Istoria care se făureşte zi de zi

Tanja e o femeie de 23 de ani. E o tînără mămică care trăieşte în Germania. Are un copilaş de vreo şapte luni pe care îl cheamă Merlin. Într-o zi, băieţelul a fost tare zbuciumat şi mama lui nu l-a putut îndupleca decît cu mare greutate să se liniştească, după eforturi epuizante. La capătul acestei întîmplări obişnuite, femeia, dînd dovadă de umor, şi-a vărsat năduful pe net. Ea a scris următoarele pe e-Bay, site-ul de vînzări şi licitaţii electronice: "Bebeluşul meu, aproape nou, de vînzare pentru că a devenit cam zgomotos. Preţ: un euro".

Probabil că cei mai mulţi dintre dumneavoastră o să zîmbiţi citind anunţul. Numai că în lumea asta, inclusiv în Germania cea democratică, există o grămadă de oameni foarte vigilenţi care au anunţat autorităţile în drept, cerînd imperios să se ia atitudine şi măsurile corespunzătoare la nivelul cel mai drastic cu putinţă. O să vă întrebaţi cam cît de bou sau de rău-intenţionat să fii ca să iei în serios un asemenea anunţ. În fond, fie şi din formularea anunţului - "bebeluşul meu, aproape nou" - sau din motivaţia intenţiei de vînzare, se vede clar că e o glumă. O să vă mai spuneţi că tîmpiţi există peste tot, prostia fiind omogenă şi izotropă, asemeni hidrogenului în Univers, şi că nu s-a găsit nicio autoritate care să ia cîtuşi de puţin în seamă reacţia unor dobitoci.

Ei bine, nu. Lucrurile nu au stat deloc aşa, rostogolindu-se într-o direcţie de-a dreptul înspăimîntătoare. În două ore şi jumătate anunţul a fost scos de pe e-Bay, iar poliţia a identificat cu maximă rapiditate pe cea care a făcut postarea. Imediat serviciile sociale de protecţie şi ocrotire a copilului au intervenit, preluîndu-l pe micuţ. Procuratura germană a fost şi ea sesizată, părinţii putînd să apară în faţa instanţei. Deja totul pare a fi scăpat de sub controlul raţionalului, plonjînd în plin absurd kafkian.

Aceasta este o manifestare şi totodată un efect al aşa numitei corectitudini politice. Am citit cu ceva timp în urmă, foarte surprins, pe blogul unei doamne cu adevărat respectabile, cultivate şi inteligente că este o admiratoare a acestui curent. Avea doar cîteva amendamente, fiind fumătoare. Afirmaţiile ei mi s-au părut înduioşătoare prin cristalina lor naivitate. Ca ea sînt probabil mulţi, fiindcă principiile fundamentale pe care ni le proiectează în faţă această ideologie sînt bune şi frumoase, aşa cum au fost, în aparenţă şi la nivel declarativ (vezi "fericirea întregului popor" sau "să redăm demnitatea poporului german") şi cele care au mai bîntuit omenirea în secolul trecut. Dar realitatea e că avem dinaintea noastră un nou tip de totalitarism ideologic. Esenţa şi scopul acestuia nu sînt deloc atît de minunate pe cît încearcă să ni le înfăţişeze apologeţii lui şi duc la monstruozităţi de genul celei arătate mai sus.

Practic, corectitudinea politică vrea să cuantifice la milimetru, iar mai apoi să controleze în ansamblul şi în profunzimea lor relaţiile interumane. Modul de adresare, gesturile, comportamentul, atitudinea faţă de cele mai variate probleme, toate trebuie supervizate de această nouă Inchiziţie, una care decide ce e just şi ce nu.

Această nouă ideologie se împleteşte strîns cu politica de Big Brother a Statului cu aspect anonim, dar omniprezent şi omnipotent, care prin şi cu ajutorul ei începe să elaboreze o lume din ce în ce mai orwelliană. Legitimat moral şi ideatic de corectitudinea politică, Statul modern, ajuns şi la această fază (pe care nădăjduiesc să o depăşească grabnic), prin mijloacele sale din ce în ce mai sofisticate de care dispune, cotrobăie, mai mult sau mai puţin insidios, prin viaţa noastră. Oricînd doreşte, absolut oricînd, prin camerele de luat vederi - centrul Londrei sau cartiere întregi din marile oraşe japoneze, de pildă, sînt monitorizate integral, la fel ca şi intrările sau ieşirile din metropole, ori autostrăzile - conectate centralizat, Statul ştie pe unde ai fost toată ziua, facturile achitate prin card îi spun ce şi cît mănînci, ce bei, cu ce te speli, pe unde te duci în vacanţe, ce tip de cărţi citeşti, ce medicamente iei şi, implicit, de ce boli suferi. Pare înspăimîntător? Statul te linişteşte, mîngîindu-te pe cap (el zice că pe greabăn): o face pentru binele tău. El te protejează astfel de cei răi, dar şi de tine însuţi - care uite ce obiceiuri proaste ai! - sau pe copilul tău de concepţiile tale învechite şi intolerabile, ce nu corespund viziunii înnoitoare a corectitudinii politice. În baza acestei ideologii în anumite provincii canadiene - nu ştiu dacă s-a ajuns la nivelul întregului stat - părinţii nu pot să vadă carnetele de note ale odraslelor fără consimţămîntul celor mici, iar în Marea Britanie a fost înaintată Parlamentului o propunere legislativă prin care profesorilor li s-ar interzice să mai folosească cuvîntul "mamă" sau "tată", pentru a nu-i leza pe copiii ce trăiesc în sînul unor familii de homosexuali sau lesbiene. Da, dreptul de a spune "mamă" şi "tată" în şcoală e pe cale de a fi pierdut prin aplicarea neabătută a corectitudinii politice. Pe cînd va fi el pierdut şi în propria-ne familie?

Poate că asemenea întrebări vi se par nişte exagerări aiuristice. Probabil că la fel i s-or fi părut cîndva şi Tanjei, tînăra mămică nemţoaică. Astăzi, pentru gluma nevinovată postată pe e-Bay, atît ea cît şi soţul sînt pe punctul de a fi aduşi în instanţă sub acuzaţia de "comerţ infantil".

Ministerului Adevărului, celui imaginat cîndva de Orwell, au început să i se toarne fundaţiile. Unele cît se poate de concrete.

Variante, variante, cam perdante

Mai mult ca sigur că nu m-aş fi apucat să scriu despre alegerile astea locale. Cel puţin nu acum cînd, vreau, nu vreau, o să fiu nevoit să-mi exprim atît dilemele cît şi o firava preferinţă. Iar eu nu doresc cîtuşi de puţin să fac cumva propagandă electorală cuiva. Poate că gîndurile acestea ar fi fost bine să fie aşternute după alegeri. Numai că o replică pe care domnul Hurezeanu a dat-o într-o seară unui partener de discuţii televizate a fost ultima picătură care m-a făcut să renunţ la această atitudine.

Îl consider pe dl Hurezeanu una dintre persoanele stimabile din mass-media noastră, iar judecăţile domniei sale mi se par de cele mai multe ori cel puţin interesante, chiar şi atunci cînd punctele noastre de vedere nu coincid. Îi admir totodată şi ponderaţia, nefiind, ca atîţia alţi "profesionişti", eterni deţinători ai adevărului absolut. Cu cîteva seri în urmă, preopinentul său a declarat că mulţi dintre prietenii lui nu au fost să voteze fiindcă au considerat că nu au pur şi simplu pe cine alege. "Ei, atunci să nu se mai vaite mai tîrziu!", a venit replica niţeluş iritată a domnului Hurezeanu. Ea a fost picătura care a făcut să mi se reverse paharul deja plin. Să mă explic.

Mi s-a acrit să tot aud folosindu-se şi dîndu-se spre "consum", în mass-media noastră, o sumă de şabloane bazate pe nimic, făcute parcă mai mult să ameţească publicul.

"Avem programe minunate!", nu obosea Ceauşescu să ne povestească. Toată presa laudă în cor programele domnului Orban, mare cîntăreţ şi vestit om politic liberal. Din fericire, zic eu, omul a pierdut alegerile şi am scăpat de el. Probabil că programe la fel de minunate o fi avut Orban şi pe acolo, pe la ministerul pe care îl conduce. Atîta doar că efectele acestor programe se văd - cu riscul de a deveni agasant, tot o să o repet - doar prin faptul că nu s-a mai construit nici măcar un kilometru de autostradă pe timpul mandatului său. Între planurile grandioase şi realizări e o prăpastie care nu poate fi astupată cu discursuri şi lălăieli.

O altă chestie care mă uimeşte e cazul Blaga. Candidatul băsescian e împodobit de marii analişti cu cele mai nobile virtuţi. E eficient, serios şi dă pe afară de atîta onestitate. Parol!? De unde pînă unde, onorabililor?

Despre seriozitatea lui Blaga am aflat la "aviară", cînd, vigilent nevoie mare, a raportat cu mînuţa la caşchetă, cum a prins ungurii care umblau să ne vîre în patrie un camion întreg cu găini infestate de molimă. Ceva mai tîrziu s-a aflat că găinile erau curcani şi că aripatele n-aveau nici pe dracu.

Eficient? Păi, o să vă povestesc eu cîte ceva despre asta, lucruri văzute chiar de mine.

Prin vara lui 2006, în plin ministeriat (29 decembrie 2004 - 5 aprilie 2007) al domnului despre care vorbim, în faţa unui liceu, în buricul Bucureştiului, erau în mare şi efervescentă activitate nişte vînzători de droguri. Trece maşina de patrulare a poliţiei. Opreşte şi poliţienii (sau miliţiştii - cum doriţi) se salută amical cu băieţii cei atît de puşi pe treabă, schimbă cîteva vorbe, apoi îşi văd mulţumiţi de drum mai departe, cu satisfacţia datoriei împlinite străluminîndu-le chipul. Asta în timp ce prin toamnă, dom' ministru se lăuda, la ceas de glorios bilanţ, cu succesele majore obţinute împotriva corupţiei şi - evident! - cu eficientizarea poliţiei. Dacă săteai să-l asculţi, făcuse şi dresese cît nu se reuşise de la Cuza pînă la el, iar instituţia funcţiona cu exactitatea şi acurateţea unui ceas elveţian.

În privinţa onestităţii, prezentată ca fiind una dintre cele mai înalte calităţi ale domnului Blaga, să facem o călătorie lejeră prin biografia sus-numitului.

Decembrie 1989 îl prinde pe individ în calitate de inginer pe la o firmă bihoreană. Băiat orientat, omul nostru devine rapid un membru activ al F.S.N.-ului judeţean. Atît de orientat încît la 20 mai '90 este ales deputat pe listele partidului lui Iliescu. Deci domnul Blaga tot de sub mantaua gogoliană a lui Papaşa a venit şi el, oricît s-ar dezice azi de "bătrînul edec". În '92, dovedindu-se de nădejde, ajunge prefect de Bihor. Se pare că funcţia asta era ceva de nimic, din moment ce un an mai tîrziu renunţă la ea pentru a deveni - cetăţeanul era inginer mecanic "la bază" în acel moment - director general în Direcţia Vamală Oradea. După trei ani de muncă fără preget în aceastî mănoasă activitate (fiind în funcţie, a făcut şi nişte cursuri de specializare pe la Viena, că dă bine la dosar să fi absolvit nisciva şcoli străine), îşi ia seama că presa de pe atunci a început să fie din ce în ce mai interesată de nişte acţiuni întreprinse prin frumoasa zonă a Clisurii Dunării. Ca atare, cu atît mai mult cu cît la putere veneau "ăilalţi" (pe vremea aceea era suficient de naiv ca să nutrească asemenea spaime inutile), şi-a zis că e mult mai cuminte să se oploşească din nou în la pieptul cald şi dătător de imunităţi al Senatului. Din această postură, descurcăreţul personaj miroase noi oportunităţi, regăsindu-se peste noapte ca membru al Comisiei pentru Privatizare şi Administrarea Activelor Statului, dar şi în Comisia pentru Administraţie Publică şi Administrarea Teritoriului. Un borcan mai uriaş şi mai plin de miere nici că se putea! Apoi urmeaza perioada de maximă vizibilitate cînd e ministru al Internelor şi o face pe Moş Teacă. Cu vreo două săptămîni înainte de campanie se dă de trei ori peste cap, ca-n basme, şi devine niţeluş bucureştean, fiind îndemnat, iar la o adică, cînd se mironosea privind strîmb la propunere, chiar poruncindu-i-se să candideze la Primăria Capitalei.

Cred că e foarte important de reţinut că în toţi aceşti ani Vasile Blaga a fost numai şi numai funcţionar la stat, retribuit în consecinţă. Cu toate acestea, averea sa este una mai mult decît remarcabilă, chiar şi după standardele americane sau vest-europene. De unde provine? Din afaceri iniţiate şi dezvoltate în paralel şi în mod parazitar cu funcţiile deţinute. Legea n-o permite? Ei şi ce? Legea e pentru căţei, nu pentru dulăi cu demnităţi de partid şi de stat. Acest paralelism ilegal şi urît mirositor nu a fost observat de niciun moderator de emisiuni electorale, de niciun analist al presei româneşti, cum nici despre aventurile dunărene ale vameşului Blaga nu a scos nimeni o vorbuliţă. Dimpotrivă, ni se tot vîră în faţă imaginea imaculată a unui adevărat monument de cinste şi corectitudine. Dar, după cum o recunoaşte chiar respectivul în propria-i declaraţie de avere, sursa bănetului care s-a abătut asupra sa şi a familiei sale provine în principal din comisionariat vamal şi activităţi ale instituţiilor financiare şi bancare, societăţi unde dumnealui şi soţia sînt acţionari şi în prezent. Astfel, după cum a scris de bunăvoie şi nesilit de nimeni, averea familiei Blaga este de 16770600000 ROL (lei vechi), adică vreo 470000 de euro numai în acţiuni, la care se adaugă depozite bancare de 296000 de euro, 44000 de dolari şi un mizilic de 3200000000 de ROL. În plus, domnul Blaga şi consoarta mai au şi o căsuţă de 346 de matri pătraţi, cu oarece teren împrejur în Oradea, evaluată cu modestie la 178000 de euro. În total o avere de peste un milion de euro cîştgată cu sudoarea trudnică a frunţii. Bine, asta a declarat 'mnealui, dar dacă Fiscul românesc ar fi la fel de cîinos şi scotocitor precum cel american, atunci nu ştiu pe unde ar fi scos cămaşa stimabilul, mai ales că - după clasicul obicei al oamenilor noştri politici - nu-i exclus ca sumele prezentate să fie doar vîrful aisbergului. Însă fie şi aşa, modul în care a fost dobîndit bănetul, dar şi volumul acestuia, arată că domnul Blaga e foarte, foarte departe de a fi întruchiparea cinstei şi corectitudinii. Date fiind năravurile sale, conjugate cu ploaia de bani ce va sosi dinspre Uniunea Europeană, trag concluzia că instinctul de parvenit care amuşină "oportunităţi" este mai viu ca oricînd la ipochimen şi că, înfrăţit cu mafiile moştenite de la primarul anterior, Vasile Blaga se pregăteşte pentru cel mai mare şi mai eficient organizat jaf pe care l-a văzut Bucureştiul de la anumiţi fanarioţi pînă azi.

Domnul Sorin Oprescu e realmente un caz mai deosebit. Dumnealui n-a trebuit să se bage în politică pentru ca să facă avere, aşa cum a făcut imensa majoritate a celor ajunşi azi în fruntea bucatelor. Are o meserie frumoasă şi aducătoare de satisfacţii, inclusiv materiale. Era oricum cineva. Prin profesie şi prin fire ar fi fost normal să urmeze calea liberală a politicii, dacă tot i s-ar fi năzărit să se vîre în aşa ceva. Cu toate acestea, dumnealui a ales P.S.D.-ul, vrăjit fiind de glasul cel dulce al bunului său amic, domnul Iliescu. Nu prea înţeleg cum şi de ce. Dar, sigur, o motivaţie profundă şi subiectivă există fără îndoială.

"Doctorul", cum îl numesc atît simpatizanţii cît şi adversarii, este atacat pe diverse cauze.

Prima se referă la originea lui. Că-i fiul unui general de Securitate şi că a trăit în Primăverii, nemîncînd salam cu soia. Mie nu mi se pare că ăsta ar fi un păcat. În fond, nu ne alegem părinţii şi nu sîntem noi cei vinovaţi de faptele lor. Consider că şi inversa ar fi valabilă, adică nu avem merite sporite fiindcă sîntem odraslele vreunei somităţi. Cît despre afecţiunea filială de care e acuzat, mi se pare un sentiment omenesc cît se poate de normal şi în niciun caz blamabil. Oricum, cei care transformă această situaţie într-o vinovăţie îmi par iraţionali şi lipsiţi totodată de un bun-simţ elementar, întorcîndu-se iarăşi la originea nesănătoasă, cea promovată de tovarăşi.

Se mai spune că ar fi participat în mod activ la mineriade, asmuţindu-i pe mineri împotriva unor studenţi. Oprescu dezminte aceste afirmaţii - şi îl cred - arătînd că, dimpotrivă, a fost în spital, căutînd să-şi facă meseria cît mai bine, îngrijind victimele acelor evenimente nenorocite. De altfel, omul, dincolo de alte speculaţii, nici măcar nu era înscris în P.D.S.R.-ul aflat la guvernare. Aşa cum era, spre pildă, justiţiarul şi revoltatul (de acum) domn Blaga care, fie vorba între noi, nu-mi amintesc să fi protestat în acele momente în vreun fel pe lîngă Ion Iliescu, şeful lui de atunci.

"Oprescu n-are niciun plan pentru Bucureşti", susţin oponenţii lui. Ba, pe deasupra nici n-ar fi calificat pentru administrarea Bucureştiului, avînd în vedere meseria lui. Bine că sînt mai calificaţi cîntăreţul Orban şi vameşul inginer mecanic Blaga! Sigur, ideal ar fi fost ca pentru funcţia de primar să fie ales un arhitect, însă să nu uităm că funcţia în sine este una în acelaşi timp politică şi administrativă. Or, măcar din punct de vedere al administrării, se poate spune că Spitalul Municipal, unde e director Oprescu, arată bine şi e dotat ca lumea - vorbesc de standardul românesc, pe care îl depăşeşte. Nu acelaşi lucru se poate afirma despre Poliţia Română şi nici despre glorioasele realizări ale Ministerului Transportului şi al Amenajării Teritoriului.

Cît despre planurile urbanistice, ele sînt elaborate de specialişti, nu de tot felul de aflaţi în treabă. Înţelepciunea unui lider adevărat e să aleagă cele mai bune echipe, cu cele mai bune şi eficiente planuri. Şi să o facă în mod onest şi inteligent. Planuri există. Sînt făcute de tot felul de experţi occidentali sau japonezi. Nu trebuie reinventată apa caldă. Voinţa de a le pune în practică nu a existat, fiindcă, de!, nu au corespuns intereselor de conjunctură ale diverşilor primari şi al găştilor politice din care făceau parte. Un om care să fie independent şi să nu depindă de şmecherii ce se tot vîntură pe la Primărie, oameni de afaceri încîrdăşiţi cu parlamentari şi guvernanţi, poate că ar urni lucrurile din loc în direcţia cea bună.

Numai că aici e o problemă. Oprescu susţine sus şi tare că e independent. Eu unul mă cam îndoiesc. Nu zic că, avînd în vedere orgoliul şi caracterul domnului doctor, acestuia nu i-ar fi venit deodată sîngele-n cap şi că nu s-ar fi putut rupe de familia sa politică unde, ce-i drept, a reacţionat adesea, tulburînd chiar şi disciplina de partid. Asta e o posibilitate, deşi are aerul unui idealism neverosimil. Poate că de partid şi de interesele anumitor grupuri, la care nu a aderat, s-o fi săturat. Dar teamă mi-e că de ataşamentul faţă de Iliescu nu se poate dezice. Adevărul e că lui Iliescu îi surîdea mustaţa cînd a văzut rezultatele din primul tur al alegerilor pentru capitală. Îl durea pe el în cot că Diaconescu, candidatul P.S.D.-ului, a pierdut la un scor usturător. Oprescu, omul lui de suflet, intrase în bătălia finală. Iar sentimentele nutrite de cei doi cred că sînt reciproce.

Din păcate, bizantinismul lui Papaşa îi meneşte Doctorului un alt rol, iar viziunea bătrînului e mult mai largă şi cu perspective mai adînci. Cu siguranţă, Primăria capitalei cîştigată de Oprescu nu-i decît o treaptă din planul amplu al lui Iliescu. Odată cucerit Bucureştiul, întoarcerea lui Oprescu în P.S.D. s-ar face pe cai mari, ale căror copite i-ar zburătăci pe mulţi din liderii actuali din partid. Ăia care i s-au opus atît Doctorului, dar şi părintelui arhetipal al respectivei formaţiuni politice. Geoană e un "prostănac", o giruetă, fiind lipsit de suflu, de viziune şi de forţă. Năstase e un mijloc de producţie politică demult "amortizat" şi hîrbuit, iar din grupul de la Cluj, cu tot cu Ioan Rus, liderul lui, s-a ales praful după triumful indiscutabil al lui Boc. Lupii cei tineri, cum ar fi Ponta, mai mult schelălăie decît să sperie pe cineva cu urletul lor viforos şi să aducă admiraţia posibililor votanţi. Şi atunci cine să-l înfrunte cu şanse reale de victorie pe aprigul mariner, azi înscăunat preşedinte? Cine altcineva decît Oprescu, singuraticul, infelexibilul şi neaşteptat de carismaticul Oprescu...

Asta e o variantă. Fatalmente cea mai plauzibilă. Dar ar putea exista şi o alta. Una asupra căreia Oprescu ar putea să mediteze. Dacă şi-ar învinge afinităţile elective faţă de Iliescu şi ar rămîne în continuare imun la cîntecele de sirenă din interirul P.S.D.-ului, ar fi mult mai cîştigat. Măcar sub raportul demnităţii umane şi al cuvîntului dat bucureştenilor. Cu aceste atuuri, dacă şi-ar dovedi nu numai onestitatea, dar şi eficienţa ca primar, cred că ar avea şanse mult mai mari, cîndva, nu prea departe în timp, să devină preşedinte, prin propriile forţe, nedatorînd niciunei formaţiuni politice nimic.

Desigur, asta e varianta cea mai puţin probabilă.

Vedeţi, deci, domnule Hurezeanu, de ce ne e atît de greu, nouă, bucureştenilor, să participăm la alegerile astea? Nu mă văicăresc şi voi merge la vot. Voi pune ştampila datorită acelui crîmpei de speranţă care încă mai subzistă, sfidîndu-mi luciditatea. Să ştiţi că, totuşi, un zîmbet amar nu o să pot să-mi reprim.