici, urmînd şoseaua spre munte, dar lăsînd pe stînga cotitura spre Scărişoara, vei nimeri - în sfîrşit! - în comuna Horea. Localitatea cuprinde vreo cincisprezece sate ascunse printre dealurile şi munceii împăduriţi din jur. Eşti în inima Ţării Moţilor. Aici cam toată lumea "lucră" la pădure.

Uneori chiar şi moş Oraţiu. Oraţiu Ciompu, după acte. Puţin după ora prînzului, nea Oraţiu are o stare mai vioaie de spirit, în urma unor păhăruţe de ţuică. Această stare nu se manifestă decît prin fredonarea cu glas scăzut a două cîntecele, în funcţie de starea vremii şi de inspiraţia de moment a cîntăreţului. Dacă plouă sau dacă e vîjgălău, şi asta nu se întîmplă tocmai rar prin zonă, atunci moşul, cu o faţă poznaşă şi la urma urmei nevinovată, îngînă următoarele versuri: "Hai să ne căcăm în ploaie/ apa să ne gîdile la mmm-mmm...". "Mmm-mmm" ţine locul cuvintelor necuvincioase, pe care bătrînul nu le rosteşte totuşi niciodată. Dacă afară-i frumos şi numărul păhăruţelor e mai mărişor, atunci omul nostru se produce cu o altă melodie al cărui refren sună cam aşa: "Şi pe mă-sa, şi pe ea/ Că e tînără şi-ar vrea". Cîteodată, la ocazii mai speciale, le cîntă pe amîndouă, cu aceeaşi faţă de copil pus pe şotii. Altceva nimic.

Moş Oraţiu a fost primul locuitor al comunei pe care dom' Cornel, viitorul primar, l-a întîlnit cînd a ajuns pe aceste plaiuri. Dumnealui era pe atunci tehnician silvic, dar se cam lăsase de meseria asta şi se apucase de comerţ. Îşi deschisese un magazin, apoi pe al doilea, iar mai la urmă şi o cîrciumă mai răsărită, cu mîncare simplă şi faină, nelipsită - normal! - de beutură mai ieftioară, că oamenii nu prea dădeau pe afară de bogăţie. Mai tîrziu avea şi el să se ocupe de lemn, dar şi să macine grîu sau să taie geamuri aduse de la Turda. Una peste alta, dom' Cornel făcuse ceva avere şi-şi ridicase casă făloasă şi întocmită. Băştinaşii îl priviseră la început cu prudenţă, mai apoi cu bunăvoinţă, iar după un răstimp, chiar cu o simpatie crescîndă. Într-o seară, doi bătrîni, adăstaţi la un pahar şi la o discuţie despre politichie, l-au întrebat de ce nu ar candida şi dumnealui la postul de primar al comunei. Numai la asta nu-i stătuse capul străinului. Prima dată i s-a părut o glumă de-a unchieşilor. Însă ei vorbeau serios şi se uitau la el cu atenţie. Omul a căzut atunci pe gîndri. Povestea asta i s-a părut un soi de provocare, mai ales cînd vedea cît se zbat unii să obţină voturi şi să acceadă în funcţia asta. A acceptat propunerea moşilor, membrii de vază ai comunităţii, deşi nu era băgat în vreun partid şi nici nu avea chef de o asemenea chestie. Aşa că s-a înscris în cursa electorală ca independent, cu toate că nu avea habar cu ce se mănîncă funcţia asta de primar. A şi recunoscut-o mai tîrziu: "Eu credeam că Primăria are o casă de fier plină cu bani şi merge primarul acolo şi împarte: atît la şcoală, atît ici, atît colo. Mi-am zis că, lucrînd eu în comerţ, o să mă pricep să dau şi la alţii, să-mi rămînă şi mie... Da' cîn' deschid uşa de la casa de fier, ce să vezi? Era ruginită şi goală. Aşa că a fost taman invers decît gîndisem. A trebuit să fac bani, ca să pot face ceva pentru comuna asta. Ba, la început, am folosit firma mea: duceam eu bani de acolo pentru Primărie!". Intrase în horă, trebuia să joace. Nu de puţine ori simţea că-l apucă nebunia aia mare, tot umblînd pe la judeţ, pe la ministere, pe la tot felul de foruri şi autorităţi, pentru nişte amărîte de fonduri absolut trebuincioase pentru mersul treburilor în localitate. Iar alte ori, atunci cînd i se sugera, mai discret, ori mai de-a dreptul, să se înscrie în partidul aflat la guvernare ori în cel mai tare din opoziţie - asta dacă vrea să fie cît de cît luat în seamă cu cererile alea ale lui -, îl apuca scîrba. Cu atît mai mult cu cît, deşi nu o mărturisise vreodată, i se părea că toţi ştabii ăştia, indiferent de culoarea politică şi de siglă, ar fi nişte potlogari. Îşi zicea cu un soi de mîndrie că el nu e om politic ci pur şi simplu primar peste cinsprezece sate pierdute prin munţii Ţării Moţilor. Era însă cît se poate de conştient că din poziţia asta nu o să poată face mare brînză şi astfel o să dea cinstea pe ruşine.

Cînd se afla el în culmea disperării şi nu mai trăgea nicio nădejde de nicăieri, i-a venit o idee. Şi a pus-o imediat în practică, chemîndu-l la el pe unul dintre preoţi. "Părinte", a început el discuţia, "şcoala din satul unde păstoreşti matale stă să cadă peste copii..." Taica popa a oftat şi a zis precaut: "Păi, cam stă..." "M-am gîndit că poate o să mă ajuţi dumneata", a urmat imperturbabil primarul. "Cu ce, păcatele mele, să vă ajut?", s-a speriat părintele, adăugînd imediat: "Că doar ştiţi ce parohie săracă am! Uite, acoperişul de pe turla bisericii ar fi trebuit înlocuit de mai bine de zece ani, da' de unde bani?" "Acu' vorbeam de şcoală, că-i năcaz mare cu ea. P-ormă, după ce om rezolva-o p-asta, poate că, abia s-or învăţa şi oamenii, o să ne ocupăm şi de turlă..." "Şi de turlă?", prinse ideea din zbor popa. "Şi!", făcu dom' Cornel. "Aha. Da' cam la ce anume te-ai gîndit dumneata?", se interesă şoptit părintele. Primarul îi explică preţ de vreun sfert de ceas. Omul bisericii stătu vreo jumătate de minut în meditaţie , dîndu-şi comănacul pe ceafă, după care acceptă: "Bine. Hai, dom' primar să o încercăm şi p-asta!" Cînd se despărţiră, părintele spuse oarecum cu sfială: "Dacă o merge, mă gîndeam şi la picturile din sfîntul lăcaş. S-au cam afumat, săracele..." Dom' Cornel zîmbi, dădu din cap, şi spuse solomonic: "Întîi să croim albia, pe urmă o curge şi apa pe ea!".

Duminica următoare, aproape tot satul, gătit frumos, se prezentă la şcoala cu pricina venind împreună cu preotul şi primarul dinspre biserică. În faţă erau doi băieţi cu praporii. Ajunşi acolo, părintele făcu o slujbă frumoasă, dar scurtă, dînd după aceea cuvîntul domnului Cornel. Acesta nu stătu mult pe gînduri şi începu să le spună care-i situaţia în general - nu sînt fonduri, nu aşteptaţi nimic de la judeţ, de la minister, de la guvern - şi oferi soluţia: o să facem noi tot ce trebuie. Oamenii îl priveau muţi şi vădit neîncrezători. Pînă să şază ei şi să cujete, primarul începu să le zică fiecăruia în parte: "Mă, tu aduci scîndură, tu lucri trei zile, tu vii cu o căruţă de var, voi doi aduceţi piatră..." şi tot aşa.

Pînă de Sfîntul Ilie şcoala a fost gata. Atunci iară a venit părintele, dimpreună cu toată suflarea satului, şi a făcut slujbă de sfinţire. Toţi erau mîndri şi-şi făceau cruci mari privind clădirea înnoită din temelii. Exemplul a fost urmat şi de celelalte sate din comună. Vestea a ajuns pînă la urechile înalţilor funcţionari din prefectură. De 1 septembrie preşedintele patriei noastre s-a dus la Institutul de Marină de care îl legau o mulţime de nostalgii, prim-ministrul ţării s-a dus la o şcoală zisă de elită din Bucureşti, unde a ţinut o cuvîntare plină de optimism la adresa venitorelui nostru naţional. Urmînd aceste pilduitoare modele, la deschiderea anului şcolar, prefectul judeţului a poposit cu mare pompă în comuna Horea, tăind panglica la noul-străvechi edificiu menit învăţămîntului rural, într-unul din cele mai mari sate ale localităţii. Primarul s-a mulţumit să zîmbească pe sub mustaţă, dar nu a comentat nimic dinaintea împăunării prefectului cu rezultatele muncii sale. De acum, ştabii au început să-i facă lui propuneri de a intra în partidele lor şi s-au pornit să-i furnizeze niscaiva fonduri. Numai că dom' Cornel nu se dădea în vînt să se înroleze în vreo tabără. N-o făcuse el în vremuri mult mai grele, de ce ar fi cedat tocmai acum?

Astfel, pe baza unor calcule electorale chipurile ascunse, din partea autorităţilor începuseră să curgă bani şi spre comuna Horea. Într-un firişor destul de firav, ce-i drept, dar curgeau. Nu îndeajuns însă pentru cîte erau de făcut. Între sate erau mai bine de o sută de kilometri, dacă adunai distanţele dintre ele. Drumurile erau practic nişte poteci ancestrale de pămînt bătut pe care putea trece o căruţă. Dom' Cornel, la fel ca şi ceilalţi locuitori, visa la o şosea cumsecade, practicabilă în tot cursul anului.

Din amărîtele acelea de sume primite de "sus" Primăria a cumpărat, pe mai nimic, un buldozer şi un excavator, amîndouă vechi şi hodorogite. Nea Dumitruţ şi nea Mărtinaş au robotit mai bine de o lună pe lîngă ele şi au reuşit în cele din urmă să le pună pe picioare, sau mai bine zis pe roţi şi pe şenile. Cu măgăoaiele astea bătrîne, pufnind şi icnind, au izbutit să lăţească vechile drumeaguri şi să spargă din coasta bolovănoasă a muntelui. Au cărat piatră şi nisip, dar tot nu puteau spune că aveau un drum cu adevărat întocmit. Oricît îşi frămînta mintea, dom' Cornel nu găsea nicio soluţie.

Prin vara lui 2001, primarul era la lucru cu nişte oameni pe un deal. Pe la prînz se aşezară gospodăreşte la masă. După un păhăruţ de palincă, înainte să ia prima îmbucătură de slană sau de brînză, dom' Cornel zise cu ochii pierduţi în zare: "Măi, da' fain arată munticelu' ăsta din faţă. Are aşa ceva aparte..." La aceste vorbe toţi ceilalţi se opriră, care din dat de duşcă o ţuică, care din stins setea cu o gură de bere, care din mîncat, şi se holbară la el deodată. Stătură aşa preţ de cîteva clipe lungi, muţi şi cercetîndu-l cu atenţie, ca şi cum ar fi vrut să afle dacă mai era şi altceva dincolo de acele cuvinte. Apoi, ca la o comandă neauzită dar care se pare că răsună în mintea fiecăruia, lăsară toţi ochii în pămînt şi începură să mănînce în tăcere. Evident că primarului nu-i scăpă reacţia neobişnuită a oamenilor şi-şi spuse în sinea lui că aici e ceva la mijloc. Hotărî imediat că trebuie să afle despre ce anume îi vorba. Aşa că îi îmbie să nu se grăbească, să mănînce şi să bea cu tot şartul, aducînd pe masă încai cîteva beri reci şi o sticloanţă de ţuică. Cam după vreun sfert de oră, dom' Cornel socoti că a venit tocmai momentul bun să iscodească. Zise aşa, aparent într-o doară: "Da' cum îi zice dealului ăluia?" Nea Iuliu Frona, cel mai vîrstnic dintre comeseni, după ce aruncă o privire scurtă către ceilalţi, spuse: "Îi zice Dîmbu' sau Dealu' lui Gîf." "Dîmbu' lui Gîf?", se miră primarul. "Da' de ce-i spune aşa?" Oamenii lăsară iarăşi ochii în jos, numai că acum zîmbeau pe sub mustaţă. Domnu' Iuliu rămăsese însă cu privirea tot la dom' Cornel şi-i zise: "Apăi, ar fi şi un cîntecel despre dîmbu' ăsta... I-auzi: 'Cînd dă dorul sus pe Gîf/ Dîmb pe Gîf şi Gîf pe dîmb/ Stai aici pe acest pămînt/ Tot iubind şi gîfîind'..." Fu rîndul primarului să rămînă mut, dar cu sprîncenele ridicate de uimire. Dar tot nu se lăsă şi vru să fie mai lămurit: "Adică? Cam ce să însemne cimilitura asta?" Ovidiu Iuga rîse şi, în cele din urmă zise cît mai pe şleau: "Dom' Cornel, ţi-o spun aşa, ca-ntre bărbaţi: eu am adus acolo, pe dîmbu' ăsta, cinci femei... Nu soţie, ci drăguţă! Pricepi matale?" "Io şapte!", se repezi un altul să se fălească. Primarul îngustă ochii şi întrebă ironic: "Şapte deodată?" Grupul hohoti, prăpădindu-se de rîs. Lăudărosul explică: "Ei, deodată! Pe rînd, normal!" Dom' Cornel îşi plimbă ochii către fiecare, şi fiecare se simţi parcă dator să mărturisească: "Io, trei", "Io, şase", "Io, două", "Io, nouă". Privirea îi poposi la urmă pe chipul lui nea Iuliu. Acesta spuse cu un soi de nostalgie plină de tîlc: "Eu n-am adus femei aici. N-am fost pe Gîf decît cu o singură drăguţă. Dreptu-i, ani şi ani la rînd, mulţi, mulţi ani..." Se lăsă iarăşi un moment de tăcere, dar tăcerea asta, avea altă mireasmă, dulce-amăruie. Ovidiu, mai vesel din fire, încercă să o alunge repejor şi strigă: "Măi, nea Oraţiu! Unde fugi, bre? Ia vin' de ne spune, mata cu cîte femei ai fost pe Gîf?" Ciompu clipi mărunt din ochi şi driblă iscusit întrebarea: "Eu, cînd se desprimăvăra bine, în ajun de Paşti, adunam într-o zi şi o căruţă de sticle de pe Gîf. Toate numa' şi numa' de lichior. Mai strîngeam şi eu bani de cîciumă..." "O căruţă plină cu sticle de lichior?", se miră dom'Cornel. "O căruţă înainte de Paşti şi cam încă una pînă-n Sfînta Maria-mică. Normal că de lichior! La drăguţă aşa se merge, cu beutură dulce..." explică amabil moş Oraţiu.

Primarul surîse gînditor: "Deci aşa. Asta-i povestea cu dîmbu' lui Gîf." "Asta-i, da. E un loc ferit, un loc unde să fugi, să te ascunzi. Şi toată lumea-i bucuroasă că nu ştim unul de altul, că nu voim să ştim unul de altul pe dîmbu' cela şi putem mere acolo cu cine ni-i voia. Vezi mata poieniţa aceea, mai înspre vîrf? Da, aia, aia. Ei, i se spune Joampa Fericirii. Aşa am apucat de la ăi bătrîni numele ăsta. Acolo şi-au mai alinat horenii ofurile, dacă mă-nţelegi..." "Înţeleg, înţeleg. Şi, hm, tot acolo şi le alină şi azi, nu?" "Păi, dar!" Primarul zîmbi iarăşi, parcă şi mai muncit de gînduri.

Cînd aflară bătrînii satului cam ce-i umblă prin minte lui dom' Cornel îi spuseră molcom, dar apăsat: "Primare, dacă te atingi de Dîmbul lui Gîf te-om bate cu pietre!" Le spuse că îşi asumă riscul ăsta. Vorbi el şi cu femeile, dar toate făceau pe niznaiul. Una nu ştia vreo legendă despre Dîmbul lui Gîf, fiind gata să se jure că nu auziseră vreo poveste despre locul acela. Numai că toate spuneau asta chicotind şi cu ochii strălucitori. Atunci le avertiza că aflase el o istorie foarte frumoasă şi că o va depăna unde trebuie, astfel încît cei care o vor auzi să dea bani pentru drumuri prea-cinstitului povestitor. Ele rîdeau şi se întrebau cine ar da bani doar aşa, pentru un basm. Dom' Cornel le spunea misterios că găsise dumnealui pe cineva. Ele ridicau, chipurile, nepăsătoare din umeri, lăsînd să se înţeleagă că se învoiesc la un asemenea tîrg.

Primarul scrise povestea, ajutat de domnu' de literatură din comună, precum şi de doamna de franceză, şi o potrivi într-o chestie care se numea birocratic proiect de dezvoltare rurală, trimţînd-o la Uniunea Europeană. Acolo, un franţuz provensal şi un neamţ bavarez au citit-o cu ochii rotunzi şi tare le-a mai plăcut. Amîndoi căzură de acord că legenda transilvană, altminteri cît se poate de vie şi plină de pasiune chiar şi azi, se aseamănă cumva cu Carmina Burana. Mai mult de atît, că ar merita cu prisosinţă punerea ei în valoare. Anul următor veniră fondurile pentru implementarea în circuitul turistic european al păcătosului şi iubăreţului de Dîmb al lui Gîf.

Primarul n-a fost bătut cu pietre. Dimpotrivă, oamenii din Horea s-au minunat şi s-au pornit să amenajeze cît mai iscusit dealul, dînd frîu liber simţirilor poetice locale. Astfel au apărut Scările Speranţei, Poarta Inimii, Masa Tinereţii fără Bătrîneţe, Cuptorul Fermecat, Cămara cu Suflete, Fîntîna Inimii, din care curge - cum altfel? - pîrîul Lacrima Iubirii, cel ce se varsă în Moara Norocului, scaldă naturală. Cum de altfel toate erau şi sînt naturale, atîta doar că acum erau scoase mai în evidenţă, iar numele erau scrise fain-frumos şi puse la vedere. Şi drumurile - ah, drumurile! - au fost şi ele în sfîrşit făcute cum se cuvine.

Am putea să ne oprim aici. Dar ar fi nedrept şi povestea nu s-ar încheia tocmai rotund. Aşa că trebuie istorisită şi ultima parte care să închege întregul. Lucrurile, zice-se, s-au întîmplat cam aşa:

Pe la sfîrşitul verii, cînd drumurile din comună şi Parcul Dîmbul lui Gîf au fost gata, truda horenilor se pomeni răsplătită de vizita domnului Ministru al Transporturilor şi al Amenajării Teritoriului care, aşa cum se obinuieşte, se împăună şi el cu aceste realizări. Lui dom' Cornel îi cam stătea pe limbă să-i spună drept în faţă ştabului din guvern că taxa de drum pe care le-o ia statul, cel puţin pe aici, prin localitatea unde era el primar, ar trebui plătită direct comunei. Dar îşi ţinu firea, iar moţii întîmpinară alaiul oficial după datină, ospeţindu-i pe numeroşii musafiri cu pîine coaptă în cuptor, sarmale şi purcei rumeniţi, telemea de oaie proaspătă odihnită-n putinici din lemn de brad, vin de Jidvei şi de la Valea lui Mihai, precum şi bătrîneasca ţuică gălbioară a locului, trasă musai de trei ori la cazan. Domnul ministru ţinu o cuvîntare laudativă în care sublinie rolul guvernului şi viziunea acestuia liberală şi europeană, tăie o panglică, mîngîie doi copii pe cap, se pupă cu cîteva matroane şi dădu mîna cu dom' Cornel. Ar fi plecat imediat spre alte "obiective", dar cînd văzu masa cîmpenească atît de bogată şi lăutarii cîntînd, inima lui se umplu de veselie şi renunţă la programul strict. Şi aşa muncise pe brînci toată săptămîna pe la conferinţe şi în tot soiul de comisii plictisitoare, semnînd zeci şi zeci de acte. Venise momentul să se mai relaxeze şi dumnealui, săracul!

Se aşeză la masă zicînd că o să ciugulească cîte ceva, onorînd gazdele. Dar bucatele faine şi bătura sprinţară făcură ca şi după un ceas şi jumătate să să se afle tot acolo, ţinînd tactul muzicii, îmbujorat şi zglobiu, lălăind adesea la microfonul pus cu generozitate la dispoziţie. Lăutarii se opriră o ţîră să-şi mai tragă sufletul şi atunci, nici azi nu se ştie cum, lîngă el se ivi moş Oraţiu. Ministrului i se păru o figură pitorească. Ciompu îl întrebă dacă vrea să-i cînte un cîntecel, iar înaltul personaj se învoi de îndată, amuzat şi superior. Cum spre vîrfurile munceilor din jur se adunaseră ceva nori, bătrînul i-l zise pe cel cu ploaia, care-l făcu să rîdă cu poftă pe oficial. Urmă imediat cel de-al doilea, însă aici nea Oraţiu îşi permise o inovaţie pe care n-o mai auzise nimeni pînă atunci. Schimbă doar o singură vorbuliţă din refren, iar trebuşoara asta avu ca efect încruntarea ministrului, dar şi o bruscă sclipire de vădită satisfacţie în ochii primarului. Această variantă interpretativă alcătuită ad-hoc de moş Ciompu suna aşa: "Şi pe mă-ta, şi pe ea/ Că e tînără şi-ar vrea!"...

Tembelismul jubilatoriu

2008-04-16T05:32:00.003+03:00

Trăim în patria lui Caragiale, aşa că ne-am obişnuit ca să luăm cu lejeritate cam tot ce se petrece pe la noi. Pe aici nu se produc niciodată tragedii ci doar dramolete ridicole. Ce să se întîmple în ţara ce pendulează între telenovelele lăcrimoase şi manelele ce-i glorifică pe bărbaţii de bărbaţi, care "la femei îs ixixel/şi la portofel la fel", chestie din cauza căreia "duşmanii moare/că am valoare"? Mai nimic, nu-i aşa?

Cu mintea şi inima forjate pînă la cea mai crasă nepăsare de Ştirile de la ora cinci, pline de accidente groaznice, de crime înfiorătoare, de violuri abominabile şi de o violenţă ce frizează cel mai adesea demenţa, pare că nimic nu mai sensibilizeză publicul care, între o ciorbiţă şi o tocăniţă, înghite cu nesaţ toate aceste monstruozităţi. Iar acum, aflaţi în plin bîlci mediatic ocazionat de cimiliturile lansate de partide în legătură cu personajele propuse pentru ocuparea primăriilor, moartea unei fetiţe de şase ani, ucisă de o haită de cîini de pe la periferia Constanţei, nu a stîrnit cine ştie ce ecouri în conştiinţa publică.

Unii au dat din umeri şi au zis mioritic că asta e, ceasu' rău, soarta nenorocită - ce să faci? - şi şi-au văzut de treabă. Alţii, ca domul Mazăre, cel ce se vede şi în următorii ani tot în aceeaşi funcţie de edil-şef al Constanţei, nu numai că nu au simţit vreo urmă de responsabilitate, dar au demonstrat un tupeu incredibil. Unul pentru care noţiunea de nesimţire pare mult prea strîmtă. Dom' primar a întrebat cu o retorică lătrată cu aroganţă: "Ce căuta să umble teleleu un copil de şase ani pe acolo?" Pe unde adică? Prin taigaua siberiană cea plină de lupi, de urşi şi de tigri? Prin jungla Amazonului, unde pîndeşte jaguarul şi anaconda? Ei bine, nu. Nu prin aceste ţinuturi periculoase umbla copilul,ci la marginea oraşului pe care dumnealui îl păstoreşte de ani de zile. Oraş aflat în Europa cea liniştită, sigură şi mai ales civilizată. Cel puţin aşa ar trebui să fie un oraş cum e Constanţa, unul dintre centrele noastre turistice cu pretenţii internaţionale. Poate că, privită din punctul acesta de vedere, declaraţia primarului indignat are dedesubturi mult mai adînci, adresînd de fapt un mesaj occidentalilor dornici de aventuri insolite. Ceva gen: "Domnilor şi doamnelor, nu-i nevoie să mergeţi tocmai la poalele Muntelui Kilimanjaro pentru a trăi o săptămînă de neuitat printre fiare, simţind adrenalina pulsîndu-vă prin vene. Puteţi organiza safari-uri şi aici, la noi, în România! Şi vă asigurăm că riscul de a vă plimba printre maidanezii noştri feroci e cu mult mai veridic, decît hălăduiala printre leii ghiftuiţi din rezervaţiile africane." Cred însă că, la fel ca şi în alte cazuri, a fost o declaraţie pur şi simplu tembelă, lipsită de asemenea subtilităţi publicitare.

Cum tot tembelă a fost şi legea adoptată de un Parlament "omenos", propusă de senatorul Marinescu-Bideu, lege prin care se interzicea eutanasierea cîinilor "comunitari". E uimitor să vezi de cît simţ de prevedere şi posesivitate a dat dovadă acest ipochimen cînd şi-a demontat respectivul obiect sanitar care i-a adus acest bine-meritat renume şi cîtă opacitate a demonstrat cînd a înaintat altor zevzeci legea maidanezilor. Sau poate nu a fost deloc opacitate şi mă înşel eu? Poate că a fost şi aici un calcul abil. Pînă atunci nu se remarcase omul prin mai nimic, sub aspectul activităţii politice. Însă astfel, toţi aşa-zişii iubitori de căţeluşi urmau să-l ţină minte şi la alegeri să-i păstreze un colţişor cald în inimă.

Ştiu că voi fi făcut albie de porci de sus-menţionaţii "iubitori", însă consider că trebuie spuse cinstit lucrurilor pe nume. Cine sînt admiratorii necondiţionaţi şi mai ales iresponsabili ai căţeluşilor? Sînt două categorii de oameni, să ne înţelegem.

Prima şi cea mai numeroasă e alcătuită din "miloşi". Îi vezi dimineaţa coborînd cu punguţa de plastic în care e mîncare pentru cîinii pripăşiţi pe lîngă scara blocului. O fac în drum spre serviciu sau spre piaţă, ori ducîndu-şi nepoţelul de mînuţă şi învăţîndu-l şi pe acesta să procedeze tot aşa, fiindcă "şi căţeii e nişte suflete". Sînt ferm încredinţaţi că procedează cît se poate de bine şi de corect. Iau foc în gură în momentul cînd vin hingherii să ridice haita pe care ei o oploşesc şi o apără plini de furie împotriva oamenilor fără inimă care le spun de la obraz că locul cîinilor nu e acolo. Dacă, în cele din urmă, cu chiu, cu vai, dar sigur în absenţa lor, cîinii sînt luaţi şi duşi la vreun adăpost, aceşti oameni de foarte bine se reped să-i elibereze, semnînd pentru adoptarea lor în registru. Peste vreo două ceasuri cîiinii sînt tot la locul ştiut, adică pe lîngă scara blocului. Iar ciclul se mai reia cînd vecinii, exasperaţi de mizeria şi agresivitatea animalelor ce-şi apără din instinct teritoriul, covîrşiţi de alte noi generaţii canine, nu mai suportă şi cheamă iar hingherii.

În faţa acestor amatori necondiţionaţi de cîini nu rezistă niciun argument raţional. Logica e un moft, iar bunul-simţ o prostie. Dacă le spui că tu, cineva din familie ori vreun prieten, aţi fost muşcaţi de vreun cîine fără stăpîn, te privesc bănuitori şi brusc încruntaţi, întrebîndu-te repezit: "Dar ce-ai făcut de l-ai provocat?" În mintea lor, un cîine, fiinţă ce ar "funcţiona" pe baza unor criterii morale aristotelice, n-ar putea niciodată să atace un om decît dacă bietul animal ar fi agresat de către acesta. Cum? În orice fel imaginabil, inclusiv vizual sau olfactiv. Imediat eşti supus unei anchete severe, la capătul căreia ţi se dau triumfător cele mai aiuritoare explicaţii: "Păi, vezi? Aveai glugă pe cap şi Fetiţa (căţeaua pripăşită în parcarea blocului) nu-i suportă pe-ăştia cu glugă!". Cetăţenii cei miloşi sînt convinşi că noi toţi ceilalţi care ne întîmplăm prin oraş, pe stradă, prin parc, ar trebui să avem mare grijă şi să nu-i tulburăm în vreun fel pe cîini, fiind neapărat necesar să cunoaştem idiosincrasiile amicilor lor patrupezi.

O altă specie de "iubitori" de cîini, cu mult mai redusă numeric, este alcătuită din activişti. Aceştia sînt creatorii a tot felul de organizaţii caritabie numite drăgălaş "Azorel" sau "Codiţă", chipurile societăţi non-profit, menite să apere drepturile căţeleşti. Ei participă la dezbaterile televizate, ironizîndu-i sau chiar bălăcărindu-i pe cei ce li se opun. Însă activitatea lor cea mai importantă este aceea de a se zbate să apuce şi ei o halcă, cu cît mai consistentă, cu atît mai bine, din fondurie municipalităţilor sau organizaţiilor din străinătate ce trimit bani în România pentru rezolvarea problmei cîinilor comunitari. Banii vin, se sfertisesc, dispar în neant, iar situaţia rămîne neschimbată. Doar prosperitatea "militanţilor" sporeşte.

Numai în Bucureşti există peste optzeci de asemenea organizaţii. Poate că vreo cîteva dintre ele sînt animate de intenţii oneste, dar iată că, deşi există atîtea, lucrurile merg din rău în mai rău. La un calcul simplu, dacă fiecare din aceste societăţi non-profit s-ar preocupa să construiască adăposturi pentru 500 pînă la 1000 de cîini, problema maidanezilor ar fi rezolvată în capitală. Numai că o grămadă dintre aceste organizaţii îşi au sediul într-un apartament, iar preocuparea lor de bază este să fie cît mai vocale şi să ciuguească bănuţi, cît mai mulţi bănuţi, de peste tot. Pentru Ostap Bender, marele maestru al combinaţiilor, imaginat de Ilf şi Petrov, Bucureştiul ar fi fost raiul pe pămînt.

Pe toţi aceşti iubitori de cîini se bazazează domnul Marinescu-Bideu, promotorul unei legi aberante şi şchioape, care lasă practic în aer normele după care să se aplice respectiva invenţiune. Prin ea se interzice eutanasierea sutelor de mii de cîini ce hălăduiesc pe plaiurile patriei nastre, mai ales în mediul citadin, neoferind însă nicio altă soluţie realistă. Senatorul presupune că tuturor acestor animale li se vor construi peste noapte adăposturi, în care vor fi duse după o muncă titanică de strîngere a lor şi, mai apoi, vor fi hrănite şi îngrijite timp de zece- cincisprezece ani, pînă la extincţia lor pe cale naturală. Cred că nici un copil de şcoală primară n-ar putea să creadă o asemenea poveste. De unde să provină o asemenea sumă impresionantă de bani pentru o astfel de grandioasă acţiune? Legea nu spune, iar pe Marinescu-Bideu îl doare în cot de această dilemă majoră a administraţiilor locale, la fel ca şi pe ceilalţi indivizi care au votat-o într-o voioasă inconştienţă. Eutanasierea animalelor fără stăpîn se practică în Occident, ca o ultimă măsură, în cazul în care nu se prezintă nimeni spre adopţie, într-un anumit termen.

O lege normală în această privinţă ar trebui să cuprindă cîteva puncte obligatorii, după părerea mea. Cîinii fără stăpîn - comunitari mi se pare o gogoriţă cu iz de corectitudine politică - ar trebui strînşi de pe străzi şi de pe unde s-or mai fi aflînd. Cei ce se opun acestor acţiuni să fie drastic amendaţi. Pentru început, echipajele de la ecarisaj să fie însoţite de faimoşii poliţişti de proximitate care, cel puţin teoretic, ar trebui să-şi cunoască foarte bine enoriaşii din parohie şi să ştie cam ce-i poate pielea fiecăruia. Pe măsură ce patrupedele sînt strînse, cei care vor să le adopte sînt liberi să o facă pînă la un anumit termen rezonabil de la data culegerii lor de pe stradă. Adopţia să nu se facă în doru' lelii ca pînă acum. Nu, domnule, cetăţeanul care vrea să-şi ia un cîine se legitimează şi-şi ia un Grivei inscripţionat, adică identificabil. Dacă respectivul cîine e regăsit de hingheri tot pe stradă, posesorul să fie amendat cu să zicem 1000 de lei din cei noi, adică zece milioane din cei vechi şi adus la adăpost. În felul ăsta o să vedeţi ce rapid or să scadă toţi acei aşa-zişi iubitori de cîini, care îşi închipuie că a arunca trei oase acestora într-o cratiţă veche aşezată în curtea blocului şi a-i mîngîia cîteva minute după urechi înseamnă să ai grijă de un animal. Cînd tanti Fănica de la parter, cea care face scandal hingherilor ori de cîte ori aceştia vin să strîngă liota de urmaşi ai Fetiţei, căţeaua arhetipală a blocului clasic bucureştean, va lua o amendă care se va regăsi înscrisă frumos pe talonul de pensie se va linişti ca prin farmec. Iar după această întîmplare se va gîndi de şapte ori înainte de a mai oploşi vreun alt maidanez prin scară sau pe te miri unde. Fiindcă, vezi bine, o iubi ea căţeluşii, dar în casă nu-i ţine că fi'ncă lasă păr şi sare-n pat!

La fel o să se petreacă lucrurile şi cu nea Bebe de la doi, sau cu doamna de la ziare, cînd, după ce o să semneze pentru cîinele smuls din ghearele Ecarisajului, îl va lăsa tot în parcarea din spatele blocului. Peste o săptămînă o să trecă hingherul, o să-l ridice, o să-l identifice şi o să-i trimită direct prin poştă amenda, ca să nu mai existe discuţii.

Patrupedele care nu îşi vor găsi stăpîni adevăraţi vor fi eutanasiate. Asta nu înseamnă că vor fi măcelărite cu o rangă în cap, electrocutate sau cine ştie ce alte grozăvii. Li se va administra o injecţie care să le asigure o moarte blîndă şi rapidă, oricum preferabilă unei vieţi mizere trăite în ploaie, viscol sau arşiţă, chinuiţi de boli şi de paraziţi, înjuraţi şi uneori chiar pocniţi de oamenii la care se reped din acel instinct de teritorialitate sau dictat de cel de haită.

Dincolo de analiza costurilor necesare punerii în practică a legii votate cu atîta inconştienţă de Parlament şi dincolo de orice ipocrizie, hai să fim cinstiţi! Propunerea ca bieţii cîini să fie închişi în cuşti de doi metri pătraţi, ca în nişte celule, pentru tot restul vieţii, soluţie venită de la gingaşul şi eticul Marinescu-Bideu, vi se pare mai omenoasă? Ei?

Spre ştiinţa celor care deja m-au categorisit şi blestemat aflaţi că şi eu am un cîine. L-am adoptat imediat după Crăciun, fiind de fapt o căţeluşă. Era un pui de caniş, rasă de care nu mă simţeam prea atras, dar insistenţele familiei au biruit. Mai ales cînd au aflat că foştii stăpîni au cam chinuit-o şi erau acum pe punctul de a o abandona pe stradă. Bineînţeles că am avut de furcă cu educaţia ei, trebuind să o deprindem cu normele unor convieţuiri civilizate. Am şters cîţiva kilometri buni de gresie în urma ei, pînă s-a învăţat să facă afară. O scoatem "la plimbare" indiferent dacă sîntem obosiţi, dacă plouă, dacă ninge sau dacă nu avem nici cel mai mic chef de o ieşire. Am fost la medicul veterinar cînd s-a îmbolnăvit ori ca să-i facem vaccinurile. O facem pentru că este cîinele nostru şi datorită faptului că ţinem la el cu adevărat, nu fiindcă doar declarăm că iubim cîinii, aşa, în general. Tot spre ştiinţa celor care m-au judecat şi condamnat deja, fiind ei mari apărători ai cîinilor, aflaţi că nu ne-am gîndit niciodată să o lăsăm la colţul bloclui cu o strachină de apă şi una de mîncare alături...

Pînă la urmă, totul nu e decît o problemă de responsabilitate. Una de care nu dau dovadă cîtuşi de puţin nici atît de vocalii pseudo-iubitori de cîini, nici parlamentarii care au votat o lege tembelă asemenea promotorului ei, nici indignatul primar al Constanţei.

Un copil de şase ani a fost ucis de o haită de cîini, la periferia unui oraş din România, ţară europeană. Răspunderea e pulverizată de atîtea şi atîtea vini încît nu mai e resimţită de nimeni. Absolut nimeni nu pare să aibă nici cea mai mică umbră de remuşcare pentru această tragedie. În niciun caz senatorul Marinescu-Bideu, cel care într-o emisiune televizată dădea din umeri cu o nepăsare porcină, aruncînd vina pe administaţiile locale. În niciun caz primarul Mazăre, cel care îşi închipuie că funcţia îi permite să-i certe aspru pe părinţii ce şi-au văzut fetiţa omorîtă, printre alte cauze, chiar de incompetenţa şi tembelismul său. De asemeni, bănuiesc că nici unul dintre membrii fan-clubului maidanezu' nu resimte vreo urmă de regret. Parcă-i şi văd cum spun răstit: "Da' fetiţa aia crezi că nu i-a provocat pe bieţii cîini în niciun fel? 'Ai!?"

P.S. Domnul - hm! - Mazăre explica foarte sigur pe el, într-o emisiune cu caracter politic, cum că s-ar potrivi perfect în tiparul primarului ideal pe care-l visează locuitorii Constanţei. "Sondajele arată asta!", susţinea el cu un zîmbet şugubăţ, dar plin de modestie pe figura-i radiind de atîta cinste.

Ei bine, mărturisesc că niciodată n-am urmărit cu mai mult interes cum vor vota constănţenii...

Bucheţele de mazete - superofertă de sezon!

2008-04-09T06:42:00.007+03:00

Nu obosesc să afirm că, deşi ne închipuim că profetul neamului nostru este Eminescu, cel care ocupă realmente, fără cea mai mică îndoială, această poziţie este Caragiale.

Iaca se apropie alegerile locale. Sincer să fiu, nu mă aşteptam să fie atît de puţin freamăt. Nu de alta, dar de cînd intrarăm în uniunea cea euvropenească fondurile de dezvoltare ce revin primăriilor or să prindă şi mai multă osînză, iar nasul cel fin al zoon politikon-ului românesc - rasă aparte şi tare vorace - nu poate să nu amuşine pofticios şi să scape aşa o pleaşcă. Cu toate acestea, vorba unui proverb, "greii" politichiei noastre se invită unii pe alţii la funcţia de primare al Bucreştiului ca grecii la puşcărie. Marea majoritate a "catindaţilor" oftează, se frăsuie, ridică ochi lăcrimoşi către cer, căzuţi la melancolie şi, în cele din urmă, dacă interesele partidului o cer, după o îndelungată cabulisire, acceptă cu un aer de unsuros martiriu. Adicătelea, oamenii se sacrifică la greu, mă-nţelegi! Din augusta lor mizericordie ne blagoslovesc în a ne face şi nouă hatîrul şi uite, na, poftim!, candidează.

Mulţam de efort, bibicilor, dar, din parte-mi, ceredeţi-mă, nu-i cîtuşi de puţin necesar. Iar ne aflăm în aceeaşi dilemă care ne bîntuie pe noi, bucureştenii, de vreo nouăsprezece ani încoace. Cum să alegem cea mai puţin rea dintre catastrofalele soluţii ce ni se oferă de către minunata noastră clasă politică. Şirul năpastelor abătute peste capitală a început cu Halaicu şi pare a nu se sfîrşi cu Videanu. Din nou, cu riscul de a fi taxat drept ticălos de robespierrianul Turcescu, spun că îmi va fi foarte greu să mă prezint în faţa urnei şi să mă decid pentru unul dintre hocus-pocuşii scoşi din pălărie de marile partide pentru respectiva funcţie. Ia să vedem ce ni se oferă în meniu:

Păi, în ordinea ponderii parlamentare şi a numărului de oferte, măcar fluturate, dacă nu hotărîte definitiv, să-i vedem pe cei scoşi de P.S.D. pe tarabă, aşa, la o primă strigare. Primul, auto-propus şi propulsat de organizaţia de Bucureşti a partidului, a fost eternul catindat Vanghelie, care este, cum s-ar zicea din almanahe. 'Mnealui este, de fapt, singurul entuziast al alegerilor pentru primăria cea mare, strigînd disperat: "Io, io! Pă mine votaţi-mă, fraţilor!" Asta în timp ce ceilalţi mahări din partid îl privesc cu suspiciune şi strîmbă din nas. Dar pe actualul primar al sectorului 5 e cam greu să te superi. Dînd senzaţia, cel puţin aparent, că e întotdeauna pus pe treabă, vindicativ, caraghios, scoţînd tot soiul de perle din puţul gîndirii personale, dar şi o mulţime de panglici multicolore, este de departe una dintre figurile cele mai pitoreşti şi reprezentative ale politicii noastre. Agramat şi incult, băiat simpluţ d-ai noştri, de viaţă şi de comitet, a trezit simpatia maselor largi, populare care, parcă în ciuda gomei searbede a unui Năstase, l-au şi votat. Înţeleapta conducere a P.S.D. are însă oarecari rezerve faţă de acest self-made-man cam frust şi, după dezbateri intestine ce se vor finaliza vineri, se pare că opţiunile vor emana, cu o vagă miasmă de scandal stins dar încă aburind, către Miron Mitrea. Fost lider sindical, reeşapat rapid în membru marcant al partidului, domnul în cauză s-a remarcat cu supra de măsură în perioada cînd a fost ministru şi a dotat C.F.R.-ul cu costume de scafandru şi şuruburi de 200 000 ROL bucata. Mai tîrziu a fost unul dintre organizatorii trecutelor turnee electorale ale formaţiunii sale politice, unde a văzut şi a făcut el multe... Acum, pentru a instaura liniştea şi armonia în P.S.D. e scos la înaintare, deşi s-arată năzuros tare. Ar mai fi şi cazul doctorului Sorin Oprescu, însă acesta e un caz asupra căruia mă voi întoace altă dată, fiindcă e unul mai deosebit şi parcă disonează cu peisajul din juru-i. Oricum, se pare că nici nu va mai candida, lăsîndu-i pe cei mai cu moţ să se afirme plenar...

Partidul Liberal ni-l propune pe vestitul lălăitor Orban, starul Transporturilor româneşti, căzut, prin iarnă, victimă a propriului său profesionalism prin mult prea mediatizatul său accident. În afară de această chestiune, altă performanţă cu care maestrul cîntăreţ se poate lăuda este aceea că în timpul ministeriatului său în scumpa noastră ţară nu s-a realizat nici măcar un amărît de kilometru de autostradă. Omul are deci stofă de primar al Bucureştilor, desigur, în nobila tradiţie a predecesorilor săi de după '89.

P.D.-L., partidul prezidenţial, vine cu mutarea-n plic: Blaga la Primărie. În afară de o obrăznicie de ciocoiaş parvenit ce a servit multe gogoşi şi iaurţele, prin altceva nu-mi amintesc să se fi remarcat acest fost vameş uns cu toate alifiile, maestru al sportului de a sări dintr-o barcă politică în alta. A, ba nu! Greşesc. Pe vremea cînd era ministru, la "aviară", poliţia a arestat cîteva camioane cu găini ungureşti suspecte care s-au dovedit a fi mai curcani decît vigilenţii funcţionari ai Ministerului de Interne, căzuţi de fazani în povestea respectivă. Ar mai fi şi alte poveşti, mai neguroase, cum ar fi "Afacerea Clisura", dar peste ele s-a aşternut demult praful şi mai ales tăcerea.

Domnul Blaga a fost lansat în campanie de un fîrtat din aceeaşi gaşcă politică, respectiv de primarul sectorului 3, Liviu Negoiţă. Cică sectorul ăsta e a mai brava din toată garnizoana, deşi arată la fel de îngrijit, de asfaltat şi "bordurat" ca şi celelalte, iar gurile rele spun că ar avea niscaiva dovezi în privinţa unor ghiduşii pe care dom' Negoiţă le-ar fi săvîrşit în legătură cu baza sportivă "Voinicelul", aia la a cărei amenajare am contribuit şi eu, în alte timpuri, cu nu mai ştiu cîte zile de muncă patriotică. Sigur, faptul că o mînă spală pe alta nu mai e deloc o noutate în politica dîmboviţeană. Cum nu-i nici susţinerea pe care jucăuşul Băsescu, garantul echilibrului în stat, i-o acordă în stilu-i caracteristic ipochimenului din partidul prezidenţial, afirmînd la o oră de maximă audienţă că "Blaga o să-l pulverizeze pe Mitrea" în alegeri.

Amuzant ar mai fi şi faptul că nenea Blaga şi-a făcut buletin de Bucureşti în urmă cu cîteva zile... Dacă Parisul a meritat o liturghie, iacătă că şi Bucureştiul merită un buletin, că doar e fratele mai mic, mai murdar şi mai bolnăvior al metropolei franceze.

Cam ăştia sînt băieţii, deloc săraci, dar al dracului de curaţi, pe care ni-i pun în faţă marile forţe politice. Pe ceilalţi, de la conservatori (foşti umanişti, viitori liber-schimbişti, dar oricum mîncători din castronaşul lui Felix-Motanul) sau de la alte partiduleţe de o anvergură asemănătoare, lumea nu-i ia în calcul. Nimeni nu se uită la ei şi nici măcar nu-şi bate capul să afle cine sînt. Poate că-i o greşeală, poate că printre ei sînt cetăţeni meritorii, dar asta e situaţia. Noi, românii, n-am învăţat că nu numai cei ce vin din partea unor mari partide trebuie susţinuţi. Personal, în mai multe rînduri, am optat dintr-un spirit idealist spre oameni pe care-i consider(am) valoroşi, dar procentele obţinute de aceştia în alegeri au fost minuscule. În plus, nu aş dori să creadă cineva că fac apologia cutărei sau cutărei persoane ori forţe politice. Aşa că, privind cu luciditate, între jupînii de mai sus se va da bătălia pentru ocuparea fotoliului de primar general al capitalei. Mi-e clar că fiecare dintre candidaţii ăştia nu sînt în stare de nimic, dar la fel de bine ştiu că sînt capabili de orice.

Acum toţi - mai puţin vrăbiosul Vanghelie - sînt abulici, lipsiţi de orice entuziasm, supunîndu-se parcă dictonului "dacă-i musai, cu plăcere", ori de-a dreptul cuprinşi de o mare lehamite. Însă de cum s-o da startul în campanie, ia să-i vezi cum deodată îşi încordează muşchii, se avîntă în bălăcăreli şi fac spume la boticul parfumat. Iar publicul va sta cu ochii holbaţi la spectacol, pariind cu naivitate pe unii sau pe alţii.

După ultima confruntare televizată în direct, baştanii se vor duce la un şpriţ şi vor avea discuţii lejere, nefiind însă exclus să mai pună la cale şi vreo inginerie financiară cu unul sau celălalt adversar, ca între oamenii serioşi. Înainte de a se urca în gipane, vor şopti privindu-se complice: "Amărîţii ăştia nu ne merită! Şi vorba aia, numai noi ştim cît timp şi cîtă sănătate ne-am mîncat pentru ei. Ehe, românii şi recunoştinţa, vezi să nu!" Vor spune asta cu cea mai deplină sinceritate şi cu cea mai profundă convingere.

Peste două zile, alegătorii vor merge la urne ameţiţi mediatic şi zăpăciţi de cap de atîtea promisiuni. Vor pune ştampila şi vor nădăjdui din nou. Apoi, în următorii ani, vor ofta sau vor înjura prin acelaşi Bucureşti murdar, plin de haite de maidanezi, de limuzine strălucitoare ce-i vor stropi cu acelaşi veşnic noroi, al aceloraşi eterne şantiere de amenajare a străzilor şi liniilor de tramvai, în aceleaşi ambuteiaje, în acelaşi aer plin de paraf şi ţînţari vara şi printre aceleaşi troiene care-i vor surprinde pe primari iarna, în timp ce domniile lor se vor afla în vreun paradis tropical şi vor da indicaţii preţioase prin mobil.

Eu unul o să mă duc în primul tur şi o să votez pe o persoană ce o să mi se pară mai de ispravă. Dar ştiu de pe acum că nu o să ajungă în turul doi. Aşa cum nici eu nu voi mai ajunge la secţia la care sînt arondat, fiindcă m-am săturat să aleg între cea mai mică dintre belele.

În rest, noi să fim sănătoşi şi să avem o viaţă suficient de lungă pentru ca să prindem momentul cînd la Primărie o să vină nu un om politic ci, pur şi simplu, un OM.

România a ieşitără la luminaţie...

2008-04-04T07:46:00.004+03:00

Culoaru' de securitate, populaţie, apeluri, simţ civic, curăţenie, plantaţii de jandarmi, cerinţele Patriei, "cîinii maidanezi, brandul nostru de ţară", panseluţe, panseuri, SPP-işti, "dacă apare probleme mai critice, aşa, întrebaţi-o pe tanti Geta care-i procedurile", curcubeu, amintiri, gură-cască, lunetişti, adevăruri crude, la grătar, la cuptor sau dietetice, ţaţe, duduiţe, fete de bine, mare concurs în Libertatea de pe 3 aprilie: "Vrei şi tu chiloţei ca ai Andreei Bălan?", oameni politici, moftangii, "fabulospirit", specialitaea casei, miliţişti şi poliţieni, manifestanţi anti-NATO, vigienţă maximă, ploaie, lehamite, sastiseală, sictir, justificată mîndrie patriotică, semafoare defecte, interdicţii, militari, mulţumiri, "cel mai puternic om al planetei", "cu zîmbetu' în ochi şi lumină pe buze", analize pertinente, "s-au împotrivit, opunînd un veto decisiv contra aderării micuţei ţări balcanice la organizaţie", "Veto, şi tu, Marmelado, 'aidi, fă, ţineţi calu', dracului, că ăştia umblă să ne co'fişte căruţa, cu summitu' ăsta!", fa'cişti, comunişti, accident, jidani, arăboi, bozgori, oculta internaţională, Vadim, masoni, mititei, popularitate, preşedinţi, gălăgie-n gură, vie adeziune, "transmitem live, în direct, chiar în acest moment", fenomene ezoterice, "excelente dovezi de profesionalism maxim", gunoieri selecţionaţi, delegaţii, costumaţii, legitimaţii, varză, brazdă, brînză, viezure, mînz, "noi, europeni, fii ai Romei", îndrăzneţe planuri manageriale, "Casa Poporului în straie noi", zîmbete, păreri, "pe aici nu mai umblă spectru' lu' Ceauşescu", echipa pirotehnică în acţiune, fîsîieli, băşcălie, solemnitate, goarne, omagii, mîncare moca, "obiectivitate coerentă", "în compensaţie, am primit cîte o sticlă de vin de colecţie de fiecare ziarist", praf, averse uşoare, noroi, canale sigilate, "memoria găurilor", binoclu, prima doamnă, eleganţă sobră, gazon, pedanterie, iarbă verde, popularitate, bere, voioşie, balonări, dezbateri aprinse, urticarie, gipane, baştani, costuri, merţane, specific naţional, mici suveniruri, gargară, mirosuri, cozi, ambuteiaje, entuziasm popular, incidente minore, "bătaie administrată de poliţie", simţ de răspundere, indignări, societatea civilă, "îngheţată pe fundal marin", luări de atitudine, brînzoaice reci, "făcut cu ochiul în sens pozitiv", deontologie, uriaşă şansă istorică, isterii, mîncărimi, cuvîntări, investigaţii jurnalistice, onestitate, moment excepţional, laxative uşoare, alergii, "ne doare Insula Şerpilor", brambureală, "istoria în direct", ATLANTIDA, oratori, damfuri, odicolon, fugiţi de acasă, microfoane, tomberoane, farfurii de unică folosinţă, moralişti, tot neamul de aflaţi în treabă, critici, susţinători, vestita ospitalitate românească, inspectori, "atenţia i-a fost sustrasă de un individ aflat sub influenţa alcoolului", împrejmuiri, gărduleţe, garduri, cordoane de securitate, cută, ceafă, caschetă, "ochi de gheaţă şi braţ de oţel", ţuţeri, linguşeli, gudurări, petrol, putere, Putin...

VIP-urile noaaastre toatee...

2008-03-21T08:17:00.007+02:00

Ei, iată că m-am întors. Din păcate, nu pentru o nouă poveste ci pentru că realitatea galopează bezmetic pe lîngă noi. Cum arată această realitate? Păi, să răsfoim niţeluş presa care timp de o săptămînă s-a tot tînguit faţă de acuzaţiile făcute la adresa ei pe chestiunea atacului la onoarea de familist a delicatului nostru preşedinte. Preşedinte pe care, cu justificată mîndrie patriotică, ar trebui să-l admirăm şi să-l slăvim, atît pe 'mnealui, cît şi pe ciceroniana lui mezină, tocmai lansată la apă, în valurile cam mîloase ale politichiei dîmboviţene. Dar asupra acestei probleme(?) o să mă abat mai tîrziu, dacă oi mai avea chef. Pînă atunci, ia să vedem titlurile din ziare, după cum urmează:

"Monica Columbeanu a urcat, împreună cu surorile ei, pe podiumul de modă", e de departe ştirea zilei, pe care o regăsim într-o grămadă de gazete, mai mult sau mai puţin de scandal. Apoi: "Guţă are unsprezece copii din flori" (Să-i trăiască! Uite aşa se umple zestrea de talente a ţării, fiindcă aş pune rămăşag că măcar vreo trei dintre cei unsprezece o să moştenească harul de uriaşă excepţie al tătînelui lor, pe care peste vreo două decenii parcă-l văd la emisiunea "Geniali".), "Kim Kardashian, frumoasa vedetă Playboy, de 27 de ani, şi-a asigurat fundul de tema fanilor" (Acuma, de!, un mare pianist îşi asigură mîinile, fotbaliştii picioarele, iar un star Playboy ce să-şi fi asigurat? Vorba lui Bălosu, cel din Moromeţii: "E dupe facultăţi!". Totuşi, în nesfîrşita mea naivitate, o întrebare mi-a încolţit în minte: De ce, domnule, de teama fanilor? La singurul răspuns pe care aş putea să mi-l dau se sparie gîndul, vorba bătrînului cronicar care prea-îndestule văzuse la viaţa lui...), "Leta Ilie şi-a schimbat silicoanele după şapte ani" (O fi prea lungă perioada sau prea scurtă? Uf, grea dilemă! Poate le-o fi expirat garanţia sau n-or mai fi trendy, ştiu şi eu, păcatele mele! Anul ăsta s-or purta unele turbo ori ecologice. Da' ce să ştie un băiat simpluţ ca mine?). Tot din atenta noastră presă am aflat că că s-a inventat "lansatorul de mingi pentru distracţia cîinilor cu stăpîni leneşi". Chiar eram îngrijorat că nimeni nu încercase pînă acum să rezolve şi această dramatică problemă care mai mult ca sigur îi frămînta pîn' la fandacsie pe prietenii noştri patrupezi.

Am lăsat la urmă ceva delicios. Un articol scris de un tip ce semnează ca ziarist într-o gazetă centrală. Să-i dăm omului cuvîntul fiindcă merită cu prsosinţă:

"Ashley Alexandra Dupre (scuze, n-am accent pentru e-ul final) era, pînă recent, o prostituată necunoscută publicului larg. Într-un timp record, ea a determinat demisia unui guvernator american, făcînd să se vorbească de 'un nou scandal Lewinski' în S.U.A. şi a reuşit să-şi crească 'valoarea' pe piaţă la peste cinci milioane de dolari."

Normal că nu mă pot abţine de la unele mici comentarii pe seama acestui fulminant fragment de articol. Prima întrebare care ţi se iveşte citind măiestrele rînduri e una simplă: Cum adică o prostituată necunoscută publicului larg?!? Pot înţelege că fata era apreciată de un cerc mic dar vivace de avizi "cunoscători", printre care şi guvernatorul New-York-ului. Ce-o vrea însă să spună autorul articolului, Călin Străilă, prin sintagma public larg, privind cazul şi meseria domnişoarei Dupre, meserie în care, călugăr să fii, bănuieşti că una dintre calităţile obligatorii e discreţia? De ce fel de public larg are nevoie o prostituată, mai ales una de lux? Cred că se mulţumea cu politicienii şi oamenii de afaceri pe care-i avea programaţi în agendă. Altminteri? Elevi, studenţi, militari în termen şi pensionari? Parcă n-ar rima cu creşterea valorii pe piaţă despre care vorbeşte mai la vale autorul. Care creştere cum oare s-o fi realizat? A scos femeia acţiuni şi le-a listat la bursa new-yorkeză? Sau americanii au ajuns la o culme a tehnicilor de marketing prin care o prostituată este examinată de un corp de experţi autorizaţi de "publicul larg" să-i autentifice valoarea, după nenumărate şi extrem de dure probe practice şi teoretice, înscriind-o mai apoi într-un top al excelenţei ce presupune tarife corespunzătoare şi atent standardizate?

Acest articol e doar o mostră din ceea ce înseamnă profesionalism în presa noastră cea de toate zilele. Una mai modestă, nu ca elaboratele şi cinstitele şarje ale unor stele mediatice cum ar fi Tatulici-Caritas sau Turcescu în rolul de inchizitor cu orice preţ al şturlubaticului Orban.

Acum sînt nevoit să trec la un alt publicist, membru de vază al Uniunii Scriitorilor, semnatar al unor articole într-un cotidian "pentru cititorii de elită". Acesta a pornit un soi de serial legat de formidabilul eveniment al botezării ultimei odrasle a domnului Siliviu Prigoană. Copilul se numeşte - cum altfel? - Maximus. Probabil că următorul se va numi Magnus. Oricum, e o chestie să te strige la catalog Prigoană Maximus!

Printre alte lucruri de colosal interes, autorul ne povesteşte cum, tobă de deontolgie şi etică gazetărească, dumnealui a refuzat să se ducă la petrecerea de a doua zi, aia pentru presă, ca să nu fie acuzat de preşedintele ţării că e un "tonomat" funcţionînd pe bază de şpriţ. L-aş asigura pe domnia sa că nu era oricum niciun pericol. Simpatia lui pentru Băsescu transpiră suficient de mirositor din articolele sale cald şi duios catifelate, fiind chezăşie bunei sale credinţe, pe principiul un trup, un scut. În fond, nici măcar ăsta nu mi se pare un lucru rău sau măcar făcut să-i irite pe alţii. Poate doar uşor amuzant, cînd fervoarea întrece anumite limite. Oricine îşi poate manifesta orientarea, opţiunea şi afinităţile politice. Atitudinea devine însă cu adevărat deranjantă atunci cînd opiniunile se vor drapate în cea mai deplină şi imaculată etică, afişată cu o stridenţă gratuită. Revenind la poveste, implicit la angoasa încercată şi trîmbiţată de editorialist, cei doi, Prigoană şi Băsescu, nu dau (deocamdată) impresia că s-ar duşmăni în vreun fel. Ba dimpotrivă, vajnicul lup de mare i-a adus prinos de recunoştinţă doamnei Bahmuţeanu, fostă-viitoare sau viitoare-fostă Prigoană (nu sînt deloc la curent), pentru gestul ei de a-l primi în emisiunea-i celebră (nu ştiu care o fi aia), pe vremea cînd conspiraţia năstăsiană îi bloca la mantinelă accesul la media. Vorba aceea, bine faci, bine găseşti! Două mîini se spală una pe alta, că doar şi soţul femeii de televiziune Bahmuţeanu ar cam pofti la o funcţie de primar de sector. Aşa, pentru început... Dar pentru publicul cititor şi amnezic dă foarte bine să te arăţi plin de circumspecţii cu valoare morală. Mai ales cînd începi încetişor să îndepărtezi atenţia generală către alte subiecte, mai puţin enervante decît interesul arătat de restul presei domnişoarei Elena Băsescu, în calitatea ei de incredibilă oratoare şi, implicit de lider, hm!, născut, nu făcut...

Iată-mă, aşadar, ajuns şi aici. Povestea mezinei preşedintelui e îngrozitor de banală, dar al naibii de pilduitoare. Fătuca e o drăguţică ca atîtea sute de mii de alte anonime, nedebordînd de vreo frumuseţe amuţitoare şi, fie vorba între noi, nici nu cred că se încadrează în paramterii ăia standard, fără de care nu poţi pătrunde în lumea modei. Dar, vezi dumneata, e fiica prezidentului naţionale, dacă mă-nţelegi. Nu-i nicidecum o copilă, mai are vreo doi ani şi face treizeci, bătuţi pe muchie. Mozart avea treizeci şi unu cînd s-a stins din viaţă. La douzeci şi opt scria trei lucrări absolut excepţionale. Poate că exemplul e prost ales, fiind vorba despre un geniu artistic. Alexandru Macedon la douăzeci şi opt de ani cucerise jumătate din lumea cunoscută de antici, iar regina Zenobia a Palmirei... dar să-mi revin şi să nu mai fac comparaţii ridicole. Domnul Băsescu, în calitatea sa de tată, ba se smiorcăia, ba se sumeţea, penibil pînă dincolo de orice jenă în ambele ipostaze, că nemernica de presa românească a cam tîrnosit-o pe frageda copilă.

Problema e că tinerei în cauză nu i-a pus nimeni pistolul la tîmplă, obligînd-o să se avînte în politică. A fost alegerea ei, dorindu-şi să ajungă peste noapte isprăvniceasă, vis pe care tati i l-a şi îndeplinit mintenaş. Or, povestea asta nu e doar o simplă şmecherie de fiţe, cu care să te afişezi cînd faci clubing sau shopping. Prestaţiile penibile ale junei au fost prompt taxate de presă, aşa cum era şi normal. Statutul fătucii s-a schimbat de la acela de persoană mondenă la cel de persoană politică. Adică al unui om care ne este propus nouă să facă parte din grupul celor meniţi să ne conducă ţara. În atare situaţie e cît se poate de firesc să aflăm şi noi cine voieşte să fie în fruntea bucatelor şi în ce mod ne poate reprezenta. Datorită mass-media s-a văzut cine şi în ce fel. Iar Băsescu, cu tot instinctul său de mare carnasier politic, a dat-o în bară cînd, folosindu-se de funcţia sa de preşedinte, i-a cedat locul tatălui opărit că fie-sa a fost dată în toate ziarele şi pe toate posturile cu gugumăniile pe care le-a debitat. A greşit, fără umbră de îndoială, făcînd prin ieşirea sa iritată jocul duşmanilor săi. Dar reacţia lui a fost determinată şi de cunoaşterea jocurilor murdare care se fac în presa noastră cea plină de etică şi deontologie.

În urmă cu cîtva timp, Felix-Motanul, marele smîntînitor de conturi şi inginer financiar, ajuns şi el peste noapte brav posesor al unor titluri universitare deşi limba română îi cam joacă renghiuri, a fost chemat, împreună cu fie-sa, pe la Parchet. Ce mai vaier, ce mai miorlăială! Şi Motanul s-a văicărit atunci, sprijinit de cîteva guriţe doldora de moralitate, angajate la trustul său media, că biata lui copiliţă a fost tîrîtă cu samavolnicie în faţa organelor de anchetă. Despre faptul că augusta odraslă se află la conducerea cîtorva dintre cele mai importante firme ale imperiului tăticului celui descurcăreţ, onor deontologii de serviciu au tăcut mîlc. Cuconiţa - trecută de treizeci de ani - fusese chemată să dea cu subsemnatul nu în calitatea ei de fiică a magnatului, ci de om de afaceri implicat adînc în manageriatul respectivelor întreprinderi.

Astăzi s-a întors roata şi Felix toarce mulţumit, frecîndu-şi lăbuţele de încîntare, în timp ce canarii din colivia lui personală fac vocalize care mai de care mai zgomotoase şi mai pline de o onestă indignare. Sportul naţional al datului la gioale, cu mai multă sau mai puţină discreţie, e în floare, bazîndu-se pe o unanim aplicabilă, chiar dacă-i nerostită, lege a talionului Iar celelalte organe de presă nu puteau nici ele să se abţină, indiferent de amiciţii, de la dezbaterea unui asemenea subiect gras care creşte tirajul sau audienţa.

Ei bine, astea au fost marile subiecte de presă ale zilei de vineri, 21 martie 2008. Leta Ilie, Kim Kardashian, Guţă-tatăl, Monica Columbeanu şi surorile, Ashley Alexandra Dupre, Simona Sensual (de care n-am apucat să vorbesc, dar care a declarat că, asociată cu nişte investitori arabi îşi va băga averea de milioane de euro în afaceri imobiliare, iar profitul îl va investi în fotbalişti), cîinii cei plictisiţi şi, ultima cu voia dumneavoastră Elena Băsescu sînt VIP-urile noastre. Aceştia sînt cei ce umplu mass-media românească, fiind oferiţi ca exemple de reuşită, viaţa cetăţii învîrtindu-se cu obstinaţie în jurul lor şi a altora de aceeaşi teapă. În rest, ţara-i ca o floare. Faptul că 70 la sută din localiăţile rurale ale patriei nu au apă curentă, că aproape 80 la sută din alimentele pe care le cumpărăm provin de pe piaţa externă, că peste o treime din cetăţenii ţării cu drept de vot sînt analfabeţi funcţionali şi că mai bine de trei milioane de români şi-au luat lumea-n cap şi trăiesc pe alte meleguri, nu are nicio importanţă. Cum tot nesemnificativ este că anul trecut nu s-a construit nici măcar un kilometru de autostradă, că la începutul fiecărei luni bolnavii cronici stau la cozi interminabile ca să prindă medicamentele compensate de care au o nevoie disperată, că viaţa în Bucureşti a devenit un calvar nu numai pentru şoferii care simt că-şi pierd minţile în trafic, dar şi pentru cei care vor să tragă un pic de aer curat în piept. Astea toate-s doar un sictir-bagatel, altele-s cestiunile arzătoare la ordinea zilei. Botezul lui Maximus Prigoană şi silicoanele Letei Ilie sînt infinit mai importante. În acelaşi timp, imensa majoritate a presei tace chitic pe seama incompatibilităţii funcţiei de prim-ministru, vajnic apărător al taxei de primă înmatriculare, cu cea de beneficiar direct al importului de maşini străine în România, calitate de care se bucură din plin domnul Tăriceanu. Contul său devine astfel la fel de gros ca şi obrazul. În privinţa acestui abuz neruşinat deontologii şi moraliştii neamului n-au nimic de zis. Batista pe ţambal!

Bine că există Guţă, Columbenii şi fundul lui Kim Kardashian. Halal să ne fie, ne-am procopsit!

Şi nu uitaţi! Aceasta e doar o trecere rapidă în revistă a presei dintr-o singură zi. Înainte au mai fost sute şi sute de astfel de zile. Vor urma alte sute şi sute. Nu cred cîtuşi de puţin că e o conspiraţie, ci mai degrabă o dovadă de iresponsabilitate crasă altoită pe un suport solid de prostie. Cu toate acestea, nu vi se pare cumva că ar fi un mod, poate nu prea subtil, însă eficient, de spălare a creierului unei naţiuni întregi?

Un bileţel pentru bunii mei cititori

2008-01-28T05:49:00.000+02:00

O mininimă politeţe mă face să-mi cer scuze cititorilor mei pentru absenţa unor postări de mai bine de cinci săptămîni. Sînt prins - din păcate sau, sper eu, mai degrabă din fericire - în două proiecte foarte importante. Unul dintre acestea este chiar literar. Fac, aşadar, apel la îngăduinţa dumneavoastră. Oricum, vă promit că voi reveni pe acest blog cu noi "producţiuni" cît de repede îmi va sta în putinţă.

Vă mulţumesc pentru înţelegere şi răbdare!

Refugiatul

Nevricosul cîine de pază al democraţiei româneşti şi ministrul cel veselos

2007-12-20T07:16:00.000+02:00

Numitul caz Orban m-ar fi lăsat rece, la fel ca şi extravagantul personaj care e subiectul afacerii şi care, după părerea mea, nu ar fi avut oricum ce să caute în funcţia de ministru. Numai că reacţia presei noastre mi s-a părut din cale afară de umorală, revelînd probleme ale acestei bresle care te lasă pe gînduri.

Nici nu se împliniseră două săptămîni de cînd am scris despre articolul domnului Turcescu, articol prin care jignea milioane de oameni, cînd, hop!, iată-l pe editorialist aflat în fruntea unei noi cruciade mediatice. Una menită a-l linşa pur şi simplu pe actualul ministru al transporturilor nu pentru faptele sale demonstrabile, ci pentru unele ipotetice. Analistului de la Cotidianul şi Realitatea i s-au alăturat spontan şi alţi corifei ai presei, cuprişi de aceeaşi sfîntă indignaţiune. Aceştia, orbiţi de pasiuni justiţiare, n-au apucat să ia în serios tocmai... realitatea (cea în care ne ducem existenţa, nu cea tv).

La început s-a vorbit depre faptul că înaltul oficial ar fi accidentat un copil. Prima dată copilul avea treisprezece ani, apoi fetiţa a ajuns la paisprezece, ca în cele din urmă să o vedem pe domnişoară că are şaptesprezece. Asta în decurs de două zile, un ritm de creştere aproape ca-n basme. Ea era victima tragicului accident comis de ministru, care ulterior a mai şi fugit de la locul faptei. Numai că, surpriză, victima nu doreşte în ruptul capului să se declare în această postură. Aranjament între membrul guvernului şi familie? Nu-i deloc exclus. Chestiune pe care, altminteri, legea, în anumite condiţii, o şi prevede. "Intimidare! Mîrşăvie!", au strigat pe diverse voci moraliştii de serviciu ai neamului. Şi ce-au făcut atunci? Practic au folosit o mulţime de tertipuri şi mijloace de presiune asupra familiei cu pricina, doar, doar aceştia or ceda cumva nervos şi or mărturisi ceea ce jurnaliştii voiau să audă. O cuconiţă suavă de la Antena 3 s-a dat drept altcineva - încălcînd evident legea - minţind cu neruşinare pentru a afla, chipurile, adevărul. N-a ţinut. Atunci doi reporteri au năvălit în gangul ce duce la locuinţa presupusei şi încăpăţînatei victime, hărţuind cu mojicie două din rudele acesteia. Femeile, înfuriate, n-au mai stat mult pe gînduri şi le-au dat cu sacoşele şi cu pîinile în cap. Comentariul televiziunii a fost că bieţii reporteri au fost agresaţi de rudele victimei. Iarăşi victimei. De două zile, Robert Turcescu, gura de foc principală a acestei formidabile grupări de artilerie mediatică, ne-a tot vorbit, încruntat şi pătruns de dramatismul misiei sale, despre fetiţa accidentată, despre machiavelismul ministrului, despre ticăloşia acestuia de a fugi de la locul faptei şi, din cînd în cînd, despre martorii accidentului, speriaţi de forţe oculte, în spatele cărora se află domnul Orban. Tot discursul său s-a prăbuşit în ridicol în momentul în care cel ce sunase la 112, martorul martorilor, a decarat că, după e a anunţat dispeceratul, n-a văzut nicio victimă şi că a trecut liniştit mai departe, văzîndu-şi de treburi. La fel cum şi filmuleţul ce prezintă întîmplarea ne arată un ministru care discută cu oamenii adunaţi în jurul lui după tamponare şi se agită zăpăcit, pe undeva firesc, că doar nu era să iasă relaxat, zîmbitor şi ca o întruchipare a lucidităţii, după ce trecuse prin ce trecuse. Culmea e că nu dădea niciun semn că ar fugi de la locul faptei şi după ce a patrulat de cîteva ori prin ninsoare, în aşteptarea unui echipaj de poliţie, s-a dus să bea o cafea în apropiere, lăsînd maşina pe loc. Pentru asta spune că există martori.

Pe de altă parte, însuşi filmul prezentat ca probă are ciudăţeniile lui. Una ar fi aceea că a fost oferit mass-mediei cu o neverosimilă întîrziere de la producerea evenimentelor. O întîrziere care ar genera destule supoziţii. Unele care par şi mai întemeiate atunci cînd aflăm că locul de unde au fost înregistrate cadrele nu este un bloc de locuinţe, ci sediul unei socetăţi de asigurări, aparţinînd unei bănci. Iar cînd ministrul vorbeşte despre faptul că înregistrarea s-a făcut cu ajutorul unui zoom şi că de asta s-ar fi ocupat anumiţi băieţi cu ochi alaştri, cam pare că domnului Orban i s-a arătat în prealabil pisica şi cum s-a încăpţînat să nu demisioneze - pac, cu filmuleţul la Răcnetul Carpaţilor!. Or, asta chiar că mi se pare o ştire, dacă o putea fi verificată, care ar fi interesat cu mult mai mult presa şi avînd consecinţe evident mai grave decît banalul accident în care a fost implicat oficialul. Dar povestea asta nu e luată cîtuşi de puţin în seamă de justiţiarii jurnalişti în frunte cu Robert Turcescu. Dimpotrivă, în ciuda tuturor explicaţiilor oferite de avocaţi - nu există plîngere, nu există victimă - sau de medici care au explicat că doctorul de la Urgenţă consemnează pur şi simplu declaraţiile pacientului, ziariştii se căznesc în susţinerea unei vinovăţii suplimentare pe care simt nevoia imperioasă să o demonstreze. Cum e cazul domnului Florian Bichir, de la Evenimentul zilei, care afirmă şi azi: "o fată şi-a rupt o mîna", în urma accidentării ei de către minstru. De unde o ştii dumnealui asta, rămîne o enigmă.

Nu-i o enigmă însă că domnul Orban a încercat, cu ajutorul îndatoritoarei noastre poliţii, să muşamalizeze accidentul de circulaţie pe care el, nu altcineva, l-a produs, cu sau fără o victimă pe care presa se încăpţînează să o inventeze dincolo de voinţa ei. Cum, de asemenea, îl cred capabil pe domnul ministru, ambetat de funcţie ori de aburii alcoolului, să-i fi dat un telefon domnului Turcescu, înjurîndu-l şi ameninţîndu-l în fel şi chip. Mitocănia pare înscrisă în fişa postului, dar şi în felul pitoresc de a fi al personajului, unul excesiv de voios şi din cale afară de lălăitor pe la diverse agape de partid şi de stat. Dar, ori prezinţi măgăriile respective publicului, ca să vadă şi el de cine e guvernat, ori, din cine ştie ce considerente de fair-play, îţi rezervi dreptul de a tăcea chitic despre asta. Nu poţi să declari în emisiune că ai fost bălăcărit de un membru al onor guvernului, iar după aceea, cu o figură mîhnită să spui că nu o să dai pe post invectivele ce ţi-au fost adresate. E nu numai penibil, dar orice răuvoitor ar putea asocia acest mod de a proceda cu un şantaj abia voalat. Eu unul nu cred că e vorba de aşa ceva, ci doar de o gafă nefericită.

Aşa cum cred că şturlubatecul ministru ar trebui demis, dacă lui îi e greu să ia o asemenmea decizie. Nu din pricina accidentului, ci din cauza nonşalanţei cu care a minţit şi a tot încercat să ascundă un accident care, insist, nu era cine ştie ce grozăvie şi i se putea întîmpla oricui. Dar lipsa de responsabilitate şi încercarea de a vîrî sub preş un incident banal îl descalifică la modul cel mai categoric în privinţa funcţiei. În plus, să nu uităm că totată tevatura s-a produs fiindcă a fost victima unui derapaj pe o şosea plină de zloată, fiind tocmai unul dintre organizatorii deszăpezirii! Asta chiar că e o ironie a sorţii...

Pe data de 13 decembrie 2007, domnul Bălăceanu-Stolnici, alt vestit analist şi moralist al naţiei, scrie următoarele cuvinte în rubrica sa din cotidianul Ziua, numită - cum altfel? - Judecata zilei: "Puterea banului învinge orice." Această sentinţă la finalul textului referitor la vizita lui Gaddafi la Paris mi se pare că împinge cinismul pe culmi foarte greu de atins. Îmi închipui că, atunci cînd a pus punctul la sfîrşitul propoziţiei, domnul academician a avut un zîmbet pe deplin satisfăcut.

Dacă nu ai votat, eşti un cîrnat

2007-12-05T05:03:00.000+02:00

Asta stătea scris pe un banner din Piaţa Victoriei în dimineaţa de luni, a doua zi după alegeri. Nu ştiu ce mare conştiinţă civică l-a conceput şi l-a aşezat acolo. Dar bănuiesc că e una de aceeaşi factură cu a celor ce se înverşunează aproape cotidian se nă ia de urechi, ba uneori să ne aplice şi un tratament curativ cu palme.

Nu-i zi de la Dumnezeu să nu apară pe vreun post de televiziune sau să nu se producă într-un articol de presă cîte un mare analist al neamului care să ne spună, histrionic şi isteroid, sau cu ochii scăpărînd de o mînie justiţiară, ori iradiind de atîta autoritate morală - cazul domnului Bălăceanu-Stolnici este unul cît se poate de elocvent - că noi ăştilalţi - cititori de ziare sau telespectatori - sîntem cam aşa şi pe dincolo.

Totuşi, un articol de virulenţa şi agresivitatea celui semnat de domnul Turcescu în numărul 199 din Dilema veche n-am mai văzut. Dumnealui ne vorbeşte despre un oarecare domn X. Care ce-o face el în nemenicia lui? Păi, ia să cităm direct de la sursă:

"Domnul X nu votează. E într-o veşnică dilemă, are îndoieli majore, caută, cu maximă acribie, un sfînt pe care să pună ştampila, şi de ani de zile n-a găsit niciunul. (...) Domnul X are ce are cu presa. Televiziunile şi ziarele sînt principalii vinovaţi pentru faptul că avem prea mult scandal în spaţiul public şi prea puţină dezbatere serioasă. Ziariştii manipulează, dezinformează, sau, pur şi simplu, îl enervează. (...) de multe ori, în spatele cuvintelor frumos ambalate despre chinurile conştiinţei civice, stau, în fapt, motive meschine şi mărunte". Domnul Turcescu ni le expune cu siguranţă, nebîntuit de spectrul vreunei îndoieli, decretînd că e vorba de: "lene, ignoranţă, buletin expirat, schimbări de adresă fără schmbarea actelor de identificare sau, pur şi simplu beţii crunte." La final, autorul se întrece pe sine: "Domnul X ar putea fi un prost. De fapt e doar un ticălos" şi "ipocrit cum e, le spune tuturor că se roagă pentru vremuri mai bune." Concluzia emisă de pe un piedestal diamantin e următoarea: "Domnul X are în România cîteva milioane de chipuri şi asta explică oricînd de ce arată aşa cum arată această ţară." Parol!?

Deci aşa, car' va să zică! Acum m-am dumirit şi eu, luminat de cuvintele cele nobile ale domnului jurnalist. Cele 70 de procente din votanţii ce nu s-au prezentat la alegeri în 25 noiembrie corent sînt alcătuite - dacă nu majoritar, măcar acolo, niscaiva milioane - din putori ignorante, ipocrite şi beţive. Milioane şi milioane de ticăloşi cîrcotaşi care-şi mai şi permit să privească uneori cu un ochi citic la dalba noastră presă. Sigur, cumpărînd ziarele şi făcînd rating la emisiunile arhanghelilor mass-media.

Ei bine, ţin să spun că eu unul am fost la aproape toate alegerile de cînd am împlinit optsprezece ani. Inclusiv la cele de pe timpul lui Ceauşescu. Pe vremea aceea aveam mîndria să mă aflu printre cei zero ţîşpe la sută care votau împotriva candidaţilor P.C.R. sau F.U.S., fără să-mi fac iluzia că datele şi procentele prezentate de corifeii de atunci ai jurnalismului românesc - dintre care cîţiva se mai află şi azi în fruntea bucatelor, după ce au mîncat ce-au mîncat în epoca de aur - nu sînt false. Din 1989 am participat iarăşi la fiecare votare. În afară de asta. De ce? Din două motive.

Primul e unul conjunctural. Am fost ocupat cu... alegerile, fiind preşedintele unei secţii de votare şi avînd treabă pînă peste cap, mulţumită capacităţii improvizatorice incredibile de care au dat dovadă autorităţile noastre cele competente. Mi se poate reproşa de către robespierrianul nostru autor că ar fi fost cazul să-mi găsesc cîteva minute să mă vîr, pe rînd, în cele două cabine şi să pun ştampila pe cîte un buletin de vot.

Numai că aici intervine cel de-al doilea motiv. Ei, da! Chiar n-am avut pe cine alege pentru a mă reprezenta în Parlamentul European. Fiindcă, în fond, despre asta era vorba, nu să fiu şi eu la număr, dacă tot discutăm despre responsabilitate. Să fiu mai clar. Clasa politică ne-a oferit nouă, cetăţenilor, pachete ca pe timpul comunismului. Vrei un kilogram de pulpă de porc? Poftim şi două copite! După principiul sfătos al mamei-vierme: cine papă bătăturică, gustă şi ochişor! Mulţumesc, om fi noi trataţi adesea ca nişte anelizi de către baştanii politicii de pe la noi, dar uite că nu înghit aşa ceva. Pe (aproape!) fiecare listă emanată de la partide era cîte o personalitate, două, de calitate după care urmau, matematic şi ineluctabil, nişte cioflingari pe care n-aş avea inconştienţa să-i las în propria-mi casă nesupravegheaţi. Lîngă aceştia erau ataşaţi cîţiva anonimi zîmbăreţi care nu ştiam cum s-or fi pripăşit pe acolo. Proabil că debordau de dragoste de patrie, că în asta toţi sînt mari specialişti. Adaug că am scris aproape fiecare listă fiindcă existau şi din acelea pe care se găseau nume, dar, de fapt, pe ele nu se afla nimeni.

Un vag regret mă încearcă pentru că n-am participat la procesul electoral privind adoptarea votului uninominal. Nu unul major, deoarece şi aci e o hibă. Ni se cere să optăm pentru un vot uninominal fără ca să se exprime clar ce variantă concretă ni se propune. Preşedinţia vrea una, Guvernul alta, iar Parlamentul avansează un soi de hibrid între cele două. Din experienţa mea de cetăţean de rînd pare o ghiduşie cu final neaşteptat, ca atîtea alte mutări pe care le-am primit în plic după ce jupînii s-au văzut cu sacii în căruţă.

Nu vreau să-mi pun ştampila pe un sfînt. Dovadă e şirul primarilor de groază ai Bucureştiului pe care i-am votat de-a lungul anilor oftînd, căutînd să aleg cel mai mic rău posibil, aşa cum sînt convins că s-au străduit s-o facă majoritatea concitadinilor mei. Nu doresc un sfînt pe post de primar, de preşedinte sau de parlamentar, politica nefiind menirea sfinţilor. Dar un om cu obraz - subţire, curat şi neuns cu toate alifiile -, decent şi dînd dovadă de inteligenţă, parcă tot mai nădăjduiesc să apară la fiecare votare. Nenorocirea e că avem parte mereu de dezamăgiri. Iar acestea, după cum s-a văzut la ultimele alegeri, se acumulează.

Poate că analiza cauzelor ce au generat acest fenomen ar fi fost mai îndreptăţită şi un eseu tăios, limpede şi plin de causticitate ar fi avut un sens. Probabil însă că subiectul i s-o fi părut autorului articolului mai sus citat mult prea bătut şi nu s-a mai ostenit să-i descopere valenţe şi unghiuri noi de abordare. Îmi pare rău, dar nu pot să nu mă întreb cine o fi - măcar în situaţia de faţă - leneşul, că de ignoranţă nu-mi închipui că o fi vorba.

Sper ca întrebarea asta să nu-l supere pe domnul Turcescu. În fond, ea vine din partea unuia dintre milioanele de domni X - le-a omis pe doamnele şi domnişoarele X - care ar putea fi nişte proşti, dar care sînt de fapt nişte ticăloşi din cauza cărora ţara asta arată cum arată. Ferice de domnia sa că a reuşit să se extragă la timp, străluminînd, din această masă de cîrnaţi. Atîta doar că textul pe care l-a comis e cam borşit şi miroase tare, tare urît...

Dar, de! De la înălţimile stratosferice în care pluteşte încruntat, cu siguranţă că eseistul nu simte damful şi nici nu sesizează că notorietatea nu dă nimănui dreptul de a-i jigni pe ceilalţi şi nici nu presupune în mod automat vreo autoritate sacrosanctă. Notorietatea, atunci cînd traversează nori atît de denşi de orgoliu, ca să nu zic de aroganţă de-a dreptul, riscă să-ţi păteze rău de tot obrazul. Şi ar fi realmente păcat ca o nouă deziluzie să se depună în balta vieţii noastre publice şi aşa îndeajuns de mîloase.

1 Decembrie

2007-12-01T06:47:00.000+02:00

Data asta a fost hotărîtă a fi sărbătoarea naţională a României de către Parlamentul post-revoluţionar al ţării. Nu zic că nu ar fi una dintre cele mai importante zile din istoria noastră şi că n-ar trebui sărbătorită cum se cuvine. Înţeleg şi pricinile politice pentru care a fost desemnată tocmai această dată ca zi naţională. Dar pică întotdeauna pe o vreme iernatică şi mohorîtă, însoţită de burniţe, de ceţuri, de ploi reci sau de lapoviţe mocirloase. 23 August era în plină vară şi lumea apuca să se bucure de ea. Cam toate marile state îşi au sărbătorile naţionale pe la sfîrşitul primăverii, cel mai frecvent vara ori măcar la începutul toamnei. Noi am pus-o exact între neguri şi zăpezi, parcă după ocultul şi cenuşiul model sovietic.

Şi ce fac atunci românii de 1 Decembrie? E cam greu să ieşi la un picnic pe vremea asta, iar de o escapadă la mare nici nu poate fi vorba. Mulţi dintre noi pur şi simplu zac. Încearcă să se odihnească, să mai recupereze ceva din energia pe care o consumăm muncind. În sfîrşit statisticile arată că sîntem o naţiune de omeni care trudesc din greu pentru bucata lor de pîine, în general destul de neagră. Mitul românului leneş pare să se cam epuizeze, un mit în care eu unul, privind la cei din jurul meu, n-am crezut niciodată. Acest mit pare mai degrabă întreţinut de clasa noastră politică, cea care ne organizează societatea atît de prost şi de ineficient. Probabil că, uitîndu-se unii la alţii şi apreciindu-se reciproc, au ajuns la acea concluzie pe care de altfel au şi perpetuat-o. Desigur, tot în ideea rostită de aceiaşi jupîni cu superioritate: "Avem un popor de rahat, un popor care nu ne merită!"

Dar ce se mai întîmplă de 1 Decembrie? Păi, înainte de orice se organizează parade militare, numite de majoritar agramaţii noştri politicieni parăzi. E o frăsuială îndîrjită pentru punerea pe picioare a acestora. Fiecare gaşcă de partid se simte îndemnată să organizeze una în fiecare reşedinţă de judeţ, dacă s-ar putea. Preşedintele şi-o face la Bucureşti, Parlamentul ar voi una şi la Alba-Iulia. Cînd spui Alba-Iulia, la această ocaziune solemnă, mă-nţelegi, dacă eşti o notabilitate sau faci parte din elita mass-media e musai să adaugi cu solemnitate şi emfază "vatra de foc şi istorie a Patriei noastre". Zicerea asta mi-a făcut şi continuă să-mi facă bătături pe timpane şi urticarie pe sinapse de cîte sute şi sute de ori am auzit-o şi continui să o aud.

Pregătirile paradelor puse la cale în Bucureşti au darul de a-i scoate din minţi pe locuitorii capitalei. Traficul şi aşa infernal este deviat pe alte artere de circulaţie, mărind astfel cu nepăsare şi aplomb haosul deja existent. De ce se organizează atunci asemenea manifestaţii? Un răspuns nemărturisit niciodată ar fi că paradele acestea satisfac înainte de orice orgoliul politicienilor de frunte. E o ocazie minunată de a face băi de mulţime cît mai triumfaliste. Uitîndu-te la figurile lor zîmbăreţe, mai că ţi-ai închipui că ei sînt realizatorii actului de întregire al ţării. Statura pigmeilor politici actuali pare să sporească în umbra aripilor marii istorii.

Dar justificarea fundamentală a acestor întreprinderi este că acţiunea în sine e menită a promova sentimentul naţional şi patriotismul. Poate fi şi aşa ceva, nu zic nu. Poate fi şi un gest de respect şi de comemorare a celor care au luptat, au murit sau au visat pentru ţara asta. Cel puţin aşa ar fi normal. Numai că trăirea simplă şi omenească a acestor lucruri este năclăită de fraze şi cuvîntări sforăitoare servite atît dinaintea Arcului de Triumf, cît şi pe toate canalele de televiziune.

Sîntem îndemnaţi să mai lăsăm prostiile noastre cotidiene şi să fim, dracului, mai patrioţi. Adicătelea să ne iubim Ţara, Poporul şi Istoria. Toate scrise şi pronunţate bombastic cu majuscule. Ca şi cum ar putea exista ceva pe lumea asta care să poată fi iubit la comandă. Şi uite cum ajungem la patriotism, la mîndria de a fi român şi la cîte altele de acelaşi fel.

Şi nu pot să nu mă întreb: cît de diferit este patriotismul meu faţă de cel al bunicului meu? Foarte, foarte diferit. El s-a dus voluntar în armată, la război, minţind că are vîrsta recrutării, deşi nici şaptesprezece ani nu împlinise. Romantism adolescentin împletit cu idealismul epocii? Am avut şansa să-l întreb ce l-a determinat să procedeze astfel. Mi-a spus simplu că a crezut în ceea ce făcuse. Dicuţia noastră avea loc pe la sfîrşitul anilor şaptezeci. Am insistat: "Dacă ai fi ştiut cum o să decurgă mai departe mersul istoriei, ai mai fi făcut-o?" A cumpănit cîteva clipe, după care mi-a spus: "Atunci cînd te îndrăgosteşti de o femeie, te întrebi vreo clipă cît de mult vei suferi în urma gesturilor ei care te vor îndurera?" "Păi, cred că da!", m-am grozăvit eu juvenil. "Atunci eşti mult mai înţelept decît mine!", a rîs el. Şi a adăugat cu blîndeţe, petrecîndu-şi mîna prin părul meu: "Oricum, din fericire, nu ne cunoaştem viitorul..." Aveam să-l înţeleg mai tîrziu...

Dar cît de mult poţi să iubeşti o patrie care ţi-a pus cravata roşie cu tricolor la gît, căutînd să-ţi murdărească întreaga copilărie şi apoi o bună parte din tinereţe cu lozinci, cu minciuni, cu mizeria cotidiană, cu nesfîrşitele cozi, cu raţiile, cu frigul şi mai presus de orice cu înterdicţia de a spune cu glas tare adevărul? Cît de mult poţi să iubeşti o ţară în care ai trăit ani şi ani de zile ca într-o puşcărie şi din care ai visat mereu să fugi, să evdezi? Da, pentru cei din generaţia mea România a fost o mamă rea, rece şi nepăsătoare, încărcată de ticuri şi de proaste obiceiuri.

Din fericire, ne-am mai împăcat în decembrie '89. Sigur, de atunci au mai urmat multe alte deziluzii, dar, încet, încet, am învăţat să o iau aşa cum e, bucurîndu-mă atunci cînd am avut parte de surprize plăcute, resemnîndu-mă cînd acestea au mai adus un strop de amar zestrei pe care mi-o făcuse mai demult. Astăzi recunosc fără nicio umbră de ruşine că sînt fiul ei. Nu ştiu dacă sînt un fiu tocmai bun. Încerc să o privesc cu cît mai multă luciditate şi, implicit, cu un spirit critic destul de ascuţit, dar recunosc că adesea nu-mi pot reprima tainice puseuri de tandreţe.De altfel, părerea mea e că un asemenea sentiment e unul adînc interiorizat, iar exprimarea lui n-are nevoie de alămuri şi de tobe. E un sentiment care se exprimă printr-o sonată delicată, atinsă cu o tuşă fină. Cînd bubuie pe o muzică de fanfară pute greţos a demagogie.

Tot la acest "glorios ceas aniversar" se tot face vorbire despre mîndria de a fi român. O idee, o stare de spirit, transformată într-un alt şablon nefericit. Dar mîndria de a fi burkino-fasonez, bora-borez ori kalmîc? Cam cum vă sună? N-ar fi şi aceste expresii la fel de îndreptăţie precum cea care ne priveşte pe noi? Ba da. Numai că acum sesizăm aburul de ridicol ce o însoţeşte cu atîta discreţie.

Dar ruşinea de a fi român? Ruşine care în ultima vreme e fluturată ca un stindard de anumiţi intelectuali de-ai noştri, unii de o indiscutabilă valoare, steag ce se alătură într-un mod cam ciudat marelui pavoaz al corectitudinii politice. De unde pînă unde această ruşine? Ea e argumentată prin faptele reprobabile, cu consecinţe atît de tragice, comise de un conaţional de-al nostru - acum aflu că acestuia i s-au mai adăugat alţi cîţiva nemernici - în Italia. E normal ca oricare dintre noi să încerce anumite trăiri şi să şi le exprime după dorinţă. Cu toate acestea, afişarea publică şi înverşunată a ruşinii de a fi român mi se pare cel puţin exagerată. Eu unul nu o pot împărtăşi. Nu pot să înţeleg de ce noi toţi ar trebui să ne simţim vinovaţi de faptele abjecte ale cîtorva ipochimeni patibulari. În fond, răspunderea fiecăruia este individuală. Atît în privinţa vinilor, cît şi a meritelor. Comutarea acestora la nivelul unei naţiuni este categoric absurdă, dar e în acelaşi timp şi foarte periculoasă, deschizînd poarta unor interpretări extreme.

Numai că aici mai există o nuanţă. Cînd păcatele unor infractori sînt asumate de o parte a elitelor unui popor, rezonanţa acestui gest nu poate fi nicidecum una minoră. Ea va spori mai degrabă corul vindicativ al răuvoitorilor în defavoarea celor raţionali, dispuşi să analizeze cu calm nefericitele întîmplări, aşezîndu-le la locul lor cuvenit. Iar acest gest se produce în plină inflamaţie mediatică, fiind ca atare permeabil la orice deformare de tip negativ. Îndrăznesc deci să afirm că, în momentul în care promovează asemenea acte, personalităţile culturale ar trebui să încerce în prealabil o viziune ceva mai largă şi mai profundă, căutînd să observe şi consecinţele nu tocmai fericite ale vorbelor lor. În cazul de faţă imaginea oferită străinătăţii e aceea a unui popor de lotofagi, lipsit de memorie şi civilizaţie, din sînul căruia s-au desprins doar o mînă de oameni de calitate care, în numele acestuia, prea primitiv şi lipsit de coerenţă, îşi pun cenuşă în cap. Noi nu sîntem un popor de barbari - nici nu cred că există asemenea popoare -, iar exerciţiul acesta de umilinţă mi se pare unul nedrept, absolut nemeritat şi împovărat de o stranie gratuitate.

Ei, şi iată-ne ajunşi şi la imagine. Imaginea României în lume. Ar fi foarte, foarte multe de zis aici. Probabil cît să încapă într-un volum destul de impozant. Am să mă mărginesc să spun doar cîteva lucruri însă pe margine a acestui subiect.

Imaginea ţării noastre e musai să fie întotdeauna imaculată şi luminoasă. Peisaje mirifice, oameni minunaţi, femei superbe şi obiceiuri încîntătoare. Asta e ceea ce trebuie să oferim noi la export. Dacă sîntem patrioţi, ţi-e clar! Altminteri, în viaţa de zi cu zi din interior, ştim cu toţii că lucrurile sînt departe de a sta aşa. Cînd sîntem acasă, între ai noştri, o bună parte dintre noi consideră că ne putem scărpina în nas cu destoinicie în autobuz, că nu e cazul să ne spălăm în fiecare zi, că cine-i băiat deştept se descurcă şi că dacă vrei să reuşeşti în viaţă trebuie să ai obrazul gros şi coatele ascuţite. Cînd sîntem între ai noştri, unora dintre noi ne place să facem o băşcălie groasă de cel de alături, să fim vulgari, să înjurăm şi să scuipăm cu voluptate în gura metroului. Nu spun că sînt majoritari românii care procedează aşa, dar, din păcate, sînt destui. Poate prea îndestui.

Cînd trebuie să prezentăm faţa României în străinătate, lepădăm izmenele jegoase, ne primenim, ne bărbierim, ne dăm cu pomezi şi odicoloane, ba chiar ne punem sacoul şi cravata, ori chiar fracul şi papionul. Sîntem europeni, vezi bine! Spun asta la figurat. La fel de bine cînd vine o delegaţie străină, primarele satului dă ordin să se văruiască copacii şi bordurile, să se facă curăţenie pe străzi, să se pună steagurile Uniunii Europene în socluri, pe la principalele instituţii din comună, iar oaspeţii să fie plimbaţi pe uliţa principală - aia asfaltată - şi omeniţi cu pîine şi cu sare după datina străbună. Această dublă măsură e o meteahnă grea şi veche. Una de care o să ne dezbărăm tare greu.

Ea îşi are originea în adîncul nostru. Pendulăm mereu între mîndria şi lehamitea de a fi români. La o adică, imediat ne bombăm pieptul vorbind cu îndreptăţită mîndrie patriotică despre faptul că sîntem urmaşii celor mai viteji şi mai drepţi dintre traci - uitînd sau neştiind şi restul frazei lui Herodot. Continuăm cu ironie secretă că noi sîntem cei ce au stat cu sabia în mînă la porţile Europei în calea năvălitorilor, ca să-şi facă occidentalii catedrale şi luvruri. Ne-am fi făcut şi noi - că doar la cît de talentaţi şi de deştepţi sîntem n-ar fi fost vreo problemă - dar noi ne sacrificam din greu pentru nişte nerecunoscători. Bine, partea cea din urmă a discursului n-o rostim, dar se subînţelege. Lăcrimăm liric - uneori chiar cu îndreptăţire - ascultînd Mioriţa sau Balada lui Ciprian Porumbescu. Dar imediat a doua zi sau peste o oră ne apucă o silă nesfîrşită de a aparţine acestui neam cînd ni se cere şpagă de către un funcţionar, de către medic, cînd suportăm traficul de infern din Bucureşti, cînd înjurăm gropile în care ne paradim maşinile şi cîte şi mai cîte altele. La capătul tutror acestora izbucnim cu năduf: "Ca la noi, la nimenea!"

Noroc că în faţa ciorbei de burtă, a sarmalelor, a plăcintelor , a vinului de Cotnari sau de Murfatlar, ori a ţuicii noastre strămoşeşti, ne împăcăm cu noi înşine.

Ce-i drept, sîntem contradictorii. Sîntem prea năvalnici sau prea reflexivi, prea slobozi la gură sau prea tăcuţi, prea expansivi sau prea interiorizaţi, capabili de o generozitate neaşteptată sau de bănuieli gîlcevitoare, gata să plîngem prea repede ori să rîdem cu prea mare uşurinţă. Dar sîntem un popor viu, poate unul dintre cele mai pline de viaţă popoare ale bătrînului nostru continent. Şi ăsta nu-i nicidecum puţin lucru, nu-i aşa?

Aş mai dori să adaug încă ceva. Întîmplarea a făcut să mă aflu în Piaţa Centrală dintr-un oraş din sudul Franţei, în Montpellier, chiar pe data de 30 noiembrie. Atunci francezii sărbătoresc Ziua Eroilor. În piaţa aceea se află un monument închinat celor căzuţi în războaie, statuia cu piedestalul ei fiind înconjurată de un bazin alimentat de fîntîni. Am văzut bunici conducîndu-şi nepoţeii, părinţi cu copiii de mînă, oprindu-se cu toţii dinaintea acelui loc, cu flori în mîini. Flori pe care adulţii le dădeau celor mici ca să le arunce în havuz sau să le depună pe lîngă buza de piatră a acestuia, în semn de omagiu celor ce pieriseră în lupă pentru Franţa cea eternă. Totul se făcea cu o naturaleţe realmente impresionantă. Nicio tribună nu fusese ridicată alături şi niciun politician nu scotea panglici pe gură cu ocazia acestui eveniment. Oamenii obişnuiţi îşi cinsteau cu respect, într-un gest de normalitate, morţii, cunoscuţi şi necunoscuţi, pe umerii cărora se construise ţara în care trăiau. La apusul soarelui monumentul, bazinul şi fîntînile erau pline de mii şi mii de flori.

Poate că tocmai acest firesc al trebui să-l deprindem şi noi. Nu ştiu dacă am fi mai minunaţi, dar cu siguranţă am fi mai adevăraţi, mai aproape de sinele nostru fundamental.

Cum mi-am petrecut alegerile

2007-11-30T22:17:00.000+02:00

N-am avut ce face şi ce m-am gîndit? Apoltic sînt, onest sînt, vîntul îmi cam suflă prin buzunare, ia să mă duc eu la Primărie să-mi depun candidatura ca preşedinte! Preşedinte al unei secţii de votare, evident. Am amici care lucrează în instituţii de stat cărora şefii le sugerează să se angajeze în această activitate, chiar dacă nu au nici cea mai mică dispoziţie pentru o asemenea trebuşoară. Cu cît lehamitea subalternului de a se înhăma la această întreprindere e mai mare, cu atît presiunile superiorului cresc, sugestia transformîndu-se la iuţeală în ordin, iar toată afacerea devine, în cele din urmă, sarcină de serviciu. Nu e şi cazul meu. Eu am făcut-o de bunăvoie şi nesilit de nimeni, la fel cum mi s-a întîmplat şi în cazul unor alte cîteva poveşti asemănătoare cu un final la fel de nebulos.
Trecuse deja termenul prevăzut de lege pentru a fi anunţat că am devenit preşedinte al unei secţii de votare şi-mi luasem gîndul de la această glorioasă chestiune. În pofida bagatelei ăsteia, luni am fost chemat la şcoală să-mi ridic acreditarea în funcţie. În naivitatea mea m-am bucurat. Miercuri am fost chemat din nou la o prelucrare şi pentru a mi se înmîna acreditările din partea viitorilor membri ai biroului electoral al secţiei, cei veniţi din partea partidelor. Normal că nu am primit decît o singră acreditare din cele şase, iar la întrebările noastre punctuale delegata Primăriei nu ne-a putut da decît nişte răspunsuri vagi, însă însoţite de zîmbete debordînd de candoare şi fluturări gingaşe de gene. Ceva, ceva tot a putut să ne transmită. Şi anume că trebuie să fim joi la Sala Polivalentă pentru o altă prelucrare şi pentru a primi o mapă specială. Măi să fie!
La ora anunţată am răspuns prezent îndatoririlor mele civice, înşurubîndu-mă într-un scaun din vestita sală. Ni s-au dat şi faimoasele mape care nu erau altceva decît nişte plicuri mărişoare cu texte de lege privind alegerile. Un corp sobru de experţi ni le-a citit cu glasuri plictisite nevoie mare. Nu-mi dau seama nici azi de ce au procedat aşa. Poate că ne considerau dislectici sau avînd probleme majore cu vederea, altminteri nu-i înţeleg. Oricum, în momentul cînd noi am început să cerem lămuriri concrete, specialiştii ne-au răspuns cu amabilitate prin cuvintele cheie „nu cunosc”, „nu ştiu”, „o să ne interesăm”. Am plecat de acolo cam buimaci şi meditativi, dar prelucraţi. Tot în aceiaşi seară era şi termenul limită prevăzut de lege pentru acreditarea membrilor trimişi de partide. Fireşte, n-am primit nimic din partea acestora. Ni s-a spus că nu-i nicio problemă. Important era să fim sîmbătă, la opt dimineaţa, acolo şi să ridicăm sacii cu materialele pentru votare. Mai departe ne descurcam noi, că doar eram băieţi deştepţi. De transport se ocupau autorităţile, să n-avem nicio grijă!
Vineri am fost asaltat de telefoanele viitorilor mei colegi, cei de la partide. Da, primiseră acreditările. Bun. Atunci o să ne vedem mîine, cînd constituim şi biroul electoral al secţiei şi cînd vom desigila într-un cadru festiv sacii cu cele necesare operaţiunii de vot. Toată lumea a fost de acord. Am fixat ora şi locul rendez-vous-ului şi totul părea să fi intrat pe un făgaş normal.
Sîmbătă am primit sacul, pentru care am semnat în orb un proces-verbal, fiindcă acesta era sigilat şi habar n-aveam ce-i înăuntru. Puteau să fie şi cărămizi sau cutii golae de pantofi în loc de buletine de vot, tot aia ar fi fost. Apoi, culme a sofisticării şi modernităţii noastre evropeneşti, ni s-au dat telefoane mobile şi cartelele aferente. De ce? „În caz de Doamne-fereşte”, mi s-a explicat cu un subînţeles care-mi scapă şi acum.
Cînd se ne suim cu marfa în maşini, apare o cucoană autoritară şi nevricoasă care ne ia pe rînd din scurt: „Tu cine eşti? Da’ tu?” Ce anume voia de fapt să întrebe şi în ce calitate făcea dumneaei asta, nu a binevoit să ne declare. I-am spus repede numărul secţiei, nu cumva să o supăr şi să mai păţesc vreo dandana. Cu atît mai mult cu cît jupîneasa s-a stropşit către noi: „Hai, mai repede! Că doar nu m-a trimis aici dom’ Fluturaş degeaba! Ia zi!” Dom’ Fluturaş ăsta trebuie cu siguranţă să fi fost o mare personalitate, iar noi, în bicisnicia noastră, habar n-aveam. Şi doar – vorba aceea – fusesem prelucraţi, dar tot degeaba, păcatele noastre!
Am scăpat fără nicio urecheală de doamna cea ţîfnoasă şi am ajuns la şcoală, acolo unde se afla şi secţia mea de votare. Vorbisem cu ceilalţi ca la zece şi jumătate să ne întîlnim. Pe la unsprezece fără un sfert apare primul. Pe la douăsprezece al doilea. Totuşi, conform legii trebuie să fie măcar trei membri, adică jumătate plus unul din totalul numărului de oameni ai comisiei, inclusiv eu. Ce-i de făcut? Cît să mai aşteptăm? Vine în sfîrşit şi al treilea. Victorie! Putem să deschidem sacul. Montăm urna de carton, lipind o grămadă de bandă adezivă peste tot. Aplicăm ştampila secţiei peste scotch-ul cenuşiu, sigilînd-o cum scrie la carte. Numărăm buletinele de vot. Sînt cu douăzeci mai puţine decît suma celor trecute în lista cu conţinutul sacului. O mie patrusute optzeci şi nouă în loc de o mie cinci sute nouă. Mă enervez. Trebuie să le mai numărăm o dată. Hîrtia e subţire şi foile se lipesc între ele, parcă înadins ca să ne scoată din sărite. La a doua numărătoare iese o diferenţă de optsprezece buletine. O mai facem şi pe a treia? Nu, decid eu. Facem un proces-verbal de constatare şi cu asta basta! Semnăm toţi şi aplicăm ştampila. Mai facem un proces-verbal de constituire a biroului electoral. Îmi înmînează mîndri acreditările de la partidele pe care le reprezintă. Cei de faţă semnează. Ştampilez. Mîine o să semneze şi ceilalţi. Chem poliţistul şi cu toţii sigilăm sala în care se află urna, cabinele de vot puse aiurea, cu spatele desfăcut orientat spre băncile adunate în fundul clasei şi restul materialelor, precum şi faimoasele buletine. Aplicăm şampila pe hîrtia pe care oricine o poate desface şi lipi după aceea fără mari eforturi. Fac un nou proces-verbal de predare-primire a secţiei cu domnul poliţist. Semnez şi pun ştampila. Îi zic aşa, într-o doară, poliţistului că treaba asta ar fi trebuit, conform legii, să fie făcută la ora şase seara. Acum e douăsprezece şi jumătate. El se uită la mine ca la o amendă şi zice contrariat: „Ce la şase, dom’ne? Păi, la şase începe primul meci, ce dracului! Io zic că sîntem oameni serioşi, nu?” Da, îi confirm, sîntem oameni serioşi.
Înainte să ne despărţim le mai reamintesc celorlalţi – pentru a nu ştiu cîta oară – să fie mîine la şase prezenţi, ca să deschidem secţia şi pînă la şapte să fie gata totul. Mai avem de ştampilat vreo şase sute de buletine, de împărţt fiecăruia listele cu alegători şi cîte altele. Toţi mă asigură că la şase fix vor fi negreşit la datorie. Sînt foarte convinşi de ceea ce spun.
Duminică la ora şase nu-i nici măcar unul acolo. Pe la şi un sfert apare cel dintîi cu o faţă zîmbăreaţă. „Am întîrziat niţeluş. Da’ vedeţi, domnu’, orş’cum sînt tot primu’ cum s-ar zicea!” Pînă la şi jumătate, cu chiu cu vai, se adună toţi. Inclusiv cei pe care nu i-am văzut la faţă pînă acum.
Desigilăm sala, mai tragem încă un proces-verbal de predare-primire a secţiei cu poliţaiul şi ne apucăm de treabă. Pe la opt şi zece apare primul votant. O doamnă pensionară. Într-un ceas mai vin vreo şapte, hai opt. Tot vîrstnici. Citesc şi recitesc îndrumările metodologice pe care le-am găsit în sac. După votare am o grămadă de minunăţii de făcut şi de toate răspund în mod direct. Atunci de ce naiba să mai car încă doi oameni după mine la noapte, la Polivalentă, unde voi preda buletinele de vot, procesele verbale cu rezultatele scrutinului şi toate celelalte hîrtii, ştampile şi celelalte nebunii? Răspunsul care mi se pare evident ar fi că degeaba. Îmi anunţ oamenii că îi voi lăsa să plece liniştiţi acasă, după ce vom termina toate operaţiunile ulterioare închiderii urnelor. Zîmbete fericite şi voci voioase.
Cum rezolv problema pontajului? Fişa arată ca una clasică. Mi se pare normal să trec în fiecare căsuţă cîte opt ore. Trei zile pentru membri, cinci pentru preşedinte. Aşa zice la reglement. Mă consult cu o doamnă preşedinte de la o altă secţie, dumneaei venind de la Primărie. Nu, spune ea. Nu se trec opt ore ca la fabrică, se trece pî, de la prezent. Pî mare! Aha! Deci aşa... Mă felicit în sinea mea că am trecut totul în creion. Şterg cifra opt din fiecare căsuţă şi trec pî, pî mare. Îmi anunţ şi prietenii de pe la alte secţii. Peste cîteva ore, ni se spune că nu-i aşa. Se trec opt ore. Asta e! Şterg iarăşi şi scriu frumuşel cifra opt de douzeci şi trei de ori. Spre seară, mare agitaţie mare! Luăm sau nu cîte doi membrii la Sala Polivalentă? Mă duc să o întreb pe experta de la Primărie. Răspuns categoric. Nu! Uşurat, le spun şi prietenilor marea veste. Comentăm că ar fi absurd să-i mai tîrîm şi pe oamenii aceia după noi, mai ales că ar veni degeaba. În fond, a noastră e toată responsabilitatea. În afară de asta ne izbim de o evidenţă cît se poate de concretă. Unde o să stăm cu toţii? Nu de alta, dar se precizase că ne vom înapoia la Polivalentă cu acelaşi microbuz. La venire fusesem omul, locul şi sacul. La întoarcere, după modelul cu cîte doi membri după noi, ar însemna să stăm şi pe capota vehiculului. După alte două ore, alt iureş. Apare şi cucoana cea nevricoasă de sîmbătă dimineaţa, reprezentanta notoriului domn Fluturaş. Am făcut pontajele? „Hai, că acu’ pleacă la Primărie cu ele! Aoleo! Păi, ce-mi făcurăţi, mă, nene!? Nu opt să pune-n căsuţă, ci Pî!” Hait! Le trecusem deja în pix. Noroc că am creion corector adus de acasă. Refac pontajele. Şefa priveşte critic: „Pî-urile alea-s cam naşpa, cam şterse. Păcat, că uite, restul era scris destul de frumos. Eh, merge şi aşa!”, oftează ea.
Pe la şapte seara, o bună prietenă care e tot preşedinte la o secţie alăturată îmi anunţă o ultimă bombă. E musai să-i luăm pe cei doi membri. Încercăm să folosim telefonul din dotare, chiar dacă nu s-o încadra la cazul de "Doamne-fereşte". Nu reuşesc nicio manevră satsfăcătoare. Încearcă şi ea. Degeaba. La numerele la care ar trebui să răspundă cineva de la Dispeceratul Autorităţii Electorale nu ridică nimeni receptorul. Coborîm exasperaţi să o consultăm pe specialista din Primărie care de-aia e pusă acolo. Tipa zîmbeşte nepăsătoare: „Ei, da. Ştiu ce v-am spus. Da’ se pare că s-a schimbat modificarea. Hă, hă! Trebuie neapărat să-i luaţi!” „Şi unde o să stăm?”, încerc un ultim argument de bun-simţ. Dă din umeri. Asta nu-i de competenţa ei. Mă întorc în secţie să-mi anunţ oamenii. Toată lumea se crispeză. Am doi bărbaţi în echipă. Unul stă pe lîngă şcoală, iar celălalt la două staţii de Polivalentă. Decid că pe ei o să cadă măgăreaţa. Doar n-o să le iau pe fete să străbată singure Bucureştiul după miezul nopţii! Partea feminină răsuflă uşurată, cea masculină strînge înnegurată din fălci.
Mai e doar o oră şi se închid urnele. Vin ultimii votanţi. Cum mă aşteptam, jumate din ei sosesc direct de la cîrciumă sau de pe la vreo cumetrie. Or fi ei ciupiţi, dar au conştiinţă cetăţenească, domnule! Unul ia virajul prea larg şi se pocneşte de tocul uşii. Înjură cu sîrg de morţi şi de mamă pe preşedinte – al României, nu pe mine –, guvernul şi pe hoţul de director al şcolii care a pus uşile alea metalice. Las’ că ştie el foarte bine ce zice! Nu-l contrazice nimeni. La nouă fără un minut apare ultimul cetăţean. Închidem uşa după ce pleacă şi începem operaţiunile laborioase de final. Numărăm voturile. Le punem pe căprării, le legăm. La fel facem prcedăm şi cu listele. Cu cele normale, cu cele speciale şi cu alea suplimentare. Nu cumva să le încurc între ele! Ne ies socotelile din prima. Incredibil! Dictez cifrele membrilor. Fireşte că greşesc chiar de la început toţi. Le dau creionul meu corector şi am grijă de fiecare să-şi treacă valorile corect. Fac imensa prostie şi le semnez procesele verbale, trecînd pe la fiecare să-mi semneze la rîndul lui actele mele. Bărbaţii o tund primii din sală, pretextînd că trebuie să lase hîrtiile proaspăt completate la delegatul de partid. În nici treizeci de secunde fetele fac la fel, speriate să nu cumva să le iau pe ele acum la Polivalentă, dacă masculii au dat bir cu fugiţii. Rămîn singur cu toate actele, listele, şi rechizitele împrştiate în încăpere. Simt că înnebunesc încetişor, dar sigur. Îmi pierd orice şir, orice coerenţă şi judecată. Mă simt dintr-odată părăsit de toţi şi de toate. Mai că aş urla ca lupul de disperare. Am totuşi o şansă incredibilă. Buna, răbdătoarea şi încă lucida mea prietenă, colegă de amar şi suferinţă, preşedinte la secţia de alături, apare realmente ca o zeiţă a luminii şi armoniei biruind haosul duşmănos din jur. Ea strînge cuminte şi organizat toate procesele-verbae, anexele, situaţiile, listele – alea normale, speciale şi suplimentare -, plicul cu ştampilele, declaraţiile pe proprie răspundere, buletinele de vot valabil exprimate, pe cele nule, rechizitele, într-un cuvînt TOTUL, şi le vîră pe fiecare în sacul potrivit, în dosarul potrivit, la locul potrivit. Ba mă mai şi ajută să calculez nişte date pentru situaţie, pe care, vezi bine, am uitat-o în vîrtejul evenimentelor. O face avînd un mic zîmbet liniştitor şi totdată încurajator pe chip, în timp ce eu îmi recuperez graţie ei raţiunea şi suflul, în timp ce poliţaiul îşi iţeşte mutra congestionată să ne anunţe că maşina ne aşteaptă, în vreme ce şoferul microbuzului claxonează în neştire şi în demenţă. Într-un sfert de oră sîntem gata. Dacă aş fi rămas în continuare singur, în starea aceea de blocaj total, cred că nici în două, trei ceasuri n-aş fi isprăvit.
Ne suim victorioşi în vehicul – neînsoţiţi de vreun alt membru al comisiei! – şi ne întîlnim cu celălalt prieten. Tot preşedinte şi el. Ne povesteşte peripeţiile prin care a trecut, subliniind cu nonşalanţă că tot aşa l-au pisat şi pe el tot soiul de persoane oficiale să se grăbească, însă şi-a văzut liniştit de treabă. Îmi face un semn discret către şoferul cel impacient. Abia atunci îmi dau seama că omul e băut bine de tot. Cum ar spune un academician, e mangă. Dar încă nu e lemn. Se mişcă oarecum natural. Alături de el stă un jandarm care-l priveşte amuzat. Pornim la drum. La răstimpuri prietenul meu îi strigă conducătorului maşinii cu voioşia aceea la care ajungi cînd ai trecut dincolo de orice oboseală şi lehamite: „Bre, ai grijă şi mai pune frîna aia, că ne prăpădim!” Ajungem cu bine, teferi şi nevătămaţi, proverbialul noroc al beţivilor răspîndindu-se dimpreună cu damful şi asupra noastră. Intrăm în clădire cu sacul într-o mînă, acreditarea, buletinul şi dosarul în cealaltă. O doamnă e oprită cu vigilenţă de un poliţist conştiincios fiindcă nu-şi găseşte acreditarea. Are sacul cu voturi inscripţionat cu numărul secţiei, dosarul doldora de documente ce-i atestă calitatea de preşedinte, dar n-are blestemata aia de hîrtie. Omul legii îşi umflă pieptul cu mîndrie. Păi, ce? El o fi pus degeaba acolo? Ai acreditarea treci. N-o ai, să fii sănătos! Femeia e atît de extenuată încît nici nu mai izbuteşte să se înfurie. Se uită pierdută la bărbatul în uniformă apoi surîde neputincioasă şi tăcută, încercînd să găsească prin noianul de acte fiţuica salvatoare. Un ofiţer vede toată scena şi pe subalternul său îmbăţoşat, profund pătruns de sacra sa misie. Intervine şi o lasă pe doamnă să pătrundă în incintă. Tablagiul se supune, vizibil îndurerat, dispoziţiei şefului.
Ajungem în sală imediat ce primim bonuri de ordine după cum sosim. Toţi trei sîntem grupaţi unul după celălalt. Ne ard plămînii după o ţigară. Socotim că mai avem timp să tragem una înainte să ne strige. Şi chiar aşa e. Aflăm, normal, exact înainte să fim chemaţi, că listele suplimentare trebuie ataşate la dosar, nu băgate în sacii pe care tocmai i-am sigilat. Dar de acum nici că ne mai pasă. Coborîm în ţarcul rezervat şi predăm telefoanele şi cartela SIM – care fie vorba între noi nu ne-au folosit la absolut nimic –, sacii cu tot ce e în ei. Semnăm de fiecare dată cîte un nou proces-verbal. Pe urmă ne aşezăm la altă coadă pentru a fi cadorisiţi cu bonuri de ordine la statistică. Într-un sfert de oră primim un cartonaş cu un număr. Ieşim pe hol şi fumăm plini de abnegaţie. De la difuzor se aude o voce iritată: „Membrii biroului de la secţiile de votare pot să plece acasă. Rămîn numai preşedinţii. Repet, rămîn numai preşedinţii!” Rîdem cu lacrimi. Dar sigur că deja nu mai e rîsul nostru. Anunţul se repetă din cinci în cinci minute, iar eu beau, una după alta două cafele tari cu care m-a cinstit prietenul meu şi cîte o gură de suc de la salvatoarea mea. Fumăm şi sporovăim pînă pe la două. Atunci ne vine rîndul la statistică. O corectură, încă o semnătură şi gata! Adică mai stăm la o ultimă coadă să predăm ştampila secţiei de votare. Doamna cu acreditarea lipsă constată că şi-a pierdut şi inelul de aur. Merge în aceeaşi direcţie. O aşteptăm să se ducă să-l caute. Se întoarce cum a plecat. Bijuteria nu mai e de găsit. Fireşte, făcea mult mai mult decît alea două milioane pe care le vom cîştiga în urma acestei acţiuni. La ora două şi jumătate ne suim în autobuzul care ne va aduce acasă. Grosul preşedinţilor de secţie de abia de acum încolo soseşte în faţa Sălii Polivalente. Noi trei ne putem socoti norocoşi...

Astfel mi-am petrecut eu şi prietenii mei alegerile. Ceea ce, ca bun creştin, nu le doresc nici duşmanilor. Poate doar genialilor organizatori ai acestui mirific scrutin.

O poveste oarecum simplă

2007-11-30T07:24:00.000+02:00

Eram în armată. Pe uşa dormitorului intră iute căpitanul Marinescu. Mătură încruntat cu privirea întreaga baterie şi cu un zîmbet rău prevestitor zice, arătînd către mine şi către caporalul Kovari: "Tu şi tu, veniţi imediat în biroul meu!" Ceilalţi ne privesc cu compasiune. Ne aranjăm cu gesturi reflexe ţinuta şi, cu căciulile în mîini, bătem la uşa biroului. Ofiţerul ne strigă încurajator: "Hai, bă, intraţi dreacului mai repede, că se face curent, în morţii mă-sii!" Îi ascultăm îndemnul şi ne proţăpim dinaintea lui, strigînd într-un glas: "Ordonaţi, tov căpitan!" Bine, lui Kovari îi ieşise "Ordinaţi, tov copitan!". Ca întotdeauna cînd dădea ochii cu Marinescu. În rest vorbea o română admirabilă. "Bă, ştiţi de ce v-am chemat eu?" Bineînţeles că ne-am dat seama că e o întrebare retorică, aşa că, privindu-l cu mare atenţie, am continuat să tăcem. Ofiţerul a mers mai departe netulburat: "Ca să vă trimit la nebuni!" A început să rîdă: "Nu, nu dă tot. Cu o misiune." Îşi îndreaptă privirile sprele caporal şi zice: "Tu conduci maşina, iar ochelaristu' o să dea pă goarnă la autorităţile spitaliceşti, că dacă vorbeşti tu, cine ştie ce gîtu' mă-sii mai înţeleg ăia. Aşa. Băi, ochelarule, fii a'ent aici! Aveţi nişte schele pe care trebuie să le descărcaţi şi să le predaţi cu proces-verbal acolo, la unu', doctor Sîrbu. Bă, întîi vă semnează şi după aia le descărcaţi. Să nu-mi veniţi fără semnătură că nu-ş' ce fac cu voi! Aţi înţeles?" "'Ţeles, să trăiţi!" "Hai, marş d-aci şi ezecutarea!", face el întinzîndu-mi actele.

Era un început rece de martie. Cabina kamazului era îngheţată bocnă. La contactul cu scaunul frigul ne intra direct în oase, de parcă mantalele nici n-ar fi fost. În mod uimitor, camionul a pornit după nici cinci minute, fără să fie nevoie să băgăm o feştilă aprinsă sub motor. Lui Kovari îi plăcea să şofeze şi conducea măgăoaia aia ca un turbat prin oraşul cenuşiu şi amorţit. Fierătaniile din spate huruiau şi tresăltau cu zgomot asurzitor la fiecare groapă. În nici o jumătate de oră - azi performanţa asta ar fi imposibilă, poate doar noaptea să poţi să izbuteşti aşa ceva - am ajuns din Ghencea la Spitalul "Gheorghe Marinescu". Sîntem îndrumaţi la pavilionul cutare. Tragem maşina în dreptul clădirii respective, iar eu mă duc la domnul doctor. Ciocănesc la uşa cabinetului şi pătrund în cameră. Medicul stă cu spatele la mine, privind pe fereastră. "Bună ziua!", zic. Omul pare pierdut în reverie. Mă apropii pînă ce ajung chiar în dreptul lui şi pot să-i văd figura visătoare. Are ochii pierduţi în zare. Îi urmăresc şi eu privirea şi dincolo de geam, la nici doi metri se înalţă calcanul unui alt edificiu. Totuşi, psihiatrul se uită de parcă ar admira nesfîşirea mării. Îmi dreg sonor glasul şi mai încerc o dată, recunosc, cu oarecare precauţie: "Bună ziua, domnule doctor!"Abia atunci se întoarce către mine, privindu-mă mirat şi şoptind uimit:"În verde? De ce în verde?" Apoi cu o voce puternică, cu o severitate manifestă, pronunţînd sacadat cuvintele de parcă ar fi fost pe pilot automat: "Ce-i cu tine, băiete, aici?" "Păi, ştiţi, sînt de la armată. Am venit cu schelele...", bîigui eu." "Aha!", zice el cu o faţă la fel de nedumerită ca mai înainte. "Cu schelele, care va să zică, cu schelele...", face el pierdut. După care turează din nou motoraşul interior şi se animă debordînd dintr-odată de entuziasm: "Bun. Bravo! Foarte bine! Aţi adus schelele, deci." Se uită la mine cercetător, iar privirea i se opreşte pe mîinile mele înroşite de frig."Şi unde-s schelele alea, mă rog?", face el mirat, de parcă s-ar fi aşteptat să le scot din buzunar. "Sînt jos, în faţa pavilionului. Dar sînt încă în camion. Aţi putea să ne daţi pe cineva să ne ajute să le descărcăm?""Aaa! Sînt în camion, care va să zică. În camion, deci", are el o revelaţie subită. Îi întind actele să mi le semneze. O face imediat, fără să comenteze nimic. Eu doar îi arăt unde. După care scoate o parafă şi o pune şi pe aceea peste semnătură. E rîndul meu să nu comentez nimic. Se sprijină de muchia biroului şi se uită candid la mine:"Mai e vreo problemă?""Da, descărcatul", mă rezum doar la două cuvinte."Aşa-i! Descărcatul, da. Se rezolvă şi asta."Se activează căpătînd o dinamică surprinzătoare. Deschide uşa energic, o strigă pe sora şefă care apare trap-galop cu o faţă de om adormit, zăpăcită, aranjîndu-şi ţinuta şi îndesîndu-şi mai abitir boneta pe cap. Doctorul spune cu o emfază artistică:"Acest ostaş a venit cu o maşină şi ne-a adus schelele. Trebuie ajutat să le descarce."Urmează un moment destul de lung de tăcere, timp necesar asistentei pentru procesarea informaţiei. Ducînd în cele din urmă acest complicat proces pînă la capăt spune cu o voioşie bruscă:"Atunci îi chem pe băieţii de la opt." Psihiatrul ridică imperial un deget şi spune scurt şi plin de demnitate: "Just!"Băieţii de la opt apar în două minute. Ochii lor nu au nicio licărire, sînt nebărbieriţi, iar halatele lor nenorocite de spital şi nişte fesuri sinistre lăsate pe frunţi, dau senzaţia unui soi de uniforme. Se apucă pe muteşte de treabă. Eu cu Kovari ne suim în benă şi le dăm la mînă drugii ăia de fier ruginit. Ei îi iau şi cu o viteză remarcabilă se duc în partea cealaltă a camionului şi le aruncă înapoi în benă. Caporalul îşi dă căciula pe ceafă: "Băi, frate, ăştia fac mişto de noi?", îmi şopteşte el cu figură siderată. Mă uit în ochii lui şi-i zic: "Nu, Loţi, sînt doar nebuni!" Kovari se enervează: "Băi, nene, nebuni, nebuni, dar şi proşti?" M-am mulţumit să dau din umeri: "Avem ghinion!"Caporalul îmi spune: "Dă fga la doctor şi zi-i ce fac ăştia. Să ne înveţe cum să procedăm, s-o scoatem în vreun fel la capăt cu ei." Încep să rîd: "Băi, Loţi, bagă-mi textu' ăla cu e un ordin şi mă duc. Altfel nu mă mişc de aici." Kovari se uită lung la mine şi după o clipă de cumpănire spune: "E un ordin!" Oftez şi mă prezint la cabinetul psihiatrului. Îl găsesc în aceeaşi postură, privind în zare, probabil prin calcanul de vizavi. Îi explic ce dificultăţi întîmpinăm. Folosesc cuvinte cît mai simple şi mai puţine. Mă ascultă cu mîinile la spate, pendulînd uşor înainte şi înapoi. Cînd termin îl apucă pe neaşteptate pandaliile: "Şi ce-ai vrea tu acuma, ostaş? Să m-apuc eu să fac instrucţie cu ei? Eşti soldat?" "Da, sînt." "Ei, atunci fă-ţi treaba!"Am mulţumit frumos pentru sfat şi m-am retras închizînd încetişor uşa în urma mea. Urcîndu-mă iarăşi în benă, Kovari mă întreabă: "Ce-a zis doctoru'? Cum îi ghidonăm?" "Doctoru' e la fel de fugit de-acasă ca şi băieţii ăştia. Poate chiar mai rău." Caporalul trage cu sete din ţigară şi înjură bilingv, fără părtinire. Observ că toţi pacienţii privesc hipnotizaţi la ţigara lui. Îi atrag atenţia asupra acestui fapt. El dă din cap şi-mi face cu ochiul: "Ia fii atent aici!" Se ridică în capul oaselor şi le strigă oamenilor de jos: "Vreţi fiecare cîte o ţigară?" Toţi dau din cap la unison, ca la comandă. "Bine. Atunci uite care-i treaba. Luaţi toate fierătaniile pe care vi le dăm noi şi le puneţi frumos lîngă zid. Aţi înţeles?"Bolnavii se uită toţi la unul dintre ei. Ăla zice: "Cum adică să le punem frumos? Trebuie aşezate într-un anume fel, să iasă o formă aparte, sau cum?" "Nu trebuie să iasă nicio formă. Atîta doar, să fie lîngă perete."Omul stă şi chibzuieşte: "Bine, da' la noapte o să ningă. O să le acopere zăpada." "Ei şi ce? Crezi că o să răcească?", face Kovari rîzînd."N-o să răcească, da' nici bine n-o să le fie..." spune convins liderul băieţilor de la opt."Sînt nişte fiare din care o să se facă o schelă. Sînt obişnuite să stea afară!", explică la fel de convins caporalul, urmărind cumva logica pacientului."Aaa! Sînt obişnuite, care va să zică!", se linişti şeful pacienţilor. Am tresărit auzindu-i exprimarea. Dar am tăcut. Kovari se pare că izbutise să ajungă la un limbaj comun cu ei. Deodată bolnavul îndreptă un deget către caporal şi întrebă cu asprime:"Pe răspunderea dumitale?" "Pe răspunderea mea!", spuse cu hotărîre Loţi. Se apucară de treabă şi în nici o jumătate de oră am terminat. Caporalul le împărţi ţigările promise. Am pornit rapid de acolo. Prin oglinda retrovizoare vedeam cum un nor albăstrui se ridică în dreptul intrării în pavilion. Băieţii de la opt erau fericiţi.După ce am ieşit pe poarta spitalului, Loţi zice gînditor şi cu un zîmbet ambiguu:"Cred că după ce termin armata o să dau la psihologie. Ai văzut şi tu, am ceva stofă, nu?" "Mda", am concedat eu. Am adăugat rîzînd: "Deci la psihologie care va să zică?" Îmi aruncă o privire mirată: "Da, la psihologie. De ce naiba rîzi?" "Am mai învăţat şi eu cîte ceva despre mimetism." "Despre mimetism? Aici, la sisiloi?" "Da, aici. Ştii, în natură cameleonul adoptă aceeaşi culoare cu creanga pe care stă sau cu frunzele care-l înconjoară.""Asa. Şi? Ai văzut tu vreun cameleon pe-acolo, prin spital?", face camaradul meu."Da", am zis. "Am văzut unul." "În cazul ăsta îţi promit că imediat ce o să termin facultatea aia, o să te am în vedere!""Nu m-aş baza prea tare pe chestia asta", i-am replicat." "Adevărul e că nici eu nu m-aş baza", a recunoscut Loţi. Şi am început amîndoi să rîdem. Apoi ne-am aprins ţigările privind oraşul cenuşiu

Despre miopie, castanele fierbinţi şi zicerile popii

2007-11-16T08:39:00.000+02:00

Acest blog este dedicat literaturii. În pofida acestui fapt, iată, mă simt nevoit să comit un text care să se abată cumva din această sferă. Desigur, nădăjduiesc că nu prea mult. În fond, şi eseul poate avea valenţe literare.

În afara unor discuţii cu prietenii nu aş fi adîncit, tocmai aici, actuala problemă italiană. Numai că, de ceva timp încoace, am fost surprins şi chiar întristat de anumite reacţii ale unor personalităţi făcînd parte din intelectualitatea noastră.

Una dintre acestea e de o valoare deosebită, alături de care se agită însă şi alţii mai mititei. Toţi vor să ne bată obrazul şi să ne tragă un perdaf de să ne meargă fulgii. Cui? Nouă, celorlalţi români, vezi bine! Nouă, celor needucaţi şi hoţi, celor cărora "dacă le zgîrii puţin subţirica noastră crustă democratică, dai de toate extremismele din lume" fiind "plini ciucure de prejudecăţi, de rasism, şovinism, antisemitism, sexism, de dispreţ faţă de semeni". Un alt scriitor, om de formaţie teologică, aşa cum nu uită niciodată să o sublineze, ne declară, într-o subtilă consonanţă cu cel dintîi că, evident spre deosebire de noi, "italienii nu sînt de felul lor xenofobi, nici ultranaţionalişti, dar au un sentiment naţional foarte dezvoltat".

Atît de dezvoltat încît Giuliano Amato, ministrul de Interne al Italiei, într-un interviu acordat cotidianelor Le Monde, Frankfurter Allgemeine Zeitung şi El Pais, cere autorităţilor de la Bucureşti să ia măsuri şi să-i ţină pe rromii români acasă, explicînd că acest lucru va ameliora sentimentele antiromâneşti din Peninsulă. Foarte interesantă viziune şi nu cu mai puţin blamabilă decît mediatizata şi aberanta afirmaţie a domnului Cioroianu. Cu toate acestea, nu am văzut pînă acum vreo reacţie la afirmaţiile ministrului italian a autorilor de mai sus şi nici a altor intelectuali români. Curioasă dublă unitate de măsură!

Sigur că fiecare are dreptul la propria lui viziune. Dar mi se pare că - de la un timp încoace - aceste viziuni sînt deformate substanţial. Nu cred cîtuşi de puţin într-o acţiune pervertită de interese oculte. Cel puţin în cazul domnului Cărtărescu îmi inchipui că e mai degrabă rodul unei anumite forme de dezamăgire, înrudită poate cu cea încercată cîndva de Cioran. Asupra mobilurilor celorlalţi nu mă pot pronunţa.

Aş îndrăzni să spun că şi alţii, socotiţi mai breji decît noi, au şi ei faliţii lor. Domnul Cărtărescu îşi aminteşte de un coleg de facultate care fura cărţi şi de o personalitate a vieţii noastre literare care fura obiecte de îmbrăcăminte, aflîndu-se în străinătate. Sînt, fără îndoială, gesturi blamabile. Asta dacă nu cumva în spatele lor se ascunde o boală. Numai că au existat şi există sute de cazuri mult mai celebre de personalităţi americane sau vest-europene, cu mult mai bogate, care s-au dedat cu entuziasm aceluiaşi sport. Asta înseamnă că americanii, britanicii, francezii sau germanii sînt nişte popoare de hoţi, de fiinţe patibulare, needucate şi primitive? De ce aceleaşi fapte îi incriminează dintr-odată pe români în întregul lor, iar pe ceilalţi nu? Las la o parte că ideea de a acorda calificative unor naţiuni după faptele cîtorva indivizi mi se pare nu numai iraţională, dar şi, în aceeaşi măsură, nedreaptă.

Cum la fel de nedrepte mi se par şi afirmaţiile pe care domnia sa le face trăgînd pripit nişte concluzii la ecourile trezite de articolul dumnealui în care discută despre problema ţiganilor. Bine că nu m-a împins păcatul să fi scris vreun comentariu, fiindcă atunci probabil că şi eu, socotind că scriitorul exagerează ori chiar denaturează grav nişte realităţi contemporane sau istorice, aş fi fost etichetat ca fiind rasist sau extremist. Nu mă aşteptam ca un atît de fin observator al nuanţelor celor mai subtile să devină brusc atît de maniheist. Ba mai mult, să dea clar de înţeles că toţi aceia ce nu sînt de acord cu el sînt nişte extremişti.

Problema ţigănească mi se pare extrem de complexă şi de sensibilă şi nu o să mă apuc să o analizez eu aici. Pot doar să spun că timp de opt ani am fost zilnic în contact cu ei şi le-am cunoscut bine viaţa, modul de a fi şi de a vorbi, dorinţele şi temerile. Ca oriunde în lumea asta, în orice comunitate umană există o sumă întreagă de caractere, tot soiul de vicii sau de calităţi, într-un cuvînt, tot felul de oameni. Cazurile particulare sînt infinite, o generalizare cît de cît obiectivă aparţine cu precădere statisticii. O să mă mărginesc să spun doar două lucruri care sper să îndemne la o reflecţie mai atentă.

Mie unuia mi se pare foarte interesant faptul că majoritatea populaţiei rrome din Europa trăieşte în România. Chiar după ce fac excursiile lor de-a lungul şi de-a latul bătrînului nostru continent, ei se întorc tot aici. Adică în ţara plină de xenofobie, de rasism, de discriminare şi oprimare atroce, cum spun unii analişti cu ştaif de la noi. Ca să vezi! Curat masochism la ţiganii noştri, ai fi tentat să zici. Probabil că i-o atrage dulcele peisaj mioritic. Nu rămîn în Occidentul bogat, nemaipomenit de civilizat şi al dracului de tolerant, după cum s-a văzut în ultima lună. Dimpotrivă, revin cu drag - nu exagerez cu nimic! - tot în ţara noastră. I-am întrebat pe mai mulţi dintre ei, cunoscuţi în comunitate ca mari amatori de turism: "De ce nu v-aţi stabilit în Germania/Franţa/Italia, etc.?" Răspunsul aproape unanim, cu mici variaţii, a fost următorul: "Dom'ne, p-afară te duci să mai faci o treabă, o lucrare, mă-nţelegi, să-mpuşti banu', ca omu', de! Da' viaţa adevărată tot acia, la Romanica, e!"

O altă chestiune la fel de revelatorie mi se pare a fi şi cea care urmează. La Păneşti, lîngă Mătăsaru de Dîmboviţa, se înalţă mîndrele palate ale ecologiştilor avant la lettre din zonă, specializaţi în reciclarea metalului. Aceşti castelani sînt ţigani. Dar dacă ai să te uiţi la cei angajaţi să lucreze la sortarea materialelor, la şoferii care fac transporturile sau la paznici, nu mai zic de funcţionari, ai să rămîi uimit. Toţi sînt români. Rar să vezi vreun muncitor sau şofer de aceeaşi etnie ca proprietarul firmei. Patronul explică: "Aici e treabă serioasă. Am avut înainte şi d-ai mei la lucru. Da' numai belele şi halimaiuri mi-am găsit cu ei. Aşa că mi-am luat români, că ăştia nu pune mîna şi ţine la dîrvală." Ceva comentarii? Oricum, limitele interpretării sînt destul de largi.

Revenind la problema italiană, am fost foarte intrigat de faptul că nimeni nu a stat să aprofundeze mai atent sensul celor întîmplate. Toată lumea a pus cauzele nenorocirii pe seama vicisitudinilor de tot genul trăite de rromi în ţara de origine. Dar să nu uităm că oamenii asupra cărora s-a făcut atîta tapaj sălăşuiau în condiţiile acelea mizere în Italia. Asta fusese ceea ce le oferise statul italian. Domnul Cărtărescu acuză elanul paşoptiştilor ce a dus la dezrobirea ţiganilor "lipsită de cea mai vagă urmă de pregătire logistică şi psihologică". Dumnezeule mare! Păi, cam ce fel de pregătire logistică şi psihologcă să fi întreprins boierii noştri la mijlocul veacului al XIX-lea? Mi se pare extrem de deplasat să ceri aplicarea unor principii şi tehnici ce aparţin celui de-al treilea mileniu, unei probleme ce s-a petrecut în urmă cu mai bine de o sută cincizeci de ani. În virtutea acestui mecanism de gîndire şi preşedintele Lincoln poate fi acuzat de aceleaşi fapte grave, atunci cînd a cerut eliberarea din sclavie a negrilor americani. Nici el nu antamase din timp o pregătire logistică şi psihologică adecvată. Iată cît de alunecoase pot fi conceptele corectitudinii politice şi la ce ridicol aberant pot conduce ele. Din păcate, aceste generoase principii nu sînt aduse în discuţie cînd privim realitatea actuală în contextul unei Italii moderne şi democratice, unde s-a şi produs drama. Faptul că un număr mare de oameni trăiau mai rău decît în plină epocă medievală, lipsiţi de mijloace de subzistenţă, nu a dat de gîndit autorităţilor italiene? Nu şi-a dat seama nimeni că acesta este un potenţial pericol care poate genera oricînd o nenorocire? Nu am date care să susţină o premeditare certă a autorităţilor italiene, dar o orientare coerent direcţionată a unor atitudini prealabile şi acţiuni ulterioare pare destul de desluşită. Este o afirmaţie suficient de gravă, recunosc. Ea nu are însă nici în clin, nici în mînecă cu vreo teorie a "conspiraţiunii în contra la biata noastră ţărişoară", ci este rezultatul unei reflecţii asupra unor stări de fapt.

Întregul Occident are probleme cu cu imigranţii. Şi asta nu de azi, de ieri. Unele ţări, în calitate de centru al vechilor imperii coloniale s-au confruntat adesea dramatic cu aceste probleme, imediat după pierderea coloniilor şi refugiul unora dintre rezidenţi în metropolă. Cum uşa pentru vechii clienţi rămăsese deschisă, s-au strecurat prin ea valuri din ce în ce mai mari dintr-un alt tip de refugiaţi. Refugiaţii care soseau nu pe criterii politice, ci strict economice. Cazul Franţei şi al populaţiei magrebiene venite aici este unul cît se poate de elocvent, fenomenul fiind asemănător şi pentru ţări ca Marea Britanie sau Olanda. În alte ţări, cum ar fi Germania şi, mai tîrziu, Italia, imigraţia a fost înlesnită de deficitul de forţă de muncă creat de avîntul economic al acestor state. Dacă emigraţia italiană transalpină, către bogata Germanie şi ţările Beneluxului s-a derulat masiv timp de două decenii, de la sfrşitul celui de-al cincilea pînă către mijlocul celui de-al şaptelea, în secolul trecut, acelaşi val avea să se reverse dinspre Peninsula Iberică, către Franţa. Şi atunci s-au produs unele fricţiuni între autohtoni şi indivizii mai deochiaţi aflaţi printre noii veniţi. Pe la mijlocul anilor 60, nemţoaicele îşi strîngeau mai atente poşetele la piept cînd, trecînd prin piaţa Domului din Koln, auzeau vorbindu-se în italiană. Azi, cînd trec prin piaţa Domului din Milano, cam tot aşa sînt tentate să procedeze şi italiencele, auzind limba română. Mai ales acum, după mult mediatizatul caz Mailat şi exploatarea lui senzaţionalistă şi vindicativă. Asperităţile dintre imigranţii din ţările mediteraneene şi populaţia ţărilor nordice nu au fost însă atît de dramatice. Cea mai mare parte dintre cei sosiţi la muncă s-au înapoiat în ţările de baştină, iar cei care au rămas s-au integrat cu relativă uşurinţă într-o societate liberală şi europeană cu care erau familiarizaţi. Nu acelaşi lucru se poate spune despre imigranţii de sorginte islamică. Aceştia provin dintr-un alt tip de societate, iar religia lor e categoric diferită de cea a europenilor. Ca atare, integrarea lor comportă dificultăţi deosebite, chiar dacă unii dintre ei sînt deja a treia generaţie care deţine o cetăţenie europeană. Tendinţa lor este de a se izola şi regrupa într-un mod de-a dreptul programatic cercul lor. Nemulţumirile la adresa acestor noi cetăţeni germani, francezi sau britanici, dar care în sinea lor au rămas arabi, turci sau pakistanezi, etalîndu-şi cu din ce în ce mai multă ostentaţie crezul şi cutumele religioase, unele în contradicţie cu tradiţiile unui stat liberal şi laic, au crescut tot mai mult. Cum peste aceste diferenţe s-au aşternut şi cele legate de starea economică, lucrurile s-au acutizat, mergînd uneori pînă la violenţa extremă a manifestaţiilor stradale de la Paris.

Italienii, foarte naţionalişti, deşi nu au resimţit acelaşi val imigraţionist ca vecinii lor, au suportat mai greu elementul alogen. După anii 90 însă, emigranţii au început să sosească în număr din ce în ce mai mare din Est. Dacă la sfîrşitul anilor 80, în Italia existau oficial 300000 de imigranţi, s-a ajuns acum la peste două milioane, iar în oraşe ca Padova, Brescia sau Milano reprezintă 10% din populaţie. Cu nici un an în urmă profesorul Giovanni Sartori avertiza în cartea sa că dacă numărul străinilor va depăşi limita de 30 de procente în oraşele mari ale Italiei "înfruntarea va fi de neoprit"... Se pare că cineva a meditat foarte serios asupra acestor avertismente. Şi a acţionat cu discreţie în consecinţă. Cel mai simplu e să creezi premisele unei situaţii explozive şi să aştepţi apoi cu răbdare ca totul să detoneze de la sine. Exact ce s-a întîmplat cu tabăra de rromi unde sătea Mailat. Nu ar fi fost exclus ca acelaşi lucru să se fi întîmplat şi cu un individ provenit dintr-o tabără de rromi bulgari. Ghinionul sau probabilităţile - cum doriţi să priviţi - au făcut ca măgăreaţa să cadă pe ai noştri. Odată produsă, nenorocirea a fost exploatată mediatic la maximum şi evident concertat, alimentînd puseurile xenofobe ale unor grupuri naţionaliste, iar de aici îndreptăţirea unor răspunsuri politice menite a tempera puternic orice tendinţă de emgraţie către Peninsulă. Încă o dată spun că nu m-aş precipita să afirm că au fost vizaţi în mod special cetăţenii români. În fond, duritatea cu care acţionează găştile albeneze, sau cruzimea de care dau dovadă bandele de rakeţi ukrainieni au ajuns proverbiale în Italia. Numai că ţiganii români sînt cei mai vizibili în peisajul străzii, agasînd lumea cu cerşetoria, mizeria şi micile lor potlogării. Din nefericire, constituie o ţintă foarte comodă şi la îndemînă pentru cine doreşte să obţină efecte proagandistice şi politice maxime cu eforturi minime. Îndrăznesc să spun că miza e mult mai mare şi mai insidioasă. Ea nu se referă neapărat la români sau la bulgari. Pe zidurile Romei, atunci cînd la nivelul înaltelor oficialităţi europene a început să se discute despre aderarea Turciei, au apărut afişe ce clamau furibund: "Italieni, pregătiţi-vă pentru asediu! Vin turcii!" Aceasta este de fapt marea spaimă a multor occidentali. Iar ideea ce se vrea indusă publicului ar suna cam aşa: "Dacă amărîţii ăştia de români şi de bulgari, cu ţiganii lor cu tot, au reuşit să ne facă viaţa un iad, neavînd la un loc nici cît jumătate din populaţia Turciei, ia gîndiţi-vă cum o să fie cînd vor năvăli hoardele asiatice de barbari islamici!" Şi cum castanele sînt îngrozitor de fierbinţi, cel mai înţelept e să le scoţi din jar cu mîna altuia. Iar cînd ştii că pe naiv îl apără doar unul îngrozitor de nepriceput şi de slab, cu atît mai bine. Cînd spun asta mă refer la statul român şi la jalnicii lui reprezentanţi.

Aş fi încheiat aici, dar mai e încă un gînd care nu-mi dă pace. Ani de zile Occidentul ne-a tot certat şi dăscălit în privinţa ţiganilor noştri. Am fost criticaţi, ni s-a făcut ameninţător şi didactic cu degetul, am fost chiar traşi de urechi. Ba mai mult, domni şi doamne de bine şi de foarte bine au venit să ne ofere programe minunate şi ultramoderne în privinţa luptei împotriva discriminării rromilor şi a integrării acestora în societate. Evident, după un model pe care autorii ar fi surprinşi să afle că l-a încercat şi Maria-Theresa, în Imperiul Habsburgic. Acum, după ce ţiganii noştri şi-au făcut culcuş cum au putut, prin livezile de la marginea Cetăţii Eterne, ne-au demonstrat cu vrf şi îndesat cît de democraţi sînt şi cîtă aplicabilitate au planurile lor pe care au tot încercat să ni le vîre pe gît. Finalmente, au ajuns la aceeaşi concluzie plină de umanitate ca şi împărăteasa de pe vremuri: "Să vină armata şi să-i escorteze cît mai grabnic dincolo de graniţele noastre!" Domnul Amato a adăugat finuţ că ar fi cazul să ni-i ţinem acasă. Sintetizînd, cu alte cuvinte, trecînd de la limba lui Dante la cea a lui Caragiale: "Curat constituţional, da' umflaţi-l!" Sigur, azi ar fi un mai general: "Umflaţi-i!" Ma che coza voi? Tempi cambiati, no?

Dincolo de apele nopţii - fragment de roman (III)

2007-09-25T05:57:00.000+03:00

Ca şi cînd ar fi trecut peste un macaz cam hîrbuit, Pele se avîntă, însoţindu-şi povestirea cu gesturi largi, pe care şi le dorea cît mai sugestive:

"Ştii, tomnai terminasem lucrarea p-acolo, p'in camera aia, dă-ţi zisei. Dau io să ies, mai cu fereală, de! Mă uit în susu' holului, nimeni. Mă uit în josu' lui, nimeni. Bun, tată, zic! Bagă mare, Peleo! Acu' e momentu' oportunist, cum s-ar zicea. Lungesc pasu', cîn' bunghesc o uşă barosană un pic crăpată. Uşa era mare, nene! Ia să văz io ce-o fi în spatile ei! O împing uşor şi-mi arunc ochii pîn-năuntru. Şi ce să vezi, bă, Yohane? Acolo era un gagiu suit p-o masă care să tot canonea să scoaţă un tablou dă pă perete. Tabloul era dăstul dă mărişor, cu ramă mişto dă tot. E! Şi ce crezi că făcea omu' ăla? N-o să-ţi vie treaba asta în cap niciodată. Întorsese pictura aia cu spatile şi meşterea la ea cu un cuţitaş. S-a canonit el ce s-a canonit, şi pîn' la urmă, ce să vezi? Scoate dosu' din ramă, adică imaginea, cum ar veni, şi o face imediat sul. Am rămas ca prostu', nene. Tablou' ăla era dîn pînză, mă-nţelegi. Nu era dîn mucava sau dîntr-un carton ca toate tablourile, că doar am văzut atîtea la nea Diţă, ăla dă vizavi dă piaţă, dă are şi oglinzi veneţiane şi geamgerie, şi mă pricep şi io pă undeva la chestiile astea.

Le ştiu cam pă toate care să poartă: dă la alea cu pepeni şi cu toate felurile dă fructe ori peisajile alea cu munţi şi oiţe şi cu fîntînă d-aia cu cumpănă, moartea căprioarii şi răpirea dîn serai, dă e făcute după carpetile dă le aduce şoferii dîn Turcia, pîn' la alea cu bagaboante cu ţîţile iţite p'in cămaşă, care cară, sanchi, tăvi cu mai ştiu io ce, sau chiar d-alea cu tipese goale-goale, dă şade şi să uită, aşa, la harneală, în oglindă. Pă toate le ştiu. Unele e naturi moarte, altele e peisaje, la altele le zice compoziţii - astea e cele mai interesante - cum ar fi moartea căprioarii, dă tomnai ţi-am zis, cîn' vezi mai multe chestii şi te impresionează la masim. Te uiţi cum şade căprioara cu pieptu' străpuns dă săgeată, cu picioruşile ei îndoite şi capu' dat pă spate, dă să uită chiar în ochii lu' vînătoru' care o privşte încruntat şi fioros. Iar mai la stînga e cerbu', săracu', cu lăcrămi în ochi - numa' artiştii mari, cum îi Fănică Mangaliu, dă şedea la picioru' podului vechi, numai ăştia poa' să picteze lăcrămile alea. Meserie, ce mai! Da, nene! Cerbu' şade de-o parte, că nu poa' să intervie, pen' că e ţinut acolo dă o gaşcă dă cîini d-ăia vînătoreştii, care umblă să-l rupă şi pă el. Tragedie, tată! Tragedie adevărată, ce să mai vorbim! Cîn' te uiţi la tablourile astea începi şi tu să te gîndeşti că ce-i viaţa şi cum vine necazu' peste om, cum te duşmăneşte alţii şi nu să opreşte pînă nu-ţi face rău, iară tu eşti ca cerbu' ăla, dă şade doar şi plînge, fiin'că alţii, gaborii sau alţi nenorociţi, nu te lasă dom'ne să te bagi în chestie, sau să te scoţi cumva, ori să-i scoţi pe-ai tăi din belea. Da, da!..." făcu Pele, plin de sensibilitate, covîrşit pînă aproape de lacrimi de propria-i povestire. După ce se mai eliberă de emoţie printr-un oftat adînc, trase cu obidă un scuipat şi continuă pe un ton dacă nu neapărat doctoral, măcar debordînd de emfază:

"Compoziţiile e cele mai tari picturi. Cam tot aşa dă grele e şi portretile. Nu dă altceva, dar e musai să semene cu ăla dă-ţi dă comanda. Şi e greu să o potriveşti dîn prima, chiar şi pentru un meseriaş. Mai e şi nudurile, care e tot un fel dă portrete, atîta doar că e cu gagice dăspuiate, şi, să fim serioşi, numa' la mecla lor nu te uiţi tu! Altele e elementile dă bază ale lucrării acoloşa. He, he!", se hlizi naratorul. După acest scurt şi cam solitar amuzament, Pele reveni:

"Adică n-ai neapărat treabă cu figura bagaboantii. Atît cît să nu-i iasă, dreacu', muianu' prea nasol şi să-ţi cază bucuria-n scîrbă, dacă mă-nţelegi... Aşa. Boon. Să mă întorc acu' la omu' meu cu tablou' dă pînză. Dom'ne, pictura nu era cine ştie ce. În ea era un gagiu cam purisan, cu un fel dă începere dă barbă pă faţa aia a lui, şi şedea într-o cămăruţă cam întunecoasă, după gustu' meu, cu o pană în mînă şi o hîrtie în faţă.Poate că omu' era la puşcărie şi scria o scrisoare la copilaşi, ceva. Nu-ş' ce să zic. Da' părea amărît la masimum şi avea un făţeag dă om care văzuse dă toate la viaţa lui. Cumva, cumva, într-un fel te făcea şi pă tine să cazi pă gînduri, da' prea era trist, să mor! Nu mi-aş punea aşa ceva în casă, mai ales că se uita la tine, îndiferent cum îl aşezai. Mi-am dat seama de asta în timp ce şmecheru' ăla să muncea să desprinză pînza din ramă şi tot mişca tablou' încoace şi încolo, ba îl culca, ba îl ridica, da' personaju' tot la mine se benocla..."

"Chiar aşa?", se arătă pentru prima dată interesat Yohan de povestirea lui frate-su, ieşind din indiferenţa lui de pînă atunci.

Pele se arătă un pic ofensat de îndoiala ce se ghicea în glasul mezinului, dar trecu cu mărinimie peste asta, continuînd să-şi ducă istorisirea mai departe:

"Ei, da! Chiar aşa! Păi, ce? Crezi că io spun tîmpenii? Ezact aşa s-a petrecut faptele şi ezact aşa arăta pictura aia. Da' îţi spun clar, încă o dată, că nu mi-aş punea aşa o chestie pă perete. Păi, ia gîndeşte-te şi tu! Cîn' să bei un spriţan, hop, ăla cu ochii pă tine. Cîn' să tragi şi tu un mozol cu o gagică, ăla tot la tine să uită. Îţi dai seama? Pînă la urmă îţi vine dracii ăia mari pă tine şi-l arunci în mă-sa cît colo! Ce, îţi iei belea în casă, să te supravegheze tot timpu'? Başca, să zic aşa, că mie-mi pare că ar cam meni a rău, aşa, nu-ş' cum să zic..." încheie Pele şoptit, de parcă s-ar fi temut să nu-l audă cineva.

Yohan rîse, aprinzîndu-şi o ţiagară:

"Te pomeneşti că ţi s-o fi făcut frică dă ăla dîn tablou!"

Frate-su îl privi ofensat:

"Ei, mi s-a făcut frică pă dracu'! Al'ceva voiam să-ţi dau io dă înţeles. Da' tu nu eşti dăloc atent şi d-aia nu te bungheşti dă chichirez. Păi, dacă pictura aia era atîta dă nasoală, adică nu nasoală, da-ţi dedea o stare rea, de nu-ţi ticnea nimica cu ea în casă, atunci pen' ce s-o salţi d-acolo, dîn palatu' ăla? Ai? Acu' îţi cade fisa, frătimeagule?", făcu Pele cu un aer misterios.

"Nu. Nu prea înţeleg io ce vrei să spui dă fapt", se încruntă Yohan nelămurit, nepricepînd unde voia frate-su să bată.

Celălalt îi aruncă o privire din care se putea citi cu uşurinţă mîndria:

"Nu te-ai prins, este? Păi, ia să vedem, ia să judecăm noi cu capu'? Omu', cetăţeanu', adică ăl de-a şmecherit tablou' crezi că voia să-l ducă acasă la el şi să şi-l puie în sufragerie, să să uite purisanu' la el cum bagă la jgheab sau face alte alea? Nţţţ! Esclus! Esclus, tată! Avea el altă manevră, altă combinaţie în creierii ăia ai lui. Şi aici iar trebuie să-ţi spui ce mi-a zis mie odată nea Diţă, geamgiu'.

Stam şi noi la o bere, ca băieţii. Şi, dîntr-una într-alta, ajungem dă vorbim iară dă picturi, dă tablouri, dă chestii d-astea mai artistice. Şi-mi zice meşteru' că e tablouri care face peste zece milioane dă parai, soto. Io am început să mă rîd pă mine, ca broasca la inundaţie: Cum, bre, să facă o pictură atîtea şi atîtea milioane dă cocari? Păi, o casă d-aia dă vezi p'in filme, p'in Dallas, cu piscină şi trombină, plus plombină, face mai puţin. Da' ce dracu', e dîn aur? Că chiar şi dîn aur dacă ar fi, tot n-ar ajungea la la o asemenea sumă! El s-a şucărit şi mi-a zis că sunt un bou. Io o ţineam p-a mea şi făceam caterincă la greu dă el. Atunci omu' s-a aprins şi mai tare şi a zis că dacă mă dau io aşa dă deştept, hai să punem pariu p-o ladă dă bere. Io, mă ştii, la chestii d-astea nu mă dau la o parte şi-i spun că mă prind la rămăşag. Mă şi vedeam cinstindu-mă moca cu alilanţi doi băieţi dă mai era la masă. Meşteru' odată să ridică şi o ia spre casă, în goana mare. Dau io să strig după el, da' omu' era deja dăparte. Să fiu sincer, m-am gîndit mai dăgrabă că moşu' îmi dăduse ţeapă şi urma să-i plătim noi alea două halbe dă le băuse pînă atunci. Da' nu-l ştiam dă bulangiu, aşa că am zis să-l aştept, să vedem ce şi cum. Nici nu trecuse zece minute şi apare dîn nou, cu un ziar în mînă. Mi-l bagă sub nas şi zice: Ia citeşte, mă, cascarache ce eşti! Mă holbez io şi văd titlu' mare: Tablou' lu' Cezare, Cezane - cum l-o fi chemînd pă orfanu' ăla dă pictor - Muntele Nu-ştiu-cum, s-a vîndut ieri la licitaţia casii londoneze Moloz-la-tavă - cum dracu' îi zicea - cu suma dă doi'şpe milioane dă dolari. Am rămas cu gura căscată. Am pus io banii p-ormă şi am luat naveta aia, da' uite că mi-a folosit şi mie la ceva. Aflasem o chestie, înţelegi?"

"Şi cum zici că ţi-a folosit ţie acum treaba asta?", întrebă bănuitor Yohan.

Frate-su făcu o mutră sastisită:

"Ei, nu că mi-ar fi folosit de-adevăratelea, să mă văd cu lovelele în mînă. Da' uite că dacă nu ştiam, nu aş fi înţeles mare lucru din afacerea lu' cetăţeanu' cu tablou' din birou' ăla. Ce m-a mirat pă mine dă m-a dat în icter a fost că pictura era pă pînză. Poa' să fie scoasă d-acolo fără să să prinză vreun husen dă ceva şi să dea duma peste tot..."

"Acuma îţi pare rău că n-ai meşterit şi tu un tablou dîn astea, p-acolo?"

"Treaba nasoală e că tre' să te şi pricepi la picturile astea. Să ştii care e valoroase şi care nu... Ori ai un pont de la un meseriaş ca lumea, ori mai bine lasă! Omu' ăla crez că să pricepea. Prea se dusese la fix şi era chitit pă treabă. Io nu le am cu şmecheriile astea", mărturisi Pele cu o amărăciune evidentă.

"Poate că-i mai bine aşa. Lucrurile astea dă valoare mare dă tot e întotdeauna periculoase şi poa' să să lase şi cu crime ori mai ştiu io ce nenorociri. Plus că ele e averea statului şi nu trebuie să le ia nimeni... "

"E averea statului şi nu tre' să le ia nimeni!", pufni dispreţuitor Pele, îngînîndu-l ironic. Mare băbălău mai eşti, zău! Acu' chiar că mă inervezi. Cine morţii mă-sii e statu' ăsta? Ă? Te-ai gîndit vreodată baremi la asta? Păi, să-ţi spun io, fratele meu mai mic şi mai guţan. Statu' e ăla de te pune să-i plăteşti lui impozite şi să joci după cum îţi cîntă el, cu legile lui dă căcat, cu tot. Statu' te suge şi te sleieşte dă-ţi usucă măduva oaselor în tine. Statu' îţi dă ulei pă raţie, zahăr pă raţie, toate pă raţie. Şi ia să vezi tu ce păţeşti dacă nu faci ce zice statu'! Ai rupt-o-n fericire. Amenzi şi bulău cît cuprinde, grupa mare. Şi după ce ai muncit toată viaţa, la sfîrşitu' ei, vine statu' ăsta şi-ţi dă şi ţie o bonbonică, c-ai fost cuminte şi-ai tras ca vita la jug. Adică îţi dă o pensie, moşule, dă nici nu mori, da' nici nu trăieşti dîn ea. Dă te găseşte vecinii dimineaţa cu ochii holbaţi şi ţeapăn pă un scăunel, pă la o coadă la mai ştiu io ce, cu plăsuţa-n mînă. Ăsta e statu' dă grija căruia mori tu, fraiere!"

Yohan nu zise nimic şi nu schiţă niciun gest. Stătea doar pe bancă zgribulit, adunat cumva înlăuntrul lui. Frate-su îi masă uşor spatele încovoiat, acoperit de canadiana subţirică, zicînd încetişor:

"Haidi, Yohane! E timpu' să mergem acasă. Fiecare a făcut ce a putut mai bine, care cum s-a priceput. Hai, că de acum încolo nu mai nevoie dă niciunu' dîn noi la Revoluţia asta. Lucrurile s-a pornit şi merge ele şi singure mai dăparte."

Mezinul se ridică şi se îndreptară spre staţia de tramvai. Aerul parcă se iuţea, parcă se asprea cu fiecare minut scurs. Pele tropăia, căutînd să-şi mai desmorţească picioarele. Zări nişte tipi bine îmbrăcaţi care se uitau la ei cam într-o dungă. Simţi instantaneu nevoia să-i irite puţin. Îl văzu şi pe frate-su cum stătea trist şi rebegit mai de-o parte. Pendulă între nevoia de a-l înveseli pe Yohan şi aceea de a le da cumva cu tifla scorţoşilor ălora, care-l priveau de sus. Găsi imediat sluţia. Tropăiturile lui se transformară într-un tact care alterna cu pocniturile ritmate ale degetelor unei singure mîini. În felul ăsta începu să se autoacompanieze, avînd însă grijă să nu-i scape de la subsuară preţiosul aparat săltat din sediul Comitetului Central, pe care-l ţinea cu cealaltă mînă. Se puse pe cîntat, destul de tare, dansînd uşor pe loc, închipuind un soi de solo vocal al unei nunţi de cartier, pe versurile celebrei manele de pe atunci:

"Nu sunt prost, da' nici deştept;

Sunt ca orice om.

Mi-ai făcut o rană-n piept

Magdaleeeno!

Nu e rană dă cuţit,

Ci e rană de iubit,

Ma'da leeeno!

Apoi se opri şi, ca şi cum ar fi anunţat un dar la un microfon, răcni cu o voioşie nebună şi întrucîtva suprarealistă, urmîndu-şi scenariul improvizat pe loc al festivităţii aceleia nupţiale imaginare:

"Din partea lu' socru mic, care n-a mîncat şi n-a băut azi, la această cinstită şi bogată masă, pen'că e în spital în comă alcolistică dă ieri, un porc dă peste o sută dă chile şi un godin nou! Să trăiascăăă!"

Îi făcu încurajator cu ochiul mezinului şi-şi spuse mulţumit:

"Adevăru' e că sunt şi bun, nene!"

Precizare

2007-09-25T05:48:00.000+03:00

Am văzut că povestirile mele din Giuleşti au încîntat pe toată lumea. Aşa că v-am oferit încă un fragment din romanul Dincolo de apele nopţii. Unul care, la fel ca şi celelalte, poate fi citit ca o poveste de sine stătătoare.

În locul unui inutil cuvînt înainte

2007-09-12T04:38:00.000+03:00

În cîteva sate dintr-o anumită zonă a României există un obicei straniu şi în acelaşi timp minunat. După ce o casă nouă este terminată, întocmită cum se cuvine, aşezată cu tot şartul şi este săvîrşită slujba de către preot, urmează "înconjurarea casei cu povestea". Aceasta înseamnă că bărbatul şi soţia lui vor istorisi un fapt, o întîmplare, o legendă a locului sau vreo altă poveste, tristă ori veselă, însă pilduitoare. Ceremonia - fiindcă practic o ceremonie este toată această întreprindere epică - începe întotdeauna din dreptul intrării principale şi se sfîrşeşte tot acolo. Căminul este împrejmuit şi apărat cu un zid nevăzut de cuvinte. El e menit să dăinuie şi să închege dimpreună tainic, pentru totdeauna, piatra, lemnul şi mortarul cu sufletul şi soarta celor ce îl vor locui.

Fiecare poveste, ca şi fiecare casă, e unică.

Astfel mă gîndesc să înceapă volumul meu de poveşti. Nu ştiu deocamdată ce titlu ar putea sa aibă, dar probabil că-l voi găsi la timpul potrivit. Nu am nicio strîngere de inimă în această privinţă. În fond, cineva cu mult mai înţelept decît mine a spus-o demult: "Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui."

Poveste cu o scrisoare a unui tată către fiul său

2007-09-10T08:05:00.000+03:00

Tanti Maricica era îngrijitoare în pavilionul de la neuro. La damblagii, cum explica ea colegelor de pe la alte secţii cu un rînjet şmecheros pe buzele-i subţiri. Nu uita nicodată să facă imediat o mină amărîtă, schimbînd cu rapiditate mimica, şi să adauge: "E o muncă la ăştia, Doamne, Doamne! Şi bani... Vai dă ei de bani! P'in cine ştie ce minune să vezi şi tu una d-o sută de mii dă la nenorociţii ăştia. Da' cu pretenţii ştie toţi să să ridice. Da, da!"

Nici nu apucase să-şi bea cafeaua, că Vichi, asistenta şefă, o şi trimisese la treabă. Peste noapte mai dăduse unul colţul. Îl băgaseră deja la morgă, "să nu să strice", cum glumea Maricica, rîzînd întotdeauna icnit de poanta asta ce o amuza de fiecare dată cînd o spunea.

Numai că azi nici măcar chestia asta nu reuşea să o binedispună. Bărbate-su, Gicuţă, şi băiatul ei, Corneluş, se îmbătaseră, fiecare în altă parte, dar ajunseseră tot în apartamentul din Rahova amîndoi. Într-un sfert de oră se şi luaseră la harţă, de la un meci. Nici măcar nu jucau românii. Unul ţinea cu o echipă italienească şi celălalt cu una englezească. Ce mai balamuc ieşise! Spărseseră şi vaza de pe televizor. Aia frumoasă, cu ciobănaşul fercheş doinind din fluier spre oiţele lui drăguţe, pe care abia o primise de la naşu' Iulică de Sfînta Maria. De scandal avea parte cam două, trei zile, după fiecare chenzină. Se obişnuise. Dar de vaza aia chiar că îi părea rău. Nimic ca lumea nu puteai să ţii în casă de ăştia. Tot aşa spărseseră şi statuetele alea nemaipomenit de comice, făcute din ipsos vopsit în roşu şi verde, cu Stan şi Bran. Amintire de la băi, de la Baziaş. Tanti Maricica oftă nostalgic şi luă găleata.

Intră în salonul indicat şi se duse la noptiera metalică de lîngă patul defunctului. Ceilalţi doi bolnavi o salutară. Ea răspunse dînd din cap cu un aer absent, vădit preocupată. Ştia din experienţă că ceva-ceva s-o găsi pe acolo. Strîmbă din nas: o savonieră, pastă şi periuţă de dinţi - pasta era pe jumătate consumată, iar cu periuţa ce naiba să facă? -, un aparat de ras şi două sprayuri aproape goale, nişte tacîmuri obişnuite, nişte ochelari, fleacuri. Singurul lucru mai interesant era un pix fain. Bani ioc. Pixul şi-l opri pentru ea, iar restul îl aruncă dintr-o mişcare dibace, direct în găleata de plastic. Într-o latură a sertarului, o scrisoare se prinsese de muchia scorojită. Tresări. Nu fusese deloc atentă. Poate era vreun plic pentru doctor. Îl palmă cu o mişcare iute de reptilă, strecurîndu-l abil în buzunarul larg al halatului de un albastru decolorat după atîtea spălări.

Strînse grăbită toată lenjeria de pat, întoarse pe partea cealaltă salteaua, dădu cu cîrpa peste ţevile albe ce alcătuiau căpătîiul patului şi părăsi cu paşi mărunţi şi deşi rezerva. Aruncă boceaua cu rufe pe topoganul pentru spălătorie şi se refugie emoţionată în cămăruţa ei. Trase zăvorul şi desfăcu cu mîini nerăbdătoare scrisoarea. Trăgea nădejde că acolo or fi fost banii pentru medicamentele alea străine de care tot vorbea Sănduleasca, doctoriţa aia tînără şi fiţoasă. Tînără, ce să zici, dar avea o şcoală în ea, academia de lepre, nu alta! Pe toţi amărîţii îi făcea din cuvinte. O maimuţări în gînd, cu invidie şi secretă admiraţie totodată:

"Vai, doamna Cutărescu, noi ne străduim să facem tot ce e omeneşte posibil. Dar ştiţi şi dumneavoastră cu ce dificultăţi trebuie să ne confruntăm. Farmacia spitalului are doar medicamente ieftine şi comune, cu un grad de eficienţă nu atît de ridicat pe cît ne-ar trebui nouă, în cazul domnului Cutărescu.. Or, bărbatul dummneavoastră are neapărată nevoie de un medicament din seria ăstora noi..." Şi nevasta bolnavului se precipita. Unde şi cum ar putea să găsească aşa ceva? Doctoriţa rămînea pe gînduri cîteva clipe, apoi deodată se lumina la faţă, aruncîndu-i un zîmbet plin de omenie femeii disperate. Spunea coborîndu-şi glasul ca şi cînd ar fi făcut-o părtaşa unui mare secret: "Aşa ceva nu se găseşte pe la noi. Dar am eu o prietenă al cărui tată a trecut exact prin aceeaşi problemă ca şi soţul dumneavoastră... Ea a avut alte posibilităţi şi i-a trimis cumnată-sa din Germania medicamentul. I l-a trimis pe bani, vreau să spun, şi... mă rog, e cam scumpişor, înţelegeţi?", întreba cu subînţeles Sănduleasca. Nevasta pacientului spunea atunci frîngîndu-şi mîinile între speranţă şi deznădejde: "Lăsaţi, domnişoara doctor! O costa el mult, da' dacă asta e ultima şansă a lu' bărbate-miu o să ne zbatem să găsim noi banii de care-i nevoie." Şi cînd melteanca oferea suma cerută, musai să vină şi cu un ditamai buchetul de flori la binefăcătoarea sa. O comicărie, să mori de rîs, nu aşa!

Tanti Maricica îşi puse ochelarii şi citi scrisul acela micuţ de pe plic. Îşi ţuguie iritată buzele, clipind încruntată. Pe anvelopa scrisorii era notat simplu: fiului meu. Scociorî în plic şi scoase din el două coli acoperite cu litere frumos caligrafiate. Le scutură, doar, doar, o cădea vreo bancnotă, ceva. Nimic. Le trînti pe masă cu năduf, mai să dărîme cana de pe măsuţa acoperită cu muşama. Sorbi cîteva înghiţituri din cafeaua de pe acum rece şi începu să citească.

Cu mai bine de şase săptămîni în urmă, domnul Victor Roman fusese internat. Accident cerebral vascular. Jumătaea stîngă a corpului îi paralizase. Dar pe cea dreptă încă putea să şi-o controleze. Încă...

Cînd îşi mai revenise din şocul iniţial privise, din poziţia în care se afla, la un leandru cu frunze pline de purici de plante. Tocmai înflorise. Florile nu aveau cine ştie ce parfum şi nici vreo culoare încîntătoare. Degaja în schimb o tristeţe de-a dreptul palpabilă. Stătu aşa cîteva ceasuri, fără să scoată un cuvînt. Pe la prînz, soţia lui, Ana, sosi cu nişte mîncare şi cu o mulţime de întrebări îngrijorate. Încercă să o liniştească, minţind în nenumărate rînduri. Cînd ea plecă schiţă un zîmbet încurajator. Nu era prea sigur că îi izbutise. Avea senzaţia că nici faţa nu prea îl mai asculta. În momentul acela îşi dădu seama că trebuie neapărat să-i scrie lui Ioan, băiatului său. Şi începu abrupt, renunţînd din start la vreun "Dragul meu" sau altă introducere dulceagă şi convenţională:

"Ştii că am făcut şi eu trei ani de Medicină. Aşa că mi-e greu să-mi fac iluzii în ceea ce priveşte boala mea. Îmi dau seama ce se va întîmpla cu mine şi nu-ţi ascund că asta mă sperie. Mă sperie acum, fiindcă mai tîrziu nu voi mai realiza cît de penibil şi de nevolnic o să fiu. Cel puţin asta sper. Să fiu conştient de mizeria în care o să mă aflu, mi se pare o pedeapsă pe care, totuşi, nu o merit.

Va fi o luptă grea, iar deznodămîntul e unul implacabil. O luptă care se va duce între însuşi trupul meu cu creierul ce se va desface încetul cu încetul în bucăţi din ce în ce mai mici. Fiecare va conţine o părticică din mine şi una cîte una o să se dizolve pe rînd, mai lent sau mai rapid, într-un nimic nepăsător.

Dacă am ajuns să îţi spun asemenea lucruri, ţi-e clar că n-am cum să mă port faţă de tine cu mănuşi. Deşi poate ar trebui să o fac. Nu de alta, dar uite că sînt nevoit să-ţi cer practic o mare favoare. Una extrem de importantă. Mă bazez însă pe caracterul şi calităţile tale ce nădăjduiesc să fie mai puternice decît resentimentele. Cele la care, poate, te simţi îndreptăţit şi pe care - deşi nu mi-ai spus-o - bănuiesc că le porţi în suflet. E însă posibil ca bănuiala mea să fie absolut neîntemeiată. N-am cum să o ştiu sigur fiindcă n-am reuşit niciodată să ajung pe deplin la sufletul tău. Iar asta - poftim, o recunosc! - nu a fost nicidecum vina ta.

După ce m-ai părăsit, adolescent fiind, ducîndu-te la maică-ta, am considerat că în viaţa mea nu există dezamăgire mai mare decît tine. Ţi-am zis-o răspicat chiar de atunci. Ani de zile după aceea nu ne-am mai văzut, nu ne-am mai auzit, nu ne-am mai vorbit. Mă simţeam trădat şi jefuit de toate sentimentele pe care le investisem în tine fără să aştept vreo dobîndă din partea ta. Evident, în afară de cea afectivă.

Cînd ne-am reîntîlnit, după doisprezece ani, am avut o ezitare. M-am întrebat dacă nu cumva greşisem în neînduplecarea mea. Dar am alungat-o repede din minte. Orice ar fi fost, nu eu fusesem acela cazut într-o asemenea eroare de neimaginat. Tu erai cel vinovat, te trebuia să cauţi iertarea mea. A fost doar o justificare cu care să-mi mîngîi orgoliul şi un anestezic în faţa unei tresăriri vinovate a propriei conştiinţe. În locul tău nici eu nu-m-aş fi putut întoarce după cîţiva ani pentru a mă scuza în vreun fel. Eşti fiul meu doar. Asta în afara faptului că şi tu ai, cu siguranţă, un adevăr al tău. Unul probabil la fel de dureros ca şi al meu.

Apoi justificarea de care-ţi vorbeam a prins consistenţă cînd am văzut-o pe soţia ta. Ea fusese cea care te determinase să procedezi aşa. Ea te făcuse să treci peste toate şi să vii să te împaci cu mine. O femeie inteligentă, hotărîtă, plină de determinare şi cu un acut simţ al prevederii în toate acţiunile ei. O fată ca ea mi-aş fi dorit să am! Mi-am şi notat în jurnalul meu: 'Ştefania îi e superioară lui Ioan. E, din păcate, o clipă de obiectivitate care nu mă încălzeşte cu nimic.' Aş mai fi adăugat că nu înţeleg cum de ea a putut să-şi aleagă şi mai ales să rămînă alături de un bărbat ca tine. Dar n-am făcut-o. Era o frază ce presupunea prea multe ambiguităţi. Azi nu mai sînt deloc sigur de cele scrise atunci. Ba mai mult, o grămadă din certitudinile mele faţă de tine s-au surpat.

Iar asta s-a întîmplat atunci cînd ţi-am văzut lucrările de grafică. A fost ceva dincolo de uimire. A fost o uriaşă descoperire. Ştiai să vezi dincolo de aparenţa banală a lucrurilor şi să le redai apoi pe hîrtie povestea pe care fiecare o conţine. Mi-am dat seama de asta imediat ce le-am văzut. Şi nu mă înşelam. Erai un desenator cel puţin la fel de bun pe cît eram eu ca pictor. Le-am privit ore în şir şi ceva s-a cutremurat adînc în mine. Pentru prima dată în viaţă am fost cu adevărat mîndru că eşti fiul meu. Dar nu ţi-am mărturisit-o. Nu ţi-am mărturisit-o niciodată. Şi nu îndrăznesc - tocmai eu! - să o fac nici acum, decît prin intermediul acestei scrisori.

Iată că m-am eliberat şi de povara acestei confesiuni. Abia în clipa asta pot să merg mai departe. Cred că îţi închipui ce vreau să-ţi cer. Aşa cum cred că nu ai să mă refuzi.

E vorba de Ana. Las-o să trăiască liniştită după voia ei şi nu te grăbi să o judeci pentru greşelile trecute ori pentru cele ce or să vină - măcar nu i-o spune! - după ce eu nu voi mai fi. Nu ea e vinovată de asprimea şi de neputinţa mea de a-mi exprima afecţiunea faţă de tine. Ce a fost, a fost! Ai acum posibilitatea să confirmi ceea ce eu bănuiesc de un timp încoace. Şi anume că eşti de fapt mai bun decît mine.

Ştii cît de puternice au fost şi sînt sentimentele mele pentru ea. Da, ai dreptate. Au fost mult mai mari decît cele pe care le-am revărsat cu zgîrcenie asupra ta. Poate că în calitatea ta de copil ai avea dreptul să mă condamni. Nu ştiu. Acum însă îţi vorbesc ca de la bărbat la bărbat: respectă-o, te rog, pe femeia pe care am iubit-o atît de mult! Sper ca, privite din unghiul acesta, tot ce a fost să aibă un înţeles mai clar, mai onest şi mai acceptabil. Dogoreşti în dragoste la fel ca şi mine. Ai trecut prin acelaşi prim eşec ca şi mine. Ar fi, deci, imposibil să nu pătrunzi sensul spuselor mele. Nedumerirea mea în privinţa legăturii şi a căsniciei tale cu Ştefania a fost una cît se poate întemeiată. Atîta doar că raportul era răsturnat. Aş fi fost tare bucuros să mă fi înşelat în ambele privinţe. Dar o să treacă şi asta. Fie să găseşti şi tu o altă Ana. Adică pe cineva cu care să împărtăşeşti amarul şi dulceaţa acestei lumi.

Se spune că blestemele părinţilor, cu atît mai mult cînd sînt aruncate de pe patul de moarte, se împlinesc negreşit. Ei bine, o să te blestem, băiete. Momentul e tocmai copt pentru aşa ceva. Te blestem, iată, să fii fericit şi să ai o viaţă împlinită! Fii viu pînă la capăt, trăind tot ce ţi se dă cu pasiune şi voluptate!

Mă opresc aici din teama de a nu deveni patetic, deşi poate aş fi putut să-mi asum măcar o dată şi măcar acum acest risc faţă de tine. Te las cu bine!

Tatăl tău, Victor Roman"

Se semnă şi băgă în plic cele două coli, apoi aşeză scrisoarea în sertar. Hotărî să nu i-o dea în acea seară. Socoti că mai era timp. În fond, din primul atac care îl lovise în primăvară îşi revenise uşor. Boala asta presupune uneori răgazuri uimitor de îndelungate. "Speranţa moare întotdeauna ultima!", se pomeni el gîndind. Rîse încetişor: "Doamne, ce şabloane prosteşti şi penibile au început să-mi umble prin minte! Chiar că am devenit un sentimental ridicol."

Peste cinci zile surveni al treilea atac.

Maricica termină de citit scrisoarea chiar în secunda în care lua ultima înghiţitură de cafea. Se înecă şi tuşi de cîteva ori. După care se uită lung la hîrtiile din mînă. Clătină cu sprîncenele ridicate, pendulînd între uimire şi dispreţ: "Asta-i scrisoare să i-o trimeţi lu' băiatu' tău?! Ultima scrisoare, ca vorba aceea! Pfui!" Miji din ochi, căutînd să-şi aducă aminte mai bine figura pacientului. Un moş cu barbă albă care se dădea mereu mare domn. Mare domn, mare domn, da' nu prea mişca cum trebuie din urechi. Din doi poli n-o scosese niciodată.

Privi iarăşi la rîndurile ordonate aşternute în pagină de pictor. Scrisul acela frumos şi elegant parcă o sfida, o zădăra. În loc de un bănuţ, colea, se pomenise cu toată polologhia aia. Se încruntă şi îşi încleştă fălcile, cuprinsă deodată de nervi. Înşfăcă scrisoarea şi o făcu bucăţele, şopocăind printre dinţi, la fiecare efort depus pentru a o rupe: "Prostii! Prostii! Numa' prostii!"

Cînd isprăvi o aruncă în găleata de gunoi şi se simţi mult mai uşurată. Ba chiar oarecum mîndră de ea. Totuşi, murmură încă revoltată: "Auzi le el, fată! Doi poli!?"

Poveste din Giuleşti

2007-08-25T07:18:00.000+03:00

Plecaseră toţi. Săliţa din spatele casei lui Ticuţă se golise. Numai Pîrnae rămăsese pe un scaun roşu din plastic, cu coatele sprijinite de masă. Învinşii rămîn întotdeauna singuri. Clipea din ochii injectaţi, pe jumătate adormit, dar cu o figură foarte preocupată. Cînd şi cînd, bolborosea ceva ce înţelegea numai el.

În prag apăru Alfa-Romica, sora starostelui de joc, cu un măturoi în mînă. Avea o mutră scîrbită şi era departe de a fi în cea mai bună dispoziţie. Cînd îl zări pe somnorosul Pele, simţi - după propria-i exprimare - că-i vine sîngele-n cap:

"Ce arzi gazu' p-acia, mă? Hai? Ce crezi c-am dăşchis hotel pentru toţi gherţoii? Ai jucat, te-ai distrat, ai turnat în tine băutură la greu, clasa una-special şi încă moca. Ce-ai vrea tu acuma? Ă? Ia cărel poteca, că am treabă!"

Pîrnae nu părea prea impresionat de vorbele femeii. Era oricum plecat din realitatea asta meschină şi netrebnică într-o lume a viselor. Una însă extrem de confuză şi de contradictorie. Dădu din cap a lehamite şi se oţîrî cu glas dogit, dar scăpînd cumva de dicţia aceea peltică. Atîta doar că se încurca uneori cu anumite consoane, iar pe altele le ignora cu dispreţ:

"'Tai, fă, aşa! Ce mmm... Ăă. Ce, nn-ai loc dă mine? 'Ermin şi io ţi-ţigaroasa asta, în mă-sa de sigaroasă, şi mă duc. Mă duc la dracu să mă ia dă ff... fraier, ptiu, că nu mă mai ţine amb'eiaju'! Ei, comedie! Care umbla să... Să aia pă ei dă jigodii! Na că mi-am uitat! Ce 'iceam, fă?", făcu Pele cu o mutră încruntată şi nedumerită, rostogolind ochii în toate părţile, ca un om care nu ştie sigur dacă s-a trezit sau pluteşte în continuare într-un spaţiu oniric.

Alfa-Romica nici nu catadicsi să-i răspundă. Se apucă să măture boscorodind:

"Uite, porcii. Porci ordenari şi împuţiţi! Le pui şi tu pă masă, pă peste tot, scrumiere şi ei tot pă jos dă şi aruncă mucurile şi pachetile dă ţigări şi toate ălilea. Că dacă n-ar fi pus Ticuţă gresie pă podea, ardea toţi dămult ca şobolanii. Ai dreacu', zici că parcă e damblagii, aşa le cade toate din mîinile alea. Usca-li-s-ar degitele, să li se usuce, dă scîrbile naibii! Să nu mai poa' să mai ţie o ţigară sau o lingură în mînă, să se stingă de-a-n-picioarelea, vînăţi dă foame şi cu cu buzele crăpate dă sete! Cocliţi şi scorojiţi să-i văd, arză-i-ar focu'! Că în fiştecare seară rînesc după ei ca la a mai împuţită cocină!"

Ajunsă în dreptul lui Pîrnae, îi arse acestuia o coadă de mătură pe spinare şi se stropşi la el furioasă: "Saltă bă copitele! În mă-ta de beţiv prost, nu vezi că io am treabă p-acilea? Dacă pînă termen nu te uşcheşti, îl chem pă Tărzănel, să ştii. Şi dacă nu ţi-o plăcea cum te-o făcea ăla, să-mi zici mie cum vrei!"

Lovitura primită avu darul să-l mai activeze pe Pele şi chiar să-i corecteze întrucîtva exprimarea. Ai fi zis că se trezise în sfîrşit de-adevăratelea, dar într-un mod mai ciudat, cam cum o fac boxerii cînd îşi revin din pumni. Se holbă iritat la sora starostelui şi-i zise:

"Ce-ai, făi, femeie? Ce te-a apucat? Ce te tot iei de mine şi mă ameninţi? În loc să mă tlatezi f'umos şi cu lespect, mă faci cum îţi vine la gu'ă şi mai dai şi cu mătu'a aia jegoasă în măndel. Păi, nu ţi-e luşine? Io am fost un p'inţ în noaptea asta, dacă v'ei să ştii. Un p'inţ, da! Acu un ceas aveam pă mine lova cît n-ai văzut tu în viaţa ta. Şi să nu crezi că nu m-am ginit. L-am făcut cu bani la gleu şi pă frac'tu, cît nu face el într-o j'ma dă an. Atuncea, asta-i lecunoştinţa voast'ă?"

Alfa-Romica rînji şi- privi cu ochi ironici:

"Ete, na! Ce să-ţi spun, ai fost un prinţ! Ai fost un papagal şi încă d-ăia moţaţii. O dată în viaţă te întîlneşti cu o baftă chioară, cum te-ai întîlnit tu. O dată în viaţă! Cine-i băiat deştept, să trage la timp din joc şi să face om. Da' nu şi un distrofic cu capu' ca tine. Rîzi, ai? Rîzi ca raţa la barieră, aia e! Că io dacă eram nevastă-ta te omoram, mă! Cu mîinile mele te strîngeam dă gît pînă 'orcăiai ca boier Belivacă!"

Pîrnae se uită lung la ea, părînd să se trezească de-a binelea, recuperînd tot mai evident atît în coerenţa exprimării cît şi în causticitatea verbului:

"Ce z'seşi, fă? Să fi fost tu nevasta mea? Băi, nene, oi fi io un pic sărit dă pă axă, da nu-s prost. Cum să-mi bag io aşa ceva în casă? Ai gura mai spurcată ca sor-mea, Fenela, şi după ce că eşti frumoasă ca pai'şpe dîn cărţi, mai eşti şi zgripţancă ce nu s-a mai pomenit!" Adăugă cu o grandoare suverană şi sincer amuzată: "Păi, tu te socoteşti capabilă să ridici ochii la aşa o mîndreţe de bărbat capabilos ca mine?"

Sora lui Ticuţă se făcu pămîntie la faţă şi încercă să tragă cu greu aer în piept. Era atît de indignată, că nici nu izbutea să scoată o vorbă, să-i dea o replică pe măsură măgarului ce avea tupeul să se grozăvească în faţa ei şi să o ia peste picior în halul ăsta. Profitînd de acest fapt, Pele lansă o ultimă şi devastatoare salvă:

"Nu mai beli ochii aşa la mine, că nu mă sperii. ce crezi tu? S-a auzit şi în cartier că bietu' Ticuţă a ajuns şi pă la la oficiu' ăla dă 'andicapaţi, doar-doar ţi-o găsi şi ţie pă unu' să te măriţi şi tu, dracului. Da' cică nu s-a învoit nimeni pînă acu'. Ce să faci Romico? Soarta, tată! Nu pune şi tu la inimă!"

Tremurînd de nervi, femeia începu să ţipe cu buzele spuzite de salivă, învrtind deasupra capului măturoiul:

"Afară! Ieşi afară, în mă-ta de cocalar nenorocit! Ieşi şi să nu mai dai vr'odată p-acia că te tai, bucăţele te fac şi te dau la porci să te mănîncă. Marş, marş d-aici! Să n-apuci s-ajungi acasă! Să te găsească mîine lumea cu dinţii rînjiţi în zăpadă, cu ochii sparţi dă ger şi pişat dă cîinii bgabonţi. Bagabonţi ca tine, fir-ai al dreacu' dă ţigan jegos şi spurcat!"

Pele îşi aruncă mulţumit paltonul pe el, eschivînd cu neaşteptată uşurinţă dinaintea unor lovituri date cu prea multă patimă. După care se repezi afară, în curte, iar de aici, cu paşi încă nesiguri, în stradă. Vocea Romicăi se auzi răsunînd, turbată de ură:

"Pă el, Tărzănel! Pă el, mamă! Rupe-l! Dezghioacă-l! Trage-i maţele dîn el!"

Un ditamai rotweilerul zdupăi de după colţul casei, opintindu-se cu un bufnet în poarta de fier forjat. Bărbatul şi cîinele se priviră. Pîrnae zise:

"Ce-i neamţule? Ţi-e poftă dă carne fragetă, ai?" şi-l scuipă între ochi cu un gest de suprem dispreţ. Cîinele îndoi între fălci un ornament metalic, căutînd să-şi facă loc, să-şi vîre botul printre bare şi să-l apuce cumva pe inamic. Aproape că reuşise. Atunci Pele îşi scoase un pantof şi, sprijinindu-se cu o mînă de stîlpul porţii, lovi animalul chiar peste nas. Spre uimirea lui, cîinele nu schelălăi, cu toate că ochii i se umplură instantaneu de lacrimi. Se retrase un pic, scuturînd din capul uriaş, fără să latre, fără să mîrîie. Apoi făcu un salt surprinzător, chiar spre stîlpul de care se rezemase bărbatul. Dacă nu ar fi avut un reflex suficient de rapid, omul ar fi rămas cel puţin fără degete, ba chiar fără palma toată. Aşa însă totul se soldă doar cu un clămpănit furibund în gol.

Ia te uită, al naibii!", se uimi Pele. "La ce l-a dus căpăţîna aia pe el. Ptiu, nenorocită jivină!", zise bărbatul cu o bună doză de admiraţie.

Ţopăi greoi prin zăpadă de cîteva ori pînă reuşi să-şi pună pantoful, dar exact în clipa aceea se dezechilibră şi căzu. Abia atunci cîinele începu să latre gros, slobozind pe bot vălătuci de abur. Pîrnae, deşi căzut în fund, îi arătă şmechereşte degetul mijlociu:

"Te-am avut îmbrăcat, fraiere!" Îşi aminti de stăpîna animalului şi spuse împăciuitor: "Dă fapt nu eşi tu de vină. Nenorocita aia e." Apoi, din ce în ce mai montat: "Auzi tu, să mă facă pă mine cocalar! Ca să vezi cine s-a găsit, na! Tomnai o cioară pintenoagă şi scălîmbă. Ai dreacu' cotigari! A venit aici acu' trei'j dă ani tac-so cu căruţa la Bucureşti, spoi tingri, si acum să dă lebede! Huo, proveniţilor!", încheie el răcnind.

Se ridică în capul oaselor şi se scutură de omătul fin. Era ger, iar el îşi lăsase acolo, în graba cu care părăsise stabilimentul, fularul şi pălăria aia bună. Îşi frecă urechile ca să nu-i degere şi-şi suflă în pumni. Îşi aminti de blestemele femeii. Ştia şi el, la fel ca toată lumea, că, pentru a eluda împlinirea blestemului, trebuia să urineze pe poarta celui care îl proferase sau pe un obiect de-al acestuia. Pe frigul ăsta nici nu putea fi vorba de poartă, las la o parte că pînă la urmă, sîcîit de atîta hărmălaie, putea să apară însuşi Ticuţă, iar evenimentele ar fi luat o întorsătură şi mai urîtă decît pînă acum şi în mod sigur mult mai contondentă. Noroc că îşi aduse aminte de colţul acela secret al casei lor, colţul pe care i-l arătase taică-su, Pardailan, colţ care era la fel de eficient pentru alungarea vrăjilor şi al vorbelor rele - de cele mai multe ori întemeiate - aruncate de vrăjmaşi. Doar fusese verificat de atîtea ori şi dovedise valabilitatea de netăgăduit.

Mult mai liniştit, Pele se pregăti să o ia din loc, pocnindu-şi în prealabil călcîiele. Mai aruncă o privire spre dulăul ce se uita la el de astă dată tăcut, dar la fel de vigilent, de dincolo de gardul din metalic. Sub ochi, de o parte şi de cealaltă a botului, se zăreau sclipind cîteva bobiţe de gheaţă.

"Ce chestie, dom'ne, ce chestie! Şi ei plînge, că vorba aia, şi ei e nişte suflete! Ca să vezi, măi, tată, măi. Lacrimi dă cîine!", şopti el înduioşat şi porni pe străduţă, ieşind pe şosea, pe Calea Giuleşti. Avea ceva de mers pînă acasă.

Dincolo de apele nopţii - fragment de roman (I)

2007-08-24T07:43:00.000+03:00

"Da' ce înmormîntare frumoasă a avut Pardailan, dragă!", spuneau babele din mahala, pline de admiraţie, dar şi de o bună doză de invidie. Adăugau invariabil, cu ochii sticlind de o ironie subtilă: "Păcat doar că înspre dimineaţă a ieşit halimaiu' ăla. Da' de! Ce te aşteptai la ăştia? Păi nu?"

Adevărul e că după ce fu adus de la morgă, îmbălsămat de-adevăratelea de data asta, îmbrăcat şi dichisit - Gicu nu se tocmise la bani pe chestia asta - Pîrnae-senior fu aşezat în camera mare, destinată acum priveghiului şi tot cartierul se perindase pe la căpătîiul lui. Lumea se uita, analizînd cu minuţie înfăţişarea defunctului, şi-şi exprima aprecieri laudative şi întrucîtva uimite: "Io-te la el, fă! Tii, ce bine arată! Fercheş şi frumuşel de-ai zice că-i ginerică, nu alta!" Aici exista o unanimitate de opinii. Însă în privinţa ţuicii cu care gazdele îi omeneau pe vizitatori părerile erau mult mai diverse. Adevăraţii cunoscători acceptau că: "Mda. E bunişoară, tată, e bunişoară. Pentru o ţuică de corcoduşe e chiar foarte bună, zău! Unii, mai fini, sugerau însă că: "Dacă o mai trăgea o dată la cazan ieşea şi mai bună. Da' ce vrei? La ocazii d-astea e consumu' mare..." În timp ce alţii remarcau, strîmbînd uşor dezamăgiţi din nas: "La ce relaţii avea ei, putea, măi nene, să aducă una d-aia dă prune, adevărată, dă la Piteşti ori dă la Văleni. Da' aşa-i omu' nostru! Şi cîn' moare tac'su, tot să zgîrceşte! Păi, dacă ar vedea Pardailan ce dă aştia la lume să bea la priveghiu' lui, ar învia dă nervi. Ar învia dă nervi, pă cinstea mea dă nu!" Aceştia erau, desigur, cei mai puţini, iar comentariile se făceau în şoaptă, că doar erau oameni de bun-simţ! Majoritatea cîrcotaşilor erau vechi camarazi de pahar ai răposatului, oameni care fuseseră cinstiţi de nenumărate ori de acesta. Atitudinea lor era întrucîtva justificată, dacă te gîndeai de ce generozitate avuseseră aceştia parte de-a lungul timpului din partea celui plecat azi dintre cei vii.

În fine, mai erau şi majoritatea cucoanelor care, întinzînd ceşcuţele de artizanat în formă de buturugă, mîndria familiei Pîrnae, spuneau delicat: "Mie să-mi pui puţin, fă Geanino, că nu-ş' ce am, da' mă cam doare capu'!" (Cu variantele destul de restrînse altminteri: "Mă cam supără ficatu'..." sau "Am avut azi-dimineaţă aşa un junghi la inimă...", ori aproape clasicul "Aşa m-a impresionat, tu, ce i s-a întîmplat lu' săracu' bărbat'tu, că n-am putut să pui geană pă geană toată noaptea şi uite că acu' sunt un pic cam zdrulucită, de-abi', de-abi'mă mai ţiu pă picioare!") Iar după ce li se turna în căniţe, cucoanele dădeau ochii peste cap, într-o indignare de bon-ton: "Aoleo, fă! Păi io ţi-am zis puţinică şi tu mi-ai umplut-o pînă-n buză." Urmau insinuant: "Ei, da de! Aşa să obişnuia la voi..." Apoi, revenind la un ton mai dramatic, subţiind glasul: "Da' lasă că e mai bine aşa cum ai pus tu, ca să fie şi dă sufletu' lu' răposatu'!" Şi înclinau solemn ceşcuţa, vărsînd pe pămînt cîteva picături, mai multe sau mai puţine, după cum le lăsa inima sau după cît de mare le era pofta. Pe urmă îşi ţuguiau buzele, urmînd fără greşeală şi fără ezitare un cod al eleganţei, încă nescris, şi sorbeau cu zgomot, fără să uite să ridice degetul cel mic de pe toartă. Unele mai adăugau şi un discret, aproape insesizabil, plescăit apreciativ. După care declarau cu ingenuitate: "Io nu mă prea pricep, da' zău că mi se pare bună. Poate un pic cam tare... Da' ce ştiu io!?" Zîmbeau amabil, îşi desfăceau basmaua pentru a-şi rearanja mai bine părul, ori fiindcă li se părea că se slăbise nodul, oftau pline de compasiune şi priveau cu adînc subînţeles spre recipientul gol. Geanina, Giluela sau Fenela se repezeau atunci să li-l mai umple o dată. Ele se lăsau greu: "Lasă, dragă!" Gazda se uita întrebător, sugerînd un compromis: "Măcar o jumătăţică, tanti!" Atunci ele cabulipseau cu magnimie, făcîndu-se că se uită după nu ştiu cine, chiar în momentul în care li se turna. Se înfoiau după aceea, mironosindu-se: "Păi, ce-mi făcuşi, fă? Tu-mi ziseşi o j'ma, da' mi-o umpluşi ochi!" Concedau apoi, sigur, din spirit de sacrificiu: "Acuma, asta e!" Se întorceau cu rapiditate la o sobrietate ce viza transcendentul, manifestîndu-şi religiozitatea: "Bo' daproste!" Imediat, cu aceeaşi solemnitate, închizînd ochii, dădeau de duşcă ţuica, frisonînd uşor după aceea şi spuneau, uitîndu-se cam fix: "Ee, da' tare-i, să dea dracu'!" Întindeau ceaşca gazdei, făcînd un gest prin care se dădea de înţeles că a fost de ajuns. Evident, simţeau nevoia să dea un sfat pe care îl socoteau foarte valoros şi extrem de important: "Ascultă, tu! Ai dă grijă şi nu te mai consuma atîta! Ce să faci? Aşa e rînduit: morţii cu morţii, viii cu viii. Da?" Soţia sau fiicele răposatului dădeau aproape automat din cap, aprobînd-o. Fiecare dintre cucoane pleca mulţumită de rolul pe care şi-l asumase cu abnegaţie în cadrul ceremoniei, promiţînd, înainte de a ieşi pe poartă: "O să mai viu io, mai pă seară. Mă duc să mă întind un pic. Să mă mai înzdrăvenesc şi io. După aia mă reped pînă-aci, să te mai ajut cu ceva. Dac-o mai fi nevoie..." Gazdele ziceau cu glasuri obosite: "Bine, tanti. Te aşteptăm, cum să nu. Tomnai dumeatale să lipseşti!"

Alaiul care se îndrepta spre cimitir era numeros. Foarte mulţi oameni se grăbiseră să-l conducă pe Pîrnae-senior pe ultimul drum. Ai fi zis că venise cel puţin jumătate de cartier. În frunte se afla vechiul şi gloriosul ARO, acela cu care Pardailan cărase pe sub nasul Miliţiei, de-a lungul a mai bine de doi ani, atîţia şi atîţia porci, viţei, gîşte şi peşti. În mijlocul platformei camionetei trona, ca şi alteori, sicriul. Numai că acum stătea frumuşel înăuntrul lui însuşi marele combinator, iar în jurul său, tot ca pe vremuri, era adunată familia, dar şi cîţiva apropiaţi. Imediat în spatele maşinii era nea Dumitru, purtătorul tradiţional al crucii, urmat îndeaproape de o mulţime compactă de cetăţeni îmbrăcaţi în haine de doliu. Cu cît priveai mai înspre coada convoiului, cu atît hainele negre se rarefiau, lăsînd locul celor obişnuite. La graniţa dintre cele două grupuri se afla fanfara, cîntînd asurzitor şi dezlînat. Temele muzicale se întrepătrundeau din cînd în cînd într-o cacofonie sonoră, probabil pînă cînd toţi muzicanţii se prindeau că şeful lor trecuse la o altă melodie, plictisindu-se de cea anterioară. Repertoriul era foarte bogat şi de un inedit pe alocuri năucitor. Se trecea în cel mai neaşteptat mod de la clasicul "Marş funebru" beethovenian - varianta interpretaivă a fanfariei l-ar fi scos fără îndoială din minţi pe celebrul compozitor - la muzică de circ sau la cele mai noi şi deşucate producţiuni pseudofolclorice, atît de îndrăgite de masele largi, populare, aşa cum ar fi "Magdalena" ori "Iţa-iţa, bidineaua", hituri incontestabile ale epocii.

Fanfara asta producea mai multe efecte. Primul era acela că aduna oamenii pe la porţi, curioşi ce admirau mulţimea participanţilor şi care mai ziceau şi ei cît un "Dumnezeu să-l ierte!", la care cei mai mulţi nu se puteau împiedica să nu adauge rînjind: "...Că mare jigodie de om a fost!"

Al doilea efect era cel ce se manifesta asupra cîinilor, care pur şi simplu înnebuniseră, umplînd cu lătrături, care mai de care mai abraşe, toată mahalaua, repezindu-se cu furie la garduri, încercînd şi ei să muşte, printre uluci, pe vreun trecător mai neatent. Corul canin, atît de bogat nuanţat, de la schelălăitul isteric al pechinezului, pînă la basul profund al dogilor germani, se împletea perfect cu cu sunetele scoase de instrumentele muzicanţilor, completîndu-se într-un mod pitoresc, de neuitat.

În sfîrşit, al treilea efect determina împărţirea alaiului funebru în două grupuri distincte nu numai prin îmbrăcăminte ori stare de spirit, ci şi prin preocupări. Cei din faţă, în hainele lor întunecate, mergeau cu figuri solemne şi vag întristate. Cei din spate nu se mai sinchiseau de asemenea chestiuni obositoare şi plicticoase. Bărbaţii discutau animat despre meciurile etapei, femeile despre ce se "băgase" pe la diverse magazine din centru, iar puştii organizau pe loc o bîză, o leapşă sau se îmbrînceau, punîndu-şi reciproc piedici, sub privirile superioare şi sfidătoare ale fetişcanelor ce-şi povesteau cine ce a a mai însemnat în jurnalele lor, numite criptic şi cu un iz ocult oracole.

Atunci cînd convoiul se întîlnise cu poştaşul, nea Zisu, suflet sensibil, izbucnise în lacrimi, zicînd cu obidă:

"Uite, bă, oameni buni şi poştaru', tată! Că bietu' Pardailan n-a avut parte măcar să ajungă şi el să-i vie prima pensie... Ce-i viaţa, nene, şi cum să duce ea ca fumu'. Ca fumu', tată, ca fumu să duce. Şi uite, uite că băieţii buni n-are noroc pă viaţa lor. Baremi prima pensie s-o fi luat şi el săracu'! Baremi atîta! Că poate merita şi el, amărîtu', la cît s-a chinuit p'in toate puşcăriile alea şi p'in necazuri!"

Povestea unei bărci

2007-08-21T14:26:00.000+03:00

Magdei şi Cătălinei în schimbul unui tîrziu răsărit de soare

În Vama Veche, oarecum în dreapta Stufului, pe plajă, e o barcă veche şi crăpată. Stă acolo de ani şi ani.

Cu mai bine de patru decenii în urmă, nea Vanea, Evgheni Nicolaiciuk după acte - cum se prezenta chiar el, întotdeauna cu un zîmbet uitat, dacă nu pe buze, în ochi - şi cu Ianachi Piştalu, unul dintre puţinii machedoni pescari, au construit-o. Au făcut-o în voie, de pe la mijlocul lui martie, pînă către începutul lui mai. Fusese o iarnă grea, cu vînturi rele şi o mare plină de mînie. Aproape două săptămîni, de pe la mijlocul lui februarie, fuseseră nişte geruri cumplite. Valurile îngheţaseră pînă, hăt, departe în larg. Bătrînii îşi aminteau doar de o singură iarnă la fel de plină de vrăjmăşie. Dar asta fusese cîndva, demult, înainte de primul război mondial, cînd moşii de azi erau doar nişte copilandrii. La cîrciuma din sat, singura pe vremea aceea, cîrciumă ce juca şi rolul de magazin sătesc, vîrstnicii povesteau că marea îngheţase tocmai pînă spre Stambul. Dar cei tineri, vaporenii aflaţi la bună bucurie a vieţii, nu-i credeau.

"Cum, bre, să îngheţe marea pînă-n Bosfor?", întrebau ei cu un aer de îndoială totuşi respectuoasă, cu feţele înroşite de vin sau de vodcă, după meleatul fiecăruia. "Păi, s-ar fi pălit toţi palmierii şi platanii aceia uriaşi!" Iar cei bogaţi în ani, sorbind încetişr din cănile de pămînt, mari sau mici, după felul băuturii, adăstînd mai multe clipe în tăcere, răspundeau doar atît: "Aşa a fost şi altfel nu". Nu aduceau argumente, nu dădeau explicaţii suplimentare. Vorba lor era vorbă. Ceilalţi dădeau din cap şi, deşi îndoiţi în sinea lor, acceptau că da, aşa fusese. Altminteri nici nu se putea. Însă în timpurile acelea oamenii aveau alte întemeieri, desigur.

Ca întotdeauna exstau şi necazuri. Iar pentru nea Vanea cel mai mare era cel legat de lemn. Lemn pentru barcă! Adunase el destul, mai pe faţă, mai pe ascuns, cu voie de la stăpînire sau fără. Dar avea trei copii şi toţi trebuiau să se rotuiască. De fiecare dată cînd îşi chivernisea cheresteaua cea bună, de soi şi uscată după trebuinţă, ca un făcut, apăreau şi cununiile copiilor. Or, el era un bun creştin, părinte şi staroste de pescari. Datoria lui cea dintîi era pentru urmaşii săi. Ofta resemnat şi apoi, după clipa lui de amărăciune pe care nimeni, niciodată, nu i-o băga de seamă, îşi regăsea surîsul acela blajin. Cel pe care toţi i-l cunoşteau şi cu care se obişnuiseră. Era ceva la fel de firesc ca şi briza înserării.

Dar noua familie avea nevoie de un loc al ei. Unul în care bărbatul trebuie să înalţe casa, iar femeia să aprindă focul în vatră. Căci numai ea stăpîneşte taina prin care poate face, de la bordei pînă la palat, un cămin. Altfel locul, oricît de bogat şi de împodobit, rămîne gol şi rece. Numai că orice casă întocmită după cuviinţă, are nevoie de lemn curat şi tare. Pe acesta îl dăruia nea Vanea din suflet, chiar la nuntă, trecînd dincolo de tristeţea unei neîmpliniri. Al unei neîmpliniri vremelnice, fiindcă încrederea şi-o păstra mereu în inimă. Doar era cruce întreagă.

În al şaptelea an de cînd visa la barca lui cea nouă, reuşi să strîngă îndeajuns material. Nici fii, nici fiice nu mai erau a rînd să se căsătorească. Venise, deci, în sfîrşit momentul. Atîta doar că Alexei, bunul Alexei, se petrecuse din vaţa aceasta chiar de Bobotează. Cel plecat fusese tovarăş de nădejde pe mare, la trudă sau mari încercări, dar şi la veselii cuminţi ori la zamparalîcuri zvăpăiate prin porturi străine. Vanea mîngîiase familia îndoliată cu vorbe bune, dar şi cu o parte din prinosul lui. Acum preietenul lui, cu care de atîtea ori făurise în vis barca, se dusese. Se simţea, deci, de două ori pe atît de îndatorat s-o facă. Natalia, nevastă-sa, îl mai auzea în crugul nopţii cum se scula şi se ducea la magazie să privească şi să mîngîie blănile acelea cu cu ochii pierduţi într-o secretă reverie pe care ea nu o putea pătrunde. Cu toate acestea, ea simţea că de acolo nu putea veni niciun pericol, deşi carnea lemnului e mai tare decît a orcărei femei. Numai parfumul şi fierbinţeala pe care o emană sînt diferite. Învăţase şi ea asta că doar nu degeba adunase atîţia ani lîngă el. Deşi uneori - da, da, chiar şi azi! - mai tresărea cînd ochii lui mai poposeau pe pieptul pietros al fetelor sau se opreau, o secundă prea mult, asupra unui chip ori al cîntecului unduitor al şoldurilor şi coapselor unor fetişcane obraznice. Obraznice aşa cum fusese şi ea cîndva. Atunci ceva se învîrtoşea în sinea ei, iar lumina lunii ce pătrundea prin geamlîc i se părea rece şi că ar avea un gust de fiere. Numai că se liniştea, certîndu-se de năzăririle sale.

Ianachi apăruse mai tîrziu printre pescari. Era fiu, nepot şi strănepot de oieri, parcă de la începutul veacurilor. Dar timpurile erau aspre şi roşii. Turma, casa şi pămîntul îi fuseseră confiscate, odată cu înstrăinarea acestora năruindu-se şi o căsnicie promisă şi repede uitată. Iar el rămase pustiu, singur şi cufundat adînc în multe feluri de tăceri. Moş Vanea înţelesese ceea ce nimeni nu-şi bătea capul să afle. Toate iubirile acelea pierdute ale machedonului, chiar dacă foarte tîrziu vindecate, se oblojiră cu nesfîrşitele culori şi şoapte ale mării. Iar arşiţa din el se mai îmbună, îmblînzită de răcoarea apelor fără de sfîrşit. Totul sub vorbele domoale şi privirea de o vioiciune neobosită a bătrînului lipovean. Ianis, în sîngele căruia curgea firea mîndră a strămoşilor lui, voia să înveţe cît mai degrabă şi cît mai bine totul despre marinărie şi şiretenia peştelui. Vanea ştia însă că toate au şartul lor. Cu liniştea din el şi cu acea nedesluşită vînă a preteniei dintre doi bărbaţi îi domestici sălbăticia nerăbdării. Ianachi nu cîrtea niciodată împotriva nimănui, chiar fiind ţinta ironiilor celor cu niscaiva ani pe mare, dar încă fragezi la vîrstă. Primea glumele acestora cu obrazul şi fruntea netede. Doar ochii i se întunecau. Pentru cine ştia cu adevărat să privească. Dar imensa majoritate a oamenilor sint orbi, văzînd doar ceea ce nepăsarea lor îi lasă să zărească.

În trei ani machedonul învăţă mai mult decît alţii într-o viaţă, întîlnindu-se cu toate, avînd însă marea şansă ca lîngă el să se afle Evgheni. În plus, lucru deosebit, marea îl iubea pe acest om orfan de pămînt, ale cărui rădăcini nu erau ancorate decît într-o rană a memoriei.

Vanea luă aminte la toate acestea, simţindu-se tot mai apropiat de învăţăcelul lui. Îi mărturisi despre visul lui legat de barcă şi-l văzu pe Ianis izvorînd din sine, pentru prima dată, lumină. Atunci se bucură, găsindu-şi un fiu neaşteptat, dar sufleteşte al lui, rătăcit printre apele tulburi ale vieţii.

Aşa că se apucară de treabă. Porniră, cum se cuvine, de la deriva vasului. Acolo lipoveanul puse lemnul cel mai tare, ştiind el prea bine că toate vicleniile curenţilor şi ale vînturilor pe acela vor încerca să-l amăgească, iar că de la el vor porni toate virtuţile şi şi toate beteşugurile navei. După care au croit, rînd pe rînd, coastele şi traversele, îmbinîndu-le cu măiestrie şi cu încîntare în curbele graţioase ale provei şi pupei, pentru cea din urmă lăsînd locaş pentru un motor destoinic.

La începutul lui mai, îi făcură proba în larg. Mergea minunat, ascultînd de comenzi mai bine decît orice armăsar pur-sînge. Amîndoi erau mîndri şi se felicitară unul pe celălalt. Un deceniu şi jumătate au navigat împreună, deşi Vanea împlinise deja vîrsta pensiei pe la mijlocul acestei perioade.

Cîte n-au făcut în tot acest timp? Au pescuit, fireşte, au transportat pîine la Sulina, cînd Dunărea îngheţa, au făcut contrabandă cu ţigări bulgăreşti, dar, mai presus de orice, au scăpat oameni din ţară. Ultima a fost femeia căruia Ianis îi mai purta şi atunci ineleul de logodnă.

Se suise la bord pe înnoptat, împreună cu un bărbat, şi fură imediat ascunşi sub năvoade. Nu era soţul ei şi nici măcar machedon nu se arăta a fi. Ianachis îl cîntărise din priviri şi simţise la omul acela o căldură şi o dăruire pentru cea pe care o iubise şi el cîndva ce îl descumpăniră.

După ce trecuseră de graniţa maritimă a ţării, îi scoseseră dintre plase şi le dăduseră să mănînce pîine. Atît aveau. Restul era în mare, dar nu era vreme pentru asta. Bărbatul mulţumise frumos şi apoi tăcuse. Ianis înţelesese că omul ştia ce fusese între el şi cea cu care decisese să fugă. Nu mai era nimic de spus. Oricum, pe machedon vorbele nu-l ajutaseră niciodată. Totuşi, o învolburare adîncă îi cuprinsese sufletul. Cînd au acostat pe ţărmul turcesc, o privise cu întreaga durere strînsă în toţi acei ani. O pală de vînt învîrtejise nisipul, iscată din senin. Dar ea nu înţelesese nimic. Spusese doar mulţumesc şi-i zîmbise. Un zîmbet oarecare. Nimic special. După care scosese un fişic de dolari. Vanea i-a pus prietenului său, cu obrazul mai împurpurat ca niciodată, o mînă liniştitoare pe umăr şi i-a zis cu un glas tărăgănat pasagerei:

"Ţineţi-i pentru dumneavoastră, domniţă! De la ei şi cu ei o să începeţi. Iar nevoile de o să le luaţi în piept or să fie mari şi multe. Rugaţi-vă doar pentru noi!"

Bărbatul ce o însoţea îi privi pe cei doi marinari şi-i îmbrăţişă fără un cuvînt. Gestul lui îl încălzi pe machedon, dar îl adînci şi mai mult în muţenie, deşi gîndul bun al lui Ianachi îl însoţi pe străin toată vaţa. Pe drumul de întoarcere Ianis nu a plîns, însă vîntul îi umpluse ochii de lacrimi ce nu mai conteneau. Era un vînt rău pe care nu-l mai întîlnise niciodată. Dar nea Vanea cunoştea pînă şi vîntul acela şi-şi puse umărul reazem frunţii prietenului său, iar mîna lui noduroasă îl strîngea atentă, ca nu cumva curentul acela hain şi şuierător să-l smulgă şi să-l arunce în valuri pentru totdeauna.

Erau încă în larg, cu toate că pămîntul Dobrogei se zărea spre vest ca o părere. Atunci Ianis îşi scoase inelul acela vechi şi-l azvrli cît mai departe. Lipoveanul zîmbi cu blîndeţe şi înţelepciune, iar stihia se domoli din turabarea ei.

Desigur, asta s-a întîmplat demult, demult de tot. Sînt atîtea şi atîtea poveşti. Cine stă să le asculte pe toate? Cert e că după ce şi machedonul se pensionă, barca, vopsită ţipător, a fost destinată curselor de plăcere pentru turişti. Dar nu mai era îngrijită cu aceeaşi dragoste. Neavînd parte de un asemenea sentiment, ca şi oamenii, îmbătrîni brusc.

Cineva se gîndi să o folosească pe post de decor pentru una dintre pensiunile sau terasele proaspăt deschise după revoluţie. O vopsi într-un cenuşiu anost şi o aşeză pe plajă. Gerul iernilor, arşiţa verilor sau ploile repezi ale primăverii ori cele nesfîrşite ale toamnei o desfigurară. Nisipul se adunase în ea, iar pe alocuri lemnul plesnise.

Într-un început de mai, pentru trei nopţi şi două zile, pe plaja din Vama Veche sosiseră două fete. Fireşte că erau, cu siguranţă, absolut încîntătoare! Altfel nici n-ar avea vreun rost toată această istorie. Nu aveau bani pentru o cameră la vreo gazdă, cu atît mai puţin pentru vreun hotel. Descoperiră însă barca. De la mijlocul nopţii şi pînă tîrziu, spre un ceas, două, înainte de amiază, vîntul rece mătura întregul ţărm. Dar la adăpostul pereţilor şi a copastiei bătrînei nave totul era bine. Fetele descoperiră şi ele asta cu bucurie şi se aciuară acolo. Găsiseră un cuib, găsiseră un liman. Făceau plajă în barcă, atunci cînd toţi oaspeţii Vămii se zgibuleau de frig, îşi puneau masa în barcă, rîdeau, primeau musafiri cu generozitate, dansau, li se ofereau sau dăruiau cu candoare sărutări şi erau neaşteptat de fericite după un an rău, plin de tristeţi şi necazuri. Se simţeau în sfîrşit libere, sufletul le era uşor, iar visele erau mai concrete decît însăşi realitatea. Erau atît de vii, iar viaţa era atît de frumoasă!

Din fericire, peste nişte ani, nu tocmai mulţi, cînd povestea aceea era o amintire încă apropiată şi avea aceeaşi aromă proaspătă şi învăluitoare a unui ieri peste care poţi să întinzi mîna oricînd, una dintre fete, de acum mamă, a simţit nevoia să vorbească despre toate acele clipe.

A făcut-o alături de un om care îi era preten şi care - întîmplător sau nu - scria. Bărbatul sosise pe plajă la capătul unei nopţi lungi şi voise să-şi lumineze sufletul odată cu răsăritul. De ivirea soarelui nu avea să fie vrăjit, fiindcă acesta se înălţă amar din mare, însă de istoria tinerei femei da. O adiere caldă năvăli în inima lui şi ziua, începută sub auspcii atît de mohorîte, se îmbună.

Sosi într-un tîrziu şi cealaltă fată. Alte amintiri şi povestiri se înfiripară. Fiecare avea culoarea ei, mai intensă sau mai pastelată, ca nuanţele de pe aripile unui fluture, iar peste toate plutea mireasma valurilor, dar mai ales pulberea aurie a stelelor, deşi era amiază în toată puterea cuvîntului. Vorbele se împleteau uşor şi cele două îi promiseră scriitorului că vor răzbuna împreună tristeţile abia trecutului răsărit de soare cu bucuria celui de mîine.

Iar bărbatul le crezu. Cum n-ar fi făcut-o, doar erau prietenele lui? Numai că în ceasurile nopţilor din Vama Veche, întotdeauna prea puţine, se întîmplă atîtea încît îţi mai uiţi din promsiunile făcute peste zi. Cine le-ar fi putut, deci, învinovăţi?

Dimineaţa omul nostru cutreieră tot ţărmul în căutarea fetelor. Nu le zări nicăieri. Şi se simţi deodată ajuns din urmă şi bîntuit de o nesfîrşită singurătate. Soarele se ridică din mare însoţit de păsările negre ale tăcerii. Sunetele şi luminile lumii se scurgeau nepăsătoare pe lîngă el asemeni apelor pe lîngă o piatră de dig. Îşi dori, la fel ca şi poetul odinioară, să ia cuvintele şi să le înece în mare. Amuţise şi doar ascunsele lacrimi ar mai fi putut glăsui pentru el. Dar vocile lor erau prea mici pentru o lume atît de mare. Iar dacă prea puţini oameni ştiu să vadă, şi mai puţini sînt aceia care ştiu să asculte.

Aşa că rămase încovoiat în hăul unei linişti asurzitoare, în neputiinţa de a spune, în chinul pustiului ce-l încolţise, cu obrajii uscaţi de o briză batjocoritoare şi cu ochii goi, secaţi, pierduţi în ademenirea talazurilor. Îşi spunea că e un nimeni lipsit de importanţă, o pată mică de cerneală pe o coală murdară şi că atît, doar atît, merită de la viaţă.

Tocmai atunci o mînă puternică i se aşeză pe umăr. Tresări, auzindu-se salutat într-un mod oarecum neobişnuit:

"Bună să-ţi fie dimineaţa, corăbierule!"

Îşi ridică privirea către cel care vorbise. Era un bărbat vînos, cu un trup scrijelit de cîteva cicatrice şi avînd un chip semeţ, încadrat de o barbă înspicată cu fire de argint. Ochii străinului, de culorea oţelului, se opriseră asupra lui cu o neaşteptată căldură. Răspunse aproape reflex. Bărbosul îi întinse mîna într-un gest de a-l urni de acolo. Apoi îl luă de după umeri, ca pe un vechi camarad, şi se porni să-i depene o mulţime de istorii despre mare. Totul cu un farmec pe cît de irezistibil, pe atît de natural.

Ajunseră în dreptul vechii bărci. Străinul o privi cu un surîs pe jumătate luminos, pe jumătate nostalgic, aşa cum zîmbeşti unei amintiri dragi. Şi-i vorbi de bunul şi adînc cumpănitul Vanea, de soaţa sa Natalia, de prea iute plecatul Alexei şi, în fine, despre Ianis, machedonul căruia marea îi răscumpărase viaţa, ajutîndu-l să se vindece. Îi vorbi despre nori şi despre stînci, despre clopotele de vînt şi despre farurile de ceaţă, despre negurile de tot soiul ce se abat peste chipurile semenilor noştri, dar şi despre feluritele şi atît de minunatele lumini ce izvorăsc din ochii lor, fie ei femei sau bărbaţi. Scriitorul îl asculta uimit şi îl socoti unul dintre cei mai înţelepţi oameni pe care-i întîlnise. Însă necunoscutul rîse cu poftă:

"Dacă aş fi cu adevărat înţelept, m-aş putea mîngîia chiar şi cu amintirile iubirilor care m-au trădat. Dar n-am ajuns încă pînă aici."

"Şi cum faci atunci cu amintirile care încă te dor?"

"De fapt, răspunsul îl cunoşti. L-ai descoperit singur demult. Dar ca orice lucru ce îţi e zidit adînc în suflet, e atît de evident că nici nu-l mai iei în seamă. Amintiri din cele triste o să existe întotdeauna, important e să afli cum şi în ce să le transformi. Pentru unii rămîn o veşnică povară, zăvorîtă mereu cu grijă." Îl fixă cu intensitate pe partenerul său de dialog şi adăugă: "Alţii, ce-i drept, mult, mult mai puţini, făuresc chiar şi din acestea aripi. Bănuiesc că eşti dintre oamenii care ştiu ce să facă după aceea cu ele..."

Nu mai zise nimic altceva. Se mulţumi doar să-l bată uşor pe spate şi se pierdu imediat în mulţimea din jur. Abia atunci se dezmetici celălalt bărbat şi vru să-l strige, dar realiză că nici măcar numele nu i-l cunoştea. Se gîndi că asta fusese decizia străinului şi nu avea altceva de făcut decît să i-o respecte.

În secunda următoare o linişte răcoroasă se aşternu peste scriitor. Deodată se limpezi şi simţi cum toate cuvintele se înalţă din mare mai strălucitoare şi mai puternice ca niciodată. Se adunau în stoluri uriaşe, formînd un curcubeu rotitor, întinzîndu-se departe, departe. Cît de departe? Pînă la un ţărm al unei alte mări, aflate amîndouă într-un vis. Şi de acolo înapoi în inima lui.

Cu ele plămădi o lume, împletind toate poveştile pe care le auzise în cele patru zile pe plajă, o rotunji cu multă dragoste, o şlefui cu răbdare, făcînd-o cît mai vie, mai bogată în înţelesuri şi mai frumoasă.

Apoi zîmbi şi v-o dărui vouă.

Poveste cu un pictor

2007-08-09T11:49:00.000+03:00

În seara zilei de 9 mai 1849, într-o casă înconjurată de o mică grădină din Yedo, doi bărbaţi trebăluiau în linişte, scimbînd la răstimpuri niscaiva vorbe. Pe cel mai vîrstnic îl chema Tsuneyoshi, iar pe cel mai tînăr Noritake. Amîndoi erau ucenici ai maestrului Hokusai.

După ce trăise atîta timp în Hondjo, acolo unde în urmă cu zece ani îi arsese casa, laolaltă cu atîtea şi atîtea desene dragi, bătrînul pictor fusese nevoit să se mute iarăşi din cartierul natal în Asakusa. O făcuse acum niciun an, dar mulţimea lucrărilor lui tot nu fusdese ordonată aşa cum şi-ar fi dorit. De acest lucru se ocupau cei doi, după o zi întreagă de studiu, de preparare a pigmenţilor şi de pregătire a lemnului pentru gravură. Erau tineri şi poate că la ora tîrzie a acestui început de mai neaşteptat de cald, sosit după un aprilie atît de rece încît nici mugurii copacilor nu voiseră să se desfacă, ar fi vrut să guste alte plăceri. Însă se achitau conştiincioşi şi de această datorie. Desigur, asta nu presupunea că ar fi debordat neapărat de entuziasm.

Deodată, Noritake îşi rotunji cu uimire ochii, arătîndu-i colegului un surimono, o ilustraţie fină pentru poezii, în marginea căruia era scris, chiar de către Hokusai, un text. Acesta suna în felul următor:

"De la vîrsta de şase ani am avut pornirea de a desena forma lucrurilor. Către cincizeci publicasem infinit de multe desene; dar tot ce am creat pînă la şaptezeci de ani abia merită să fie luat în seamă. Abia la şaptezeci şi trei de ani am înţeles oarecum structura adevăratei naturi a animalelor, a ierburilor, copacilor, păsărilor, peştilor şi insectelor. Prin urmare, la vîrsta de optzeci de ani, voi mai face unele progrese, iar la nouăzeci de ani voi pătrunde taina lucrurilor. La o sută de ani, voi ajunge desigur la un stadiu minunat, iar cînd voi avea o sută zece ani, tot ce voi face, chiar şi un punct sau o linie, va fi viu. Îi rog pe cei care vor trăi tot atît de mult cît mine, să vadă dacă mă voi ţine de cuvînt.

Scris la vîrsta de şaizeci şi cinci de ani de către mine, altă dată Hokusai, azi Gwakio Rojin, bătrînul nebun după desen."

Tsuneyoshi oftă şi zise cu năduf:

"Nici nu ştii cum să iei rîndurile astea! Ca pe o nerozie sau ca pe o glumă a bătrînului.

Noritake clătină din cap şi spuse cu precauţie:

"Sau ca pe un avertisment..."

Primul ucenic îl privi lung pe confratele său mai mic:

"Ce fel de avertisment? Ce tîlc ascuns şi ameninţător găseşti tu aici?"

Acesta ridică în chip de scuză din umeri şi după o scurtă înclinare dinaintea lui Tsuneyoshi, încercă să-i explice la ce se gîndise:

"Nu-i vorba în mod special de o ameninţare. Maestrul vrea doar să arate, cui ar dori să vadă, cît de lung e drumul desăvîrşirii noastre în artă. De cîtă iubire, de cîtă răbdare şi de cîtă atenţie e nevoie pentru asta. Şi, de ce nu, de cîtă nebunie."

"De cîtă nebunie, da! Cu siguranţă, da! Fiindcă numai un nebun îşi poate închipui că poate irosi atîta timp pentru a dobîndi, la urma urmei, doar un meşteşug."

"Un meşteşug?", tresări Noritake. "Cum să fie vorba doar de un meşteşug? Dimpotrivă, e vorba de o taină minunată, nu de o simplă meserie!"

Primul ucenic rîse încetişor, bătîndu-l amuzat pe spate pe colegul lui:

"Se pare că spusele cu care maestrul nostru îşi învăluie învăţăturile, cînd ne predă în atelier, te-au vrăjit. Eşti abia de trei ani pe aici. Eu sînt de nouă şi m-am vindecat de mult de asemenea aiureli. De acum ştiu să despart sfaturile privind strict tehnica desenului şi a picturii de poveştile zănatice ale bătrînului. Deprinde-te şi tu să nu le ai confunzi!"

"Dar mie nu mi se pare deloc că le-aş confunda. Pur şi simplu se întrepătrund. Trebuie să ai şi minte, şi inimă, pentru fiecare. Altminteri nu ai găsi niciun înţeles şi nicio bucurie pentru ceea ce facem", susinu cu căldură Noritake.

Tsuneyoshi îşi depărtă teatral braţele şi-şi înclină capul într-un gest de sarcastică admiraţie. După care pufni:

"Poate că mai degrabă ar fi trebuit să te faci filozof sau poet. Am senzaţia că ţi-ai cam ratat vocaţia." Adăugă pe jumătate ironic, pe jumătate exasperat: "Nu îmi vine să cred că eşti atît de naiv încît să-ţi închipui că vreun om, chiar de talentul şi virtuozitatea învăţătorului nostru, ar putea aspira cu adevărat la idealul pe care şi l-a propus, consemnat în acele rînduri. Fii realist! Aşa ceva nu poate fi niciodată atins, chiar de-ai trăi de şapte ori cîte o sută zece ani. Tuşul e tuş, iar hîrtia-i hîrtie, băiete!"

Fără să vrea, întîiul ucenic vorbise folosind un ton mai ridicat. Îşi dădu şi el seama de asta cînd, dincolo de paravanul subţire ce despărţea atelierul de terasa orientată spre grădina, se auzi foşnetul discret al evantaiului folosit de marele pictor. Feţele învăţăceilor se împurpurară. Dialogul lor fusese auzit, fără îndoială, de magistru. Se prezentară ruşinaţi şi se aşezară cu capetele plecate dinaintea lui. Tăcerea îl apăsa mult prea tare pe Tsuneyoshi, iar el ştia că are datoria de a-şi cere scuze pentru vorbele aruncate cu prea multă uşurinţă. Nişte vorbe care, după părerea lui, nu aveau cum să nu tulbure armonia din sufletul profesorului, mai ales acum, cînd acesta medita dinaintea ultimilor cireşi înfloriţi. Tînărul îşi ridică ochii spre maestru şi dădu să-şi ceară iertare. Acesta îl opri cu un gest autoritar, dar lipsit de asprime. Figura lui nu oglindea nici un strop de mînie. În ochii săi însă sclipea o adîncă melancolie. Şopti, parcă mai mult pentru sine:

"E ultima noapte a acestor flori. Da, da, ultima noapte..."

Privirea îi coborî după aceea către ei. Spuse doar atît:

"Aduceţi-mi cele necesare!"

Elevii se repeziră înapoi în atelier, luînd măsuţa scundă de desen, cîteva coli, trusa de pensule şi tuşul. Le puseră în faţa lui, iar apoi se retraseră cîţiva paşi, aşteptînd respectuoşi. Pictorul zîmbi:

"Avem nevoie şi de lumină."

Cei doi se uitară unul la altul stînjeniţi. Imediat după aceea aprinseră fitilul din interiorul a două lampioane albe pe care le fixară la distanţa cuvenită, de-o parte şi de alta a maestrului, cumva în faţa sa. Acesta zise, uitîndu-se la ei cu o intensitate pe care tinerii nu-şi aminteau să o mai fi resimţit vreodată pînă atunci venind din partea lui:

"Desenul şi pictura sînt asemeni oricărei mari credinţe. Dacă nu te sprijini în adevărurile lor, nu te poţi pătrunde de ele. Şi într-un loc, şi în celălalt există reguli sau chiar dogme. Regulile şi dogmele se învaţă, dar bucuria şi harul trebuie să le ai în tine."

Roti încetişor cerneala întunecată, ca şi cum ar fi vrut să afle ceva tainic. Mîngîie cu gingăşie hîrtia şi alese o pensulă ce părea cea mai uzată. O înmuie în tuş, după care lăsă cîţiva picuri să se scurgă în micul bol cu apă. Fiecare picătură înflori altfel în lichidul limpede. Surîse cu o încîntare de copil, spunînd:

"Arta e cea mai încîntătoare şi mai generoasă magie. O magie prin care faci astfel încît visul tău să le străbată chiar şi pe cele încă neştiute ale semenilor tăi, sau să se împletească cu cele purtate de arbori, de ierburi, de munţi, de mări şi de tăriile cerului pentru ca să le împrăştii mai apoi, ca pe un puf de păpădie, celorlalţi."

Se aplecă desupra pupitrului de desen, iar mîinile lui de om aflat în pragul celor nouăzeci de ani părură să se transfigureze, devenind uimitor de agile, de nervoase şi de fascinante. Cîteva linii iuţi apărură pe foaie. Alte puncte şi tuşe misterioase le însoţiră cu aceeaşi repeziciune. Un ţărm stîncos se ivi din neteziciunea albă de pînă mai adineauri a hîrtiei. Iar marea ce îl lua cu asalt începu să se sumeţească, să se învolbureze, să urle şi să muşte din steiurile semeţe ale uscatului. O barcă ţîşni dinspre larg, împinsă de capriciile vîntului şi de hohotul valurilor. Femeile pescarilor alergară pe petecul de plajă, acolo unde ar fi fost singurul loc în care aceştia s-ar fi putut salva de urgie.

Cei doi discipoli urmăreau împietriţi totul. Auzeau aievea şuierul nebun al vîntului şi respiraţia de fiară a mării, iar în piept simţeau zbaterea disperată a inimilor celor de pe ţărm. Dar mîna lui Hokusai îmblînzi deodată întreaga fire. Din două trăsături de penel, poziţia de mai înainte a vasului se se estompă într-o ceaţă ridicată de briza dimineţii, iar pescarii păşiră pe nisipul jilav, îmbrăţişaţi de ai lor. Tinerilor învţăcei le venea să chiuie, alăturîndu-se bucuriei personajelor din desen. Dar rămaseră amuţiţi cînd în prim-plan apărură două siluete care-şi întoarseră faţa lent către ei. În clipa aceea ştiură că fetele acelea erau cele sortite lor, aşteptîndu-i undeva, la o margine mirifică de lume, mai frumoase şi mai tulburătoare decît orice altceva pe lumea asta.

În clipa aceea maestrul se opri. Îi lăsă să fie fericiţi. Iar ei au stat aşa mult timp, contemplînd într-o tăcere înfiorată chipurile de care se îndrăgostiseră. Vrăjiţi de imaginea celor două femei ce începuseră să se îndepărteze, s-au desprins cu greu de lîngă bătrîn, înclinîndu-se adînc în faţa lui fără să-şi poată însă găsi cuvintele.

Dimineaţa îl aflară pe Hokusai în acelaşi loc, părînd că aţipise zîmbind senin către grădină. Nu le venea să creadă că murise. Tocmai acum, îşi spuseră ei, tocmai acum cînd începuseră şi ei să-l înţeleagă. O adiere văluri peste cireşi şi petalele albe ale acestora prinseră să ningă, amestecîndu-se cu lacrimile de pe obrajii lor.

Abia atunci observară că foaia de hîrtie era goală.

1001 de cărţi pe care trbuie să le citeşti

2007-08-01T04:32:00.000+03:00

A apărut o carte care se numeşte 1001 Books You Must Read Before You Die, după titlul său original. Lucrarea este monumentală şi-şi propune ca în trei sute de cuvinte să ne lămurească asupra fiecărei opere selectate de un colectiv de peste o sută de specialişti britanici sub oblăduirea editorului Peter Boxall. Inerenţa subiectivităţii loveşte chiar şi această întreprindere laborioasă şi sobră. Uneori făcînd-o într-un mod foarte, foarte curios, ca să nu zic bizar de-a dreptul.

O idee surprinzătoare mi s-a părut alocarea unui număr de doar zece titluri Antichităţii, Evului Mediu şi Renaşterii. Nu doar europene ci la scara întregii civilizaţii umane. Mie unuia mi se pare foarte puţin. Iar dacă te uiţi la cei selectaţi, cred că multora li s-ar rotunji ochii de uimire. Nu găsim nici măcar o piesă de-a lui Sofocle sau Eschil, epopeea lui Ghilgameş e dată uitării, ca şi surorile ei comise de Homer sau Virgilius. În schimb îl găsim pe marele Hariton cu a sa Chereas şi Callirhoe, precum şi pe Heliodor cu Etiopicele. Cine-s ăştia? Hm! Mărturisesc că de primul n-am auzit în viaţa mea. Cît despre cel de-al doilea îmi amintesc vag unele menţiuni întîlnite cîndva într-o lucrare despre arta şi literatura antichităţii greco-romane tîrzii. Atît şi nimic mai mult. Bine, nu suţin că dacă unul ca mine nu ştie mare lucru despre ei şi scrierile lor asta ar însemna că respectivii nu au nicio valoare. Nici vorbă de aşa ceva! Dar consider că pe de-o parte în poziţia unei asemenea necunoaşteri se află o mulţime de oameni, unii cu siguranţă mult mai instruiţi decît mine, iar pe de alta cred că toţi cei amintiţi mai sus sînt cel puţin tot atît de meritorii ca şi Heliodor şi Hariton.

Nici Saadi, Petrarca sau Omar Khayyam, ori clasicii poeziei chineze Li Tai Pe şi Du Fu, nu sînt prinşi în colecţie. În schimb, îl aflăm proiectat aici pe John Lyly cu Eupheusul său plin de preţiozităţi şi de o graţie cam reumatică.

Uite că m-am luat cu comentariile şi am scăpat din vedere tocmai ideea care m-a incitat cel mai mult să scriu cîteva rînduri. În fond, oricine poate să mă ia la refec: "Nu-ţi convine culegerea asta? Fă tu alta mai bună, dacă eşti aşa de deştept şi de sensibil!" Putînd să adauge imediat causticul şi demolatorul: "Nu de alta, dar văd că te dai mai capabil decît cei o sută de specialişti britanici plus editorul." Departe de mine o asemenea intenţie, însă sînt convins că orice om are dreptul la o viziune. Desigur, dacă ştie şi despre ce vorbeşte. Dar să lăsăm asta şi să ne întoarcem la cestiune.

1001 de cărţi pe care e musai să le citeşti pînă ce nu apuci să mori. Vai de mine! Chiar aşa? Altminteri ce? Stai şi cugeţi. Şi, iată, o nouă poveste mi se înfiripă în minte:

Se făcea cum că pe la mine venise Doamna cu coasa. Se uită la mine lung şi zise cu aer acru:

"Cu ce-ţi pierdeai timpul? Iar visezi la cai verzi pe pereţi şi scrii prostii?"

"Nu-s chiar prostii şi, mai apoi, de ce n-aş avea dreptul să visez?"

"Da, ce să-ţi spun! M-aţi înnebunit voi, oamenii, cu drepturile astea! Una, două, drepturile! Ia, mai subţire cu şmecheriile astea!", face ea, sprijinindu-şi unealta agricolă de biroul meu.

Urmă cu un aer plictisit, dar sobru şi pedagogic:

"Alea 1001 de cărţi pe care trebuia să le citeşti pînă acum, le-ai citit?"

Încep să bălmăjesc încurcat:

"Păi, stimată doamnă, am citit eu ceva. dar nu chiar pe toate. În schimb am parcurs altele..."

"Lasă lecturile suplimentare!", mă întrerupse vădit iritată. "Alea-s doar nişte frivolităţi." Scoase de sub veştmîntul său întunecat un volum impozant. Bătu peste el demonstrativ cu o mînă descărnată şi vineţie: "Uite! Ăsta-i materialul de bază pentru studiu." Îşi miji ochii ironic: "Să nu-mi vii acum cu pretexte că n-ai ştiut, că nu s-a tradus şi la voi, că n-ai avut bani să-l cumperi, că nu ştiu ce! Nu ţine! Scurt pe doi: le-ai citit sau nu pe toate?", spuse Moartea pe un ton ultimativ.

Am plecat capul ruşinat şi am recunoscut spăsit:

"Nu, doamnă. Nu le-am citit. Nu pe toate."

Mă imită cu un zîmbet maliţios

"Nu pe toate." Apoi explodă: "Păi, da! Că eu am timp să umblu brambura după toţi neserioşii! Niciodată nu sînteţi pregătiţi, fir-ar să fie! Ia pune-te şi tu în situaţia mea! Acum ce mă fac?"

Îşi ridică înciudată coasa. Lama ei strălucea impresionant. Mi se paru că pe ea stă cocoţată o păsăruică cu aripi smaraldine. Ţopăi de cîteva ori, scoţînd un piuit mic, ca şi cum ar fi vrut să-i atragă atenţia Morţii asupra sa. Bătrîna Doamnă îşi înclină capul spre ea, ascultînd nişte triluri încîntătoare. Oftă, dar se dovedi ceva mai liniştită. În cele din urmă, după cîteva clipe de cumpănire, decise:

"Fii atent aici! Îţi mai dau un an să termini tot ce-i prescris aici", facu arătînd spre cărţoiul uriaş. "Dacă nici atunci nu eşti gata, ai terminat-o cu mine! Bagă de seamă că după aia o să umbli tu să mă cauţi! Să nu zici că nu ţi-am spus...", încheie ea ameninţător.

Nu am îndrăznit nici să afirm nici să neg ceva. Am spus doar că am înţeles. Am adăugat în minte cu obrăznicie: "Da, da! O să le citesc eu pe toate doar cînd o fi trecut şi vreun roman de-al meu pe acolo. Aşa că am impresia că mai ceva de aşteptat, cucoană!"

Odată s-a întors spre mine cu o iuţeală pe care nu mi-aş fi putut-o închipui:

"Ai grijă, măgarule, că te-am auzit! Ce tupeu la el!" Se sumeţi spre mine şi înclinînd capul mă întreabă repede, plină de curiozitate: "Dacă intră un autor, trebuie să iasă un altul. Tu la cine te-ai gîndit că ar fi cazul să părăsească tomul? Ei?"

"Să fim drepţi şi să recunoaştem că Olaudah Equiano nu şi-ar avea locul printre cei mai buni o mie şi unu de autori ai lumii", am îndrăznit eu cu un glas cam pierit.

Se aplecă spre mine, privindu-mă cu nişte ochi neaşteptat de binevoitori. Mă uimi din nou, începînd să chicotească:

"Adevărul e că nici eu nu prea mă omor după ăsta!" Şi rîse, rîse cu adevărat. Apoi şopti uşor: "După cum vezi, am şi eu umor. Uneori chiar mai mult decît viaţa..."

O clipă mai tîrziu plecă şi în urma ei i se auzi mantia foşnind nespus de dulce.

A doua poveste

2007-07-24T09:17:00.000+03:00

Tim Robert era sergent-bucătar la popota unei unităţi americane staţionate in Bagdad. Toată lumea ştia că e un tip la locul lui, dar visul lui secret era sa trăiască marea aventură. N-ar fi putut să spună în ce-ar fi constat aceasta, dar socotea că e menit unei asemenea întîmplări. Niciunuia dintre colegi nu i-ar fi dat prin cap ce gînduri şi ce aspiraţii avea liniştitul şi mereu relaxatul sergent Robert.

Deşi metropola irakiană este socotită unul dintre cele mai periculoase locuri din lume, omul nostru se plictisea de moarte aici. Singurele actiuni mai interesante erau ieşirile pentru aprovizionare. La cea de-a patra pe care o făcuse de cînd sosise avusese parte de o ambuscadă. Scăpase fără nicio zgîrietură. De atunci era cu ochii în patru, fiind atent la tot ce mişcă în jurul său. Dar asta nu se întîmpla decît atunci cînd ieşea din unitate. În rest era doar rutina militară, cu nesfîrşitele jocuri de cărţi, sporovăieli, picanterii şi invidii inerente într-un colectiv.

Sigur, mai erau şi permisiile. Dar capitala Irakului nu era chiar locul cel mai propice pentru distracţiile unor tineri americani. Tim cunoştea forte bine situaţia şi nu se băga în nimic ce ar fi avut vreun iz dubios. Avea el marota aceea în minte, dar nu era cîtuşi de puţin un individ inconştient.

Aşa că, în ziua cînd îi veni rîndul la o ieşire, hotărî să dea un tur pînă la ruinele anticului Babilon. Nu că ar fi fost un ahtiat după arheologie sau istorie, dar i se acrise să meargă mereu prin aceleaşi bombe slinoase şi să asculte aceleaşi poveşti tîmpite.

După o oră de umblet prin praf, pe lîngă tot felul de ziduri, pietroaie şi sculpturi roase de timp, se întrebă dacă nu cumva făcuse o alegere chiar mai proastă decît cele de pînă atunci. În plus, soarele ardea cumplit. Căută un loc în care să se răcorească şi el cu o bere dar, în afară de cîţiva negustori de "antichităţi" şi de tarabele lor amărîte, nu zări nimic altceva. Înjură cu sîrg străvechea cetate cu tot cu asirieni, akkadieni, sumerieni şi ce dracu or mai fi fost ăia pe acolo şi cu gura uscată iască îl întrebă pe unul dintre localnici, ajutîndu-se de o pantomimă lesne de înţeles, unde ar putea să bea ceva. Arabii începură să vorbească toţi deodată în limba lor guturală, presărînd şi niscaiva cuvinte englezeşti, într-un taleş-balmeş destul de puţin inteligibil, dar extrem de animat şi volubil, însoţit de gesturi iuţi sau grandilocvente. Unul dintre ei i se păru că ar da dovadă de cunoştinţe într-ale limbii lui Shakespeare mai avansate decît ceilalţi. Numai că acesta, Ali pe numele său, se dovedi de departe şi cel mai şmecher.

Pur şi simplu îi spuse că dacă vrea bere trebuie să-i facă onoarea şi să cumpere de la el ceva. Tim îşi aruncă ochii sastisit pe măsuţa negustorului. Statuete de gagici sinistre cu şerpi în păr, nişte capete albastre de bou cu coarnele vopsite în bronz auriu, oale de ceramică pictate, precum şi o mulţime nesfîrşită de tăbliţe de lut ars, acoperite de scriere cuneiformă şi cu cîte o figură bărboasă aşezată central. Nu era nimic de pus pe şemineu în casa din Oklahoma a părinţilor. Mai la margine erau tot felul de ibrice, de vase şi alte obiecte din cupru care se vedea, după urmele de ciocan, că sînt lucrate artizanal. Se gîndi să ia ceva cît mai ieftin. Dar irakianul îl tot îmbia cu tot felul de alte prostii, unele din ce în ce mai piperate la preţ. Sergentului Robert i se părea că încep să-i fiarbă creierii în scăfîrlie de căldură, dar comerciantul nu se lăsa şi-i tot scotea dintr-un săcotei alte şi alte obiecte, lăudînd frumuseţea şi calitatea acestora. Ultimele două minuni care le puse pe tarabă erau un soi de pahar întruchipînd un cap de cerb şi o lampă din acelea alimentate cu seu de oaie, tipică Orientului Mijlociu. Ultima chestie părea cel mai mic obiect dintre toate. Spera să aibă şi cel mai mic preţ. Se dovedi că nu se înşelase. Arabul începu să-l firitisească pentru alegerea făcută, spunîndu-i cît de deştept fusese să aleagă tocmai lampa lui Aladin. Apoi îl îndrumă cu propoziţii extrem de clare, semn că mai făcuse trebuşoara asta de nenumărate ori, spre localul fratelui său.

După un sfert de ceas de hurducat cu jeepul în direcţia arătată, găsi şi cîrciuma. Îi arată patronului marfa cumpărată de la Ali şi acesta îi făcu o reducere simbolică la bere. Pe primele cinci le bău de sete. Celorlalte le pierdu şirul.

Se întunecase de mult şi se făcuse de-a dreptul răcoare. Tim hotărî că e timpul să-şi ia tălpăşiţa de acolo. Se sui cam anevoie în maşină şi porni. După o jumătate de oră simţi orecari imperioase nevoinţe, lucru cît se poate de firesc avînd în vedere cîtă băutură turnase în el. Luminile oraşului se vedeau în zare, dar drumul era pustiu. Se uşură chiar în mijlocul lui, în semn de protest pentru o zi atît de anostă. Cînd să se pună ca lumea în scaun avu o senzaţie al naibii de neplăcută. Se aşezase tocmai pe obiectul cumpărat. Se ridică cam nesigur şi, enervat, îl apucă cu gîndul să-l arunce cît colo. Totuşi, cumpăni el, prostia aia îl costase aproape zece dolari. O scoase din pungă şi se zgîi cu o mutră bănuitoare la ea. Lampa lui Aladin! Auzi ce texte pueau să scoată ăştia din ei! Începu să rîdă de unul singur şi, mai mult în bătaie de joc, să-i frece gîtul lunguieţ cu policarul zicînd ironic: "Hai, duh al lămpii, arată-te!"

Chiar în momentul cînd vru să o arunce cu lehamite în torpedou se auzi un şuier năpraznic. Primul gest, reflex dobîndit pe cîmpul de instrucţie şi pus bine la punct pe străzile Bagdadului, fu acela de a se arunca pe şosea, poziţionîndu-se în spatele autovehcolului. Ceea ce şi făcu, fără să analizeze vreo clipă situaţia. Pe aici era mult mai înţelept să procedezi aşa. Cînd îşi ridică nasul din colb văzu silueta uriaşă şi cu irizări strălucitoare a unui djin, exact cum erau cei din O mie şi una de nopţi. Unul adevărat!

Îşi privi mîinile. Îşi mişcă pe rînd degetele, după voie. Nu visa. Se ridică şi îl salută pe duh:

"Hallo!" Adăugă: "Eu sînt Tim."

Uriaşul se înclină uşor dinaintea lui, plin de defernţă.

Sergentul-bucătar Robert realiză că asta e marea lui aventură. Îşi dădu seama că de aici încolo întreaga lui viaţă se va schimba. Un destin fabulos îl aştepta. Onoruri şi bogăţii incredibile, posibilităţi de neînchipuit. Şi femei, multe femei, grămezi de femei! Că doar ăştia umblau cu seraiu', nu se încurcau la bucată, nu? Putea fi number one în orice domeniu. Putea să fie general. Ei, general! Putea să ajungă şi preşedintele Statelor Unite dacă ar fi vrut. Dar acum o asemenea ispravă parcă nu mai era aşa o chestie. Putea să fie stăpînul Pămîntului, împăratul-împăraţilor şi sultanul-sultanilor!

Se învîrti chiuind de bucurie şi rîzînd în hohote. Cînd se mai potoli, îi spuse djinului:

"Şi acum la treabă, amice! I-auzi prima mea poruncă!"

Dar duhul se mulţumi să-l privească cu atenţie, fără să zică nimic. Tim vorbi mai tare. Niciun efect. Atunci ţipă. Nimic. Răcni de simţi că o să-i plesnească vreun vas de sînge în cap. Tot degeaba. Djinul îl privea cu aceeaşi atenţie şi politeţe ca la început. Poate că la acestea se adăugase şi un strop de curiozitate. Dar militarul nu se lăsă. Urlă la el. Îi dădu zeci de comenzi. Se stropşi furios, din ce în ce mai răguşit, convins fiind că nemernicul ăla îl sfidează. De la un punct încolo duhul păru să nici nu-l mai ia în seamă privind visător spre răsărit. Cînd Tim se prăbuşi epuizat de atîta efort şi nervi, uriaşul se aplecă spre el, înmînîndu-i un cartonaş. După care, cu acelaşi şuier teribil intră la loc în lampă.

Cu ochii ieşiţi din orbite, americanul citi slovele scrise frumos în engleză:

"Ai avut o singură şansă. Din păcate pentru tine, eu vorbesc numai araba!"

Tom

2007-07-23T10:53:00.000+03:00

Aceasta este prima mea povestire publicată în acest blog. Am decis să vă ofer una care să aibă şi o notă de umor. Vor urma şi altele. Poate şi fragmente mai reprezentative din romanele mele.

Sper din suflet să vă placă!

Poveste cu Peştişorul de Aur

2007-07-22T08:45:00.000+03:00

În dimineaţa aceea Relu Popovici era cam confuz. Seara trecută sărbătorise din greu împlinirea celor douăzeci de ani de viaţă. Dar era duminică, aşa că nu trebuia să se ducă la serviciu şi nici vreo corvoadă casnică nu se întrvedea la orizont. După o scurtă interogaţie interioară, găsi rapid singurul răspuns cît de cît mulţumitor. Îşi luă deci undiţele şi porni către plajă tîrînd după el o barcă de cauciuc. Nu înainte de a-şi lua cu el o niscaiva sticle de bere reci din frigider.

Cam după un ceas de umblet hai-hui, se opri în dreptul unei stînci şi aruncă acolo la peşte. Băuse deja vreo trei beri cînd simţi că a prins ceva. La capătul firului era un peştişor strălucitor. Înjură scurt - crezuse că prinsese ceva mai de soi - şi se apucă să-l scoată din ac. Cum termină această operaţiune, chiar în momentul cînd se pregătea sa-şi arunce captura în recipientul destinat păstrării acesteia, Relu auzi un glăscior subţire strigînd disperat:

"Dă-mi drumul înapoi în mare, tinere domn, şi-ţi voi îndeplini trei dorinţe!"

Pescarul se uită uimit în stînga şi în dreapta, apoi se holbă la prada din mînă. Întrebă plin de circumspecţie:

"Tu ai vorbit, mă?"

"Da, eu am vorbit. Eu sînt Peştişorul de Aur!"

"Hai, lasă-mă!, făcu ironic Popovici. Dacă tu eşti Peştişorul de Aur eu sînt Michael Jakson!"

"Eu chiar sînt Peştişorul de Aur!, accentuă ciudata fiinţă marină. "După cum vezi sau, mai degrabă auzi, vorbesc. Sînt un peşte fermecat."

Bărbatul se scărpină încurcat în creştet:

"Şi poţi să îndeplineşti orice dorinţă? Ştii tu, aşa cum e în basme..."

"Da", făcu mititelul, "exact aşa."

"Pe bune!?", insistă uimit Relu."

"Pe bune!", oftă Peştişorul

"Ei, atunci ia fii atent aici!", rînji tînărul, frecîndu-şi cu dosul mîinii fruntea.

"Sînt cît se poate de atent..."

"Bine. Atunci uite prima dorinţă: să dansez ca Michael Jakson!"

"Asta-i prima ta dorinţă?", se miră Peştişorul.

"Da! Asta-i! Ce, nu poţi s-o îndeplineşti?", îl chestionă Relu încruntat dintr-odată.

"Ba da. Fie cum vrei!"

"Aşa... Acum a doua. Vreau o maşină tare de tot!"

"Ce marcă?"

"Un Jaguar ultimu' tip."

"S-a făcut. Altceva?"

"Să mă-nsor cu Gina. Cu Gina Dobre, aia de a fost cea mai mişto gagică dintr-a doi'şpea. O ştii care? Să nu-mi faci vreo confuzie!"

"Eu ştiu la cine te referi, dar, scuză-mă, tu eşti sigur că asta-i ultima dorinţă pe care vrei să ţi-o îndeplinesc?"

"Sînt precis!", zise convins tînărul.

"Cum vrei..." se resemnă Peştişorul. "Acum poţi să te duci acasă şi toate dorinţele tale le vei vedea că se vor fi împlinit întocmai cum mi-ai cerut. Eu m-am ţinut de cuvînt. E rîndul tău să-mi dai drumul."

Relu clătină din cap cam cu îndoială, dar îl aruncă în mare. Mai trase două beri şi se înapoie la ţărm.

Se scurseseră mai bine de douăzeci şi cinci de ani de atunci. Peste domnul Popovici însă părea că trecuseră mult mai mulţi. Chelise, iar părul rămas i se albise. Se uscase, dar făcuse în acelaşi timp şi o burtă cinstită. O cută adîncă îi brăzda fruntea, o alta i se săpase între sprîncene, iar colţurile gurii i se lăsaseră de parcă ar fi uitat de mult să mai zîmbească.

Într-o sîmbătă dimineaţă, imediat ce se întoarse de la slujba de nopte, acolo unde mai mult moţăise, îşi luă sculele de pescar şi bătrîna barcă pneumatică, pornind spre larg. Se opri tot în dreptul aceleiaşi stînci, cum o mai făcuse de nenumărate ori de atunci încoace şi, oftînd, lansă cu măiestrie pînă departe. Apoi se puse pe aşteptat desfăcînd o cutie de bere.

Nici nu apucă să o golescă pe toată, că şi simţi că a muşcat ceva. Cînd văzu ce-a prins, strigă mijindu-şi ochii cu furie, dar şi cu o satisfacţie rău prevestitoare:

"Aha, nenorocitule! În sfîrşit mi-ai căzut din nou în labă! De cînd voiam eu să dau ochii cu tine!"

Peşişorul de Aur, căci el se prinsese iarăşi în cîrligul undiţei, se uită pierit la Relu. Acesta ricană:

"Ce-i, coane? Ţi-a pierit graiu'? Sau nu mă mai cunoşti, ai?"

"Ba te cunosc, cum să nu! Nu înţeleg însă de ce eşti atît de supărat."

"Nu înţelegi, nu? Ei, las că o să-ţi povestesc eu imediat de ce. Că numai la belele m-ai băgat, scîrbă ordinară ce eşti!"

"Păi", încercă Peştişorul să se dezvinovăţească "n-am făcut nimic altceva decît să-ţi îndeplinesc dorinţele. Propriile tale dorinţe!", sublinie el.
"Da, sigur că da!", mîrîi omul. "M-ai rupt în două cu îndeplinirea asta a dorinţelor!" Aproape că urlă: "M-ai nenorocit, asta ai făcut!" Îşi agită pumnul în timp ce scrîşni ameninţător: "De n-o să-ţi placă ţie ce-o să-ţi fac, să dea dracii-n mine!"

Peştişorul încercă să-l aducă la sentimente mai bune:

"Dacă-mi dai drumul şi nu-mi faci niciun rău, poate că aş putea să-ţi rezolv toate problemele. Nu uita că pot să-ţi îndeplinesc..."

"Las' că ştiu eu de ce eşti capabil!", se stropşi bărbatul întrerupîndu-l. Dar furia lui parcă se mai domoli. Căzu pe gînduri, ţinînd micuţa vietate strîns în mînă. La capătul acestei scurte reflecţii întrebă posomorît: "Poţi să mă scoţi din supărări şi amar?"

"Eu zic că aş putea. Dar cugetă bine de data asta la ce-mi ceri."

Relu clipi de două ori iute şi spuse oţîrît:

"Atunci scapă-mă de Gina, de nevastă-mea, de! Da' acuma, pe loc, auzi?"

"Gata. Ai scăpat. Cînd te-oi duce acasă o să găseşti decizia de divorţ pe masă."

Chipul bărbatului se mai lumină. Trase un gît de bere şi se frecă cu cutia încă rece de bărbia nerasă. Dădu încetişor din cap. Îi venise în minte încă o idee:

"Păi, dacă tot am scăpat de aia, atunci fă-mă cel mai tare bărbat de pe Litorlal, de la Sulina pînă-n Vama Veche."

"Poţi să fii mai clar?", şopti precaut Peştişorul.

"Vreau să fiu al doilea Terente, nene! Da' tare ca fieru', iute ca oţelu', douăş'patru din douăş'patru de ore pe zi, şapte zile din şapte. Să facă femeile coadă la mine. La Relu, non-stop, he, he, he! Acum ţi-e clar?"

Peştişorul se uiă lung la el. Spuse uimit:

"Măi, omule, eşti convins că asta vrei?"

"Absolut convins! Mai convins de atît nu se poate!"

"Să nu dai vina după aceea iar pe mine!"

"Fă tu treaba asta şi după aia o să rămînem prieteni toată viaţa."

"Ei, atunci poftim!", făcu micuţul îndeplinindu-i pe loc dorinţa.

Bărbatul nu-şi mai încăpea în piele de bucurie, ca să zicem aşa. Ţopăia rîzînd, mai, mai să se răstoarne cu barca de atîta entuziasm. După ce se mai potoli, spuse cu o figură serioasă:

"Şi-acu' ai să vezi că m-am copt şi eu la cap. A treia dorinţă sînt banii. Banii, tată! Că dacă ai bani şi instalaţie nu-ţi mai trebuie nimic pe lumea asta!"

Peştişorul nu zise nimic, mulţumindu-se doar să clatine imperceptibil din căpşor.

"Ai rămas fără replică-n glas, ă?"

Auriul i-o reteză scurt:

"Cît?"

"Bagă-mi o sută de milioane! Adică nu! Ce să mă-ncurc eu cu milioanele? Bagă-mi un miliard de dolari direct!"

"Ţi-i pun într-un cont. Că de-ăsta n-ai."

"Ne, ne, ne! Ce? Să dau de dracu cum am păţit-o cu maşina? Iar să mă încurc, naibii, în acte? Că mă luase Miliţia şi Ilicitu' că de unde şi cu ce bani am cumpărat-o, că unde-i dovada de intrare în ţară şi numai mizerii de-astea, de am zis mersi că nu m-a băgat la puşcărie după aia. Nu, dom'ne. Cash! Banu' lichid, tată!"

"Bun. Aşa ţi-i livrez. Spune-mi doar unde."

"Cum unde? Aici!"

"Aici?! Măi, domnule dragă, nu-ţi dai seama ce vorbeşti!"

"Bă, peştişorule, comentezi? Am zis aici, aici mi-i pui, da?", se sumeţi Relu.

"E ultimul tău cuvînt?"

"Da. Hai, dă-i drumu' şi nu mai trage de timp!"

"Atunci aşa să fe!", zise vietatea fermecată cu un soi de ascunsă îndîrjire.

Sute şi sute de kilograme de bani umplură instantaneu barca, aranjaţi frumos în cupiuri strînse bine în barete rezistente de plastic. În cîteva clipe tot mormanul acela uriaş covîrşi micul vas şi se prăbuşi în mare. Bărbatul se aruncă şi el imediat în apă, lăsînd Peştişorul de Aur în voia lui, în timp ce el încerca să mai prindă măcar două dintre cărămizile de dolari. Nu izbuti să reţină decît una cu care reuşi să se întoarcă la ţărm.

Înainte să acosteze, îşi împachetă bănetul în tricoul ud şi-şi mai uită de supărare văzînd privirile siderate ale babelor de pe la porţi care stăteau cu ochii aţintiţi asupra făloşeniei lui, ducîndu-şi indignate mîna la gură. După o săptămînă, în loc de satisfacţiile visate avu parte doar de ruşine dar şi de asemenea dureri încît nu mai rezistă şi ajunse la spital. I se aplicară toate tratamentele cunoscute, dar rezultatele nu erau cele preconizate, spre marea uimire a medicilor. În disperare de cauză, s-a decis, de comun acord cu pacientul, redimensionarea chirurgicală la parametrii normali a organului într-o clinică particulară şi scumpă. Operaţia i-a mîncat toţi banii.

Păţania lui fu preluată de mai multe posturi de televiziune, în căutare de senzaţional. N-avu ce face şi explică unui reporter că toată trauma prin care trecuse i se datora unui nenorocit de Peştişor Fermecat, care-i îndeplinise dorinţele interpretîndu-i-le într-un mod perfid.

Petrecu următorii zece ani la balamuc. Poate că ar fi scăpat după o lună, două. Dar tot din mass-media află că, după o furtună îngrozitoare, toată plaja de la Vama Veche pină hăt, dincolo de graniţa cu bulgarii, se umpluse de bancnote de o sută de dolari. A fost trecut de urgenţă la furioşi. Un deceniu le-a trebuit psihiatrilor să se convingă că nu mai e periculos.

S-a întors în localitatea natală de pe malul mării. Deşi abia împlinise cincizeci şi şase de ani arăta ca un moş scofîlcit cu ochi rătăciţi. Lumea îl cam ocolea şi cu greu îşi găsi un loc de paznic la un depozit de cherestea. În ziua de odihnă mai ieşea să dea la peşte.

Într-una din aceste libere se opri iarăşi în dreptul stîncii şi aruncă undiţa. Goli un sfert din sticla pîntecoasă de plastic, umplută cu bere ieftină de la bodegă, pînă să simtă prin nylonul întins că momeala a fost muşcată. Cînd trase cîrligul afară îl văzu pe Peştişorul de Aur prins acolo. Se uită îndelung la el, fără să zică o vorbă. Dar creatura se zbătea, implorîndu-l:

"Dă-mi drumul, domnule Popovici, că o să-ţi îndeplinesc trei dorinţe! Hai, că poate acum o să le nimereşti!"

Tremurînd de nervi în tăcere, Relu îl scoase de pe ac. În cele din urmă, îi zise cu o voce răguşită şi stinsă:

"Ar trebui să te omor în chinuri, ticălosule! Da' n-o s-o fac. O să-ţi cer doar două lucruri: să mă faci iarăşi tînăr cum am fost prima dată cînd ne-am întîlnit şi să-mi dai mintea mea de acum. De o a treia dorinţă nu mai am nevoie."

"Eşti sigur că numai atît vrei?"

"Nu-mi mai pune întrebări de-astea idioate că acum îmi iau cuvîntul înapoi! Fă ce ţi-am zis şi cu asta basta!"

"Bine. Cum ţi-e voia, aşa să fie!", zise Peştişorul speriat.

Răsuflă uşurat fiindcă imediat după aceea Pescarul îl aruncă sastisit în apă.

O săptămînă mai tîrziu Peştişorul Fermecat fu prins din nou de către Relu. Uluită, biata vietate se holbă la el şi scoase un geamăt:

"Dumnezeule mare! Iarăşi tu?"

Tînărul rîse, plin de sine:

"Iarăşi, frate! Acu' ştiu tot chichirezu', nu mai greşesc. Fii atent la ce-ţi bagă băiatu' din top: Unu, vreau să fiu cool ca Justin Timberlake; doi, vreau Un Audi 5, da' cu tot cu acte şi trei, vreau să mă-nsor cu Geanina Frîncu, aia de la a doiş'pea din liceu' de conta. Te-ai bunghit?"

Peştişorul de Aur îl privi cîteva clipe fix, apoi leşină pe loc.