Nevricosul cîine de pază al democraţiei româneşti şi ministrul cel veselos

Numitul caz Orban m-ar fi lăsat rece, la fel ca şi extravagantul personaj care e subiectul afacerii şi care, după părerea mea, nu ar fi avut oricum ce să caute în funcţia de ministru. Numai că reacţia presei noastre mi s-a părut din cale afară de umorală, revelînd probleme ale acestei bresle care te lasă pe gînduri.

Nici nu se împliniseră două săptămîni de cînd am scris despre articolul domnului Turcescu, articol prin care jignea milioane de oameni, cînd, hop!, iată-l pe editorialist aflat în fruntea unei noi cruciade mediatice. Una menită a-l linşa pur şi simplu pe actualul ministru al transporturilor nu pentru faptele sale demonstrabile, ci pentru unele ipotetice. Analistului de la Cotidianul şi Realitatea i s-au alăturat spontan şi alţi corifei ai presei, cuprişi de aceeaşi sfîntă indignaţiune. Aceştia, orbiţi de pasiuni justiţiare, n-au apucat să ia în serios tocmai... realitatea (cea în care ne ducem existenţa, nu cea tv).

La început s-a vorbit depre faptul că înaltul oficial ar fi accidentat un copil. Prima dată copilul avea treisprezece ani, apoi fetiţa a ajuns la paisprezece, ca în cele din urmă să o vedem pe domnişoară că are şaptesprezece. Asta în decurs de două zile, un ritm de creştere aproape ca-n basme. Ea era victima tragicului accident comis de ministru, care ulterior a mai şi fugit de la locul faptei. Numai că, surpriză, victima nu doreşte în ruptul capului să se declare în această postură. Aranjament între membrul guvernului şi familie? Nu-i deloc exclus. Chestiune pe care, altminteri, legea, în anumite condiţii, o şi prevede. "Intimidare! Mîrşăvie!", au strigat pe diverse voci moraliştii de serviciu ai neamului. Şi ce-au făcut atunci? Practic au folosit o mulţime de tertipuri şi mijloace de presiune asupra familiei cu pricina, doar, doar aceştia or ceda cumva nervos şi or mărturisi ceea ce jurnaliştii voiau să audă. O cuconiţă suavă de la Antena 3 s-a dat drept altcineva - încălcînd evident legea - minţind cu neruşinare pentru a afla, chipurile, adevărul. N-a ţinut. Atunci doi reporteri au năvălit în gangul ce duce la locuinţa presupusei şi încăpăţînatei victime, hărţuind cu mojicie două din rudele acesteia. Femeile, înfuriate, n-au mai stat mult pe gînduri şi le-au dat cu sacoşele şi cu pîinile în cap. Comentariul televiziunii a fost că bieţii reporteri au fost agresaţi de rudele victimei. Iarăşi victimei. De două zile, Robert Turcescu, gura de foc principală a acestei formidabile grupări de artilerie mediatică, ne-a tot vorbit, încruntat şi pătruns de dramatismul misiei sale, despre fetiţa accidentată, despre machiavelismul ministrului, despre ticăloşia acestuia de a fugi de la locul faptei şi, din cînd în cînd, despre martorii accidentului, speriaţi de forţe oculte, în spatele cărora se află domnul Orban. Tot discursul său s-a prăbuşit în ridicol în momentul în care cel ce sunase la 112, martorul martorilor, a decarat că, după e a anunţat dispeceratul, n-a văzut nicio victimă şi că a trecut liniştit mai departe, văzîndu-şi de treburi. La fel cum şi filmuleţul ce prezintă întîmplarea ne arată un ministru care discută cu oamenii adunaţi în jurul lui după tamponare şi se agită zăpăcit, pe undeva firesc, că doar nu era să iasă relaxat, zîmbitor şi ca o întruchipare a lucidităţii, după ce trecuse prin ce trecuse. Culmea e că nu dădea niciun semn că ar fugi de la locul faptei şi după ce a patrulat de cîteva ori prin ninsoare, în aşteptarea unui echipaj de poliţie, s-a dus să bea o cafea în apropiere, lăsînd maşina pe loc. Pentru asta spune că există martori.

Pe de altă parte, însuşi filmul prezentat ca probă are ciudăţeniile lui. Una ar fi aceea că a fost oferit mass-mediei cu o neverosimilă întîrziere de la producerea evenimentelor. O întîrziere care ar genera destule supoziţii. Unele care par şi mai întemeiate atunci cînd aflăm că locul de unde au fost înregistrate cadrele nu este un bloc de locuinţe, ci sediul unei socetăţi de asigurări, aparţinînd unei bănci. Iar cînd ministrul vorbeşte despre faptul că înregistrarea s-a făcut cu ajutorul unui zoom şi că de asta s-ar fi ocupat anumiţi băieţi cu ochi alaştri, cam pare că domnului Orban i s-a arătat în prealabil pisica şi cum s-a încăpţînat să nu demisioneze - pac, cu filmuleţul la Răcnetul Carpaţilor!. Or, asta chiar că mi se pare o ştire, dacă o putea fi verificată, care ar fi interesat cu mult mai mult presa şi avînd consecinţe evident mai grave decît banalul accident în care a fost implicat oficialul. Dar povestea asta nu e luată cîtuşi de puţin în seamă de justiţiarii jurnalişti în frunte cu Robert Turcescu. Dimpotrivă, în ciuda tuturor explicaţiilor oferite de avocaţi - nu există plîngere, nu există victimă - sau de medici care au explicat că doctorul de la Urgenţă consemnează pur şi simplu declaraţiile pacientului, ziariştii se căznesc în susţinerea unei vinovăţii suplimentare pe care simt nevoia imperioasă să o demonstreze. Cum e cazul domnului Florian Bichir, de la Evenimentul zilei, care afirmă şi azi: "o fată şi-a rupt o mîna", în urma accidentării ei de către minstru. De unde o ştii dumnealui asta, rămîne o enigmă.

Nu-i o enigmă însă că domnul Orban a încercat, cu ajutorul îndatoritoarei noastre poliţii, să muşamalizeze accidentul de circulaţie pe care el, nu altcineva, l-a produs, cu sau fără o victimă pe care presa se încăpţînează să o inventeze dincolo de voinţa ei. Cum, de asemenea, îl cred capabil pe domnul ministru, ambetat de funcţie ori de aburii alcoolului, să-i fi dat un telefon domnului Turcescu, înjurîndu-l şi ameninţîndu-l în fel şi chip. Mitocănia pare înscrisă în fişa postului, dar şi în felul pitoresc de a fi al personajului, unul excesiv de voios şi din cale afară de lălăitor pe la diverse agape de partid şi de stat. Dar, ori prezinţi măgăriile respective publicului, ca să vadă şi el de cine e guvernat, ori, din cine ştie ce considerente de fair-play, îţi rezervi dreptul de a tăcea chitic despre asta. Nu poţi să declari în emisiune că ai fost bălăcărit de un membru al onor guvernului, iar după aceea, cu o figură mîhnită să spui că nu o să dai pe post invectivele ce ţi-au fost adresate. E nu numai penibil, dar orice răuvoitor ar putea asocia acest mod de a proceda cu un şantaj abia voalat. Eu unul nu cred că e vorba de aşa ceva, ci doar de o gafă nefericită.

Aşa cum cred că şturlubatecul ministru ar trebui demis, dacă lui îi e greu să ia o asemenmea decizie. Nu din pricina accidentului, ci din cauza nonşalanţei cu care a minţit şi a tot încercat să ascundă un accident care, insist, nu era cine ştie ce grozăvie şi i se putea întîmpla oricui. Dar lipsa de responsabilitate şi încercarea de a vîrî sub preş un incident banal îl descalifică la modul cel mai categoric în privinţa funcţiei. În plus, să nu uităm că totată tevatura s-a produs fiindcă a fost victima unui derapaj pe o şosea plină de zloată, fiind tocmai unul dintre organizatorii deszăpezirii! Asta chiar că e o ironie a sorţii...

Pe data de 13 decembrie 2007, domnul Bălăceanu-Stolnici, alt vestit analist şi moralist al naţiei, scrie următoarele cuvinte în rubrica sa din cotidianul Ziua, numită - cum altfel? - Judecata zilei: "Puterea banului învinge orice." Această sentinţă la finalul textului referitor la vizita lui Gaddafi la Paris mi se pare că împinge cinismul pe culmi foarte greu de atins. Îmi închipui că, atunci cînd a pus punctul la sfîrşitul propoziţiei, domnul academician a avut un zîmbet pe deplin satisfăcut.

Dacă nu ai votat, eşti un cîrnat

Asta stătea scris pe un banner din Piaţa Victoriei în dimineaţa de luni, a doua zi după alegeri. Nu ştiu ce mare conştiinţă civică l-a conceput şi l-a aşezat acolo. Dar bănuiesc că e una de aceeaşi factură cu a celor ce se înverşunează aproape cotidian se nă ia de urechi, ba uneori să ne aplice şi un tratament curativ cu palme.

Nu-i zi de la Dumnezeu să nu apară pe vreun post de televiziune sau să nu se producă într-un articol de presă cîte un mare analist al neamului care să ne spună, histrionic şi isteroid, sau cu ochii scăpărînd de o mînie justiţiară, ori iradiind de atîta autoritate morală - cazul domnului Bălăceanu-Stolnici este unul cît se poate de elocvent - că noi ăştilalţi - cititori de ziare sau telespectatori - sîntem cam aşa şi pe dincolo.

Totuşi, un articol de virulenţa şi agresivitatea celui semnat de domnul Turcescu în numărul 199 din Dilema veche n-am mai văzut. Dumnealui ne vorbeşte despre un oarecare domn X. Care ce-o face el în nemenicia lui? Păi, ia să cităm direct de la sursă:

"Domnul X nu votează. E într-o veşnică dilemă, are îndoieli majore, caută, cu maximă acribie, un sfînt pe care să pună ştampila, şi de ani de zile n-a găsit niciunul. (...) Domnul X are ce are cu presa. Televiziunile şi ziarele sînt principalii vinovaţi pentru faptul că avem prea mult scandal în spaţiul public şi prea puţină dezbatere serioasă. Ziariştii manipulează, dezinformează, sau, pur şi simplu, îl enervează. (...) de multe ori, în spatele cuvintelor frumos ambalate despre chinurile conştiinţei civice, stau, în fapt, motive meschine şi mărunte". Domnul Turcescu ni le expune cu siguranţă, nebîntuit de spectrul vreunei îndoieli, decretînd că e vorba de: "lene, ignoranţă, buletin expirat, schimbări de adresă fără schmbarea actelor de identificare sau, pur şi simplu beţii crunte." La final, autorul se întrece pe sine: "Domnul X ar putea fi un prost. De fapt e doar un ticălos" şi "ipocrit cum e, le spune tuturor că se roagă pentru vremuri mai bune." Concluzia emisă de pe un piedestal diamantin e următoarea: "Domnul X are în România cîteva milioane de chipuri şi asta explică oricînd de ce arată aşa cum arată această ţară." Parol!?

Deci aşa, car' va să zică! Acum m-am dumirit şi eu, luminat de cuvintele cele nobile ale domnului jurnalist. Cele 70 de procente din votanţii ce nu s-au prezentat la alegeri în 25 noiembrie corent sînt alcătuite - dacă nu majoritar, măcar acolo, niscaiva milioane - din putori ignorante, ipocrite şi beţive. Milioane şi milioane de ticăloşi cîrcotaşi care-şi mai şi permit să privească uneori cu un ochi citic la dalba noastră presă. Sigur, cumpărînd ziarele şi făcînd rating la emisiunile arhanghelilor mass-media.

Ei bine, ţin să spun că eu unul am fost la aproape toate alegerile de cînd am împlinit optsprezece ani. Inclusiv la cele de pe timpul lui Ceauşescu. Pe vremea aceea aveam mîndria să mă aflu printre cei zero ţîşpe la sută care votau împotriva candidaţilor P.C.R. sau F.U.S., fără să-mi fac iluzia că datele şi procentele prezentate de corifeii de atunci ai jurnalismului românesc - dintre care cîţiva se mai află şi azi în fruntea bucatelor, după ce au mîncat ce-au mîncat în epoca de aur - nu sînt false. Din 1989 am participat iarăşi la fiecare votare. În afară de asta. De ce? Din două motive.

Primul e unul conjunctural. Am fost ocupat cu... alegerile, fiind preşedintele unei secţii de votare şi avînd treabă pînă peste cap, mulţumită capacităţii improvizatorice incredibile de care au dat dovadă autorităţile noastre cele competente. Mi se poate reproşa de către robespierrianul nostru autor că ar fi fost cazul să-mi găsesc cîteva minute să mă vîr, pe rînd, în cele două cabine şi să pun ştampila pe cîte un buletin de vot.

Numai că aici intervine cel de-al doilea motiv. Ei, da! Chiar n-am avut pe cine alege pentru a mă reprezenta în Parlamentul European. Fiindcă, în fond, despre asta era vorba, nu să fiu şi eu la număr, dacă tot discutăm despre responsabilitate. Să fiu mai clar. Clasa politică ne-a oferit nouă, cetăţenilor, pachete ca pe timpul comunismului. Vrei un kilogram de pulpă de porc? Poftim şi două copite! După principiul sfătos al mamei-vierme: cine papă bătăturică, gustă şi ochişor! Mulţumesc, om fi noi trataţi adesea ca nişte anelizi de către baştanii politicii de pe la noi, dar uite că nu înghit aşa ceva. Pe (aproape!) fiecare listă emanată de la partide era cîte o personalitate, două, de calitate după care urmau, matematic şi ineluctabil, nişte cioflingari pe care n-aş avea inconştienţa să-i las în propria-mi casă nesupravegheaţi. Lîngă aceştia erau ataşaţi cîţiva anonimi zîmbăreţi care nu ştiam cum s-or fi pripăşit pe acolo. Proabil că debordau de dragoste de patrie, că în asta toţi sînt mari specialişti. Adaug că am scris aproape fiecare listă fiindcă existau şi din acelea pe care se găseau nume, dar, de fapt, pe ele nu se afla nimeni.

Un vag regret mă încearcă pentru că n-am participat la procesul electoral privind adoptarea votului uninominal. Nu unul major, deoarece şi aci e o hibă. Ni se cere să optăm pentru un vot uninominal fără ca să se exprime clar ce variantă concretă ni se propune. Preşedinţia vrea una, Guvernul alta, iar Parlamentul avansează un soi de hibrid între cele două. Din experienţa mea de cetăţean de rînd pare o ghiduşie cu final neaşteptat, ca atîtea alte mutări pe care le-am primit în plic după ce jupînii s-au văzut cu sacii în căruţă.

Nu vreau să-mi pun ştampila pe un sfînt. Dovadă e şirul primarilor de groază ai Bucureştiului pe care i-am votat de-a lungul anilor oftînd, căutînd să aleg cel mai mic rău posibil, aşa cum sînt convins că s-au străduit s-o facă majoritatea concitadinilor mei. Nu doresc un sfînt pe post de primar, de preşedinte sau de parlamentar, politica nefiind menirea sfinţilor. Dar un om cu obraz - subţire, curat şi neuns cu toate alifiile -, decent şi dînd dovadă de inteligenţă, parcă tot mai nădăjduiesc să apară la fiecare votare. Nenorocirea e că avem parte mereu de dezamăgiri. Iar acestea, după cum s-a văzut la ultimele alegeri, se acumulează.

Poate că analiza cauzelor ce au generat acest fenomen ar fi fost mai îndreptăţită şi un eseu tăios, limpede şi plin de causticitate ar fi avut un sens. Probabil însă că subiectul i s-o fi părut autorului articolului mai sus citat mult prea bătut şi nu s-a mai ostenit să-i descopere valenţe şi unghiuri noi de abordare. Îmi pare rău, dar nu pot să nu mă întreb cine o fi - măcar în situaţia de faţă - leneşul, că de ignoranţă nu-mi închipui că o fi vorba.

Sper ca întrebarea asta să nu-l supere pe domnul Turcescu. În fond, ea vine din partea unuia dintre milioanele de domni X - le-a omis pe doamnele şi domnişoarele X - care ar putea fi nişte proşti, dar care sînt de fapt nişte ticăloşi din cauza cărora ţara asta arată cum arată. Ferice de domnia sa că a reuşit să se extragă la timp, străluminînd, din această masă de cîrnaţi. Atîta doar că textul pe care l-a comis e cam borşit şi miroase tare, tare urît...

Dar, de! De la înălţimile stratosferice în care pluteşte încruntat, cu siguranţă că eseistul nu simte damful şi nici nu sesizează că notorietatea nu dă nimănui dreptul de a-i jigni pe ceilalţi şi nici nu presupune în mod automat vreo autoritate sacrosanctă. Notorietatea, atunci cînd traversează nori atît de denşi de orgoliu, ca să nu zic de aroganţă de-a dreptul, riscă să-ţi păteze rău de tot obrazul. Şi ar fi realmente păcat ca o nouă deziluzie să se depună în balta vieţii noastre publice şi aşa îndeajuns de mîloase.

1 Decembrie

Data asta a fost hotărîtă a fi sărbătoarea naţională a României de către Parlamentul post-revoluţionar al ţării. Nu zic că nu ar fi una dintre cele mai importante zile din istoria noastră şi că n-ar trebui sărbătorită cum se cuvine. Înţeleg şi pricinile politice pentru care a fost desemnată tocmai această dată ca zi naţională. Dar pică întotdeauna pe o vreme iernatică şi mohorîtă, însoţită de burniţe, de ceţuri, de ploi reci sau de lapoviţe mocirloase. 23 August era în plină vară şi lumea apuca să se bucure de ea. Cam toate marile state îşi au sărbătorile naţionale pe la sfîrşitul primăverii, cel mai frecvent vara ori măcar la începutul toamnei. Noi am pus-o exact între neguri şi zăpezi, parcă după ocultul şi cenuşiul model sovietic.

Şi ce fac atunci românii de 1 Decembrie? E cam greu să ieşi la un picnic pe vremea asta, iar de o escapadă la mare nici nu poate fi vorba. Mulţi dintre noi pur şi simplu zac. Încearcă să se odihnească, să mai recupereze ceva din energia pe care o consumăm muncind. În sfîrşit statisticile arată că sîntem o naţiune de omeni care trudesc din greu pentru bucata lor de pîine, în general destul de neagră. Mitul românului leneş pare să se cam epuizeze, un mit în care eu unul, privind la cei din jurul meu, n-am crezut niciodată. Acest mit pare mai degrabă întreţinut de clasa noastră politică, cea care ne organizează societatea atît de prost şi de ineficient. Probabil că, uitîndu-se unii la alţii şi apreciindu-se reciproc, au ajuns la acea concluzie pe care de altfel au şi perpetuat-o. Desigur, tot în ideea rostită de aceiaşi jupîni cu superioritate: "Avem un popor de rahat, un popor care nu ne merită!"

Dar ce se mai întîmplă de 1 Decembrie? Păi, înainte de orice se organizează parade militare, numite de majoritar agramaţii noştri politicieni parăzi. E o frăsuială îndîrjită pentru punerea pe picioare a acestora. Fiecare gaşcă de partid se simte îndemnată să organizeze una în fiecare reşedinţă de judeţ, dacă s-ar putea. Preşedintele şi-o face la Bucureşti, Parlamentul ar voi una şi la Alba-Iulia. Cînd spui Alba-Iulia, la această ocaziune solemnă, mă-nţelegi, dacă eşti o notabilitate sau faci parte din elita mass-media e musai să adaugi cu solemnitate şi emfază "vatra de foc şi istorie a Patriei noastre". Zicerea asta mi-a făcut şi continuă să-mi facă bătături pe timpane şi urticarie pe sinapse de cîte sute şi sute de ori am auzit-o şi continui să o aud.

Pregătirile paradelor puse la cale în Bucureşti au darul de a-i scoate din minţi pe locuitorii capitalei. Traficul şi aşa infernal este deviat pe alte artere de circulaţie, mărind astfel cu nepăsare şi aplomb haosul deja existent. De ce se organizează atunci asemenea manifestaţii? Un răspuns nemărturisit niciodată ar fi că paradele acestea satisfac înainte de orice orgoliul politicienilor de frunte. E o ocazie minunată de a face băi de mulţime cît mai triumfaliste. Uitîndu-te la figurile lor zîmbăreţe, mai că ţi-ai închipui că ei sînt realizatorii actului de întregire al ţării. Statura pigmeilor politici actuali pare să sporească în umbra aripilor marii istorii.

Dar justificarea fundamentală a acestor întreprinderi este că acţiunea în sine e menită a promova sentimentul naţional şi patriotismul. Poate fi şi aşa ceva, nu zic nu. Poate fi şi un gest de respect şi de comemorare a celor care au luptat, au murit sau au visat pentru ţara asta. Cel puţin aşa ar fi normal. Numai că trăirea simplă şi omenească a acestor lucruri este năclăită de fraze şi cuvîntări sforăitoare servite atît dinaintea Arcului de Triumf, cît şi pe toate canalele de televiziune.

Sîntem îndemnaţi să mai lăsăm prostiile noastre cotidiene şi să fim, dracului, mai patrioţi. Adicătelea să ne iubim Ţara, Poporul şi Istoria. Toate scrise şi pronunţate bombastic cu majuscule. Ca şi cum ar putea exista ceva pe lumea asta care să poată fi iubit la comandă. Şi uite cum ajungem la patriotism, la mîndria de a fi român şi la cîte altele de acelaşi fel.

Şi nu pot să nu mă întreb: cît de diferit este patriotismul meu faţă de cel al bunicului meu? Foarte, foarte diferit. El s-a dus voluntar în armată, la război, minţind că are vîrsta recrutării, deşi nici şaptesprezece ani nu împlinise. Romantism adolescentin împletit cu idealismul epocii? Am avut şansa să-l întreb ce l-a determinat să procedeze astfel. Mi-a spus simplu că a crezut în ceea ce făcuse. Dicuţia noastră avea loc pe la sfîrşitul anilor şaptezeci. Am insistat: "Dacă ai fi ştiut cum o să decurgă mai departe mersul istoriei, ai mai fi făcut-o?" A cumpănit cîteva clipe, după care mi-a spus: "Atunci cînd te îndrăgosteşti de o femeie, te întrebi vreo clipă cît de mult vei suferi în urma gesturilor ei care te vor îndurera?" "Păi, cred că da!", m-am grozăvit eu juvenil. "Atunci eşti mult mai înţelept decît mine!", a rîs el. Şi a adăugat cu blîndeţe, petrecîndu-şi mîna prin părul meu: "Oricum, din fericire, nu ne cunoaştem viitorul..." Aveam să-l înţeleg mai tîrziu...

Dar cît de mult poţi să iubeşti o patrie care ţi-a pus cravata roşie cu tricolor la gît, căutînd să-ţi murdărească întreaga copilărie şi apoi o bună parte din tinereţe cu lozinci, cu minciuni, cu mizeria cotidiană, cu nesfîrşitele cozi, cu raţiile, cu frigul şi mai presus de orice cu înterdicţia de a spune cu glas tare adevărul? Cît de mult poţi să iubeşti o ţară în care ai trăit ani şi ani de zile ca într-o puşcărie şi din care ai visat mereu să fugi, să evdezi? Da, pentru cei din generaţia mea România a fost o mamă rea, rece şi nepăsătoare, încărcată de ticuri şi de proaste obiceiuri.

Din fericire, ne-am mai împăcat în decembrie '89. Sigur, de atunci au mai urmat multe alte deziluzii, dar, încet, încet, am învăţat să o iau aşa cum e, bucurîndu-mă atunci cînd am avut parte de surprize plăcute, resemnîndu-mă cînd acestea au mai adus un strop de amar zestrei pe care mi-o făcuse mai demult. Astăzi recunosc fără nicio umbră de ruşine că sînt fiul ei. Nu ştiu dacă sînt un fiu tocmai bun. Încerc să o privesc cu cît mai multă luciditate şi, implicit, cu un spirit critic destul de ascuţit, dar recunosc că adesea nu-mi pot reprima tainice puseuri de tandreţe.De altfel, părerea mea e că un asemenea sentiment e unul adînc interiorizat, iar exprimarea lui n-are nevoie de alămuri şi de tobe. E un sentiment care se exprimă printr-o sonată delicată, atinsă cu o tuşă fină. Cînd bubuie pe o muzică de fanfară pute greţos a demagogie.

Tot la acest "glorios ceas aniversar" se tot face vorbire despre mîndria de a fi român. O idee, o stare de spirit, transformată într-un alt şablon nefericit. Dar mîndria de a fi burkino-fasonez, bora-borez ori kalmîc? Cam cum vă sună? N-ar fi şi aceste expresii la fel de îndreptăţie precum cea care ne priveşte pe noi? Ba da. Numai că acum sesizăm aburul de ridicol ce o însoţeşte cu atîta discreţie.

Dar ruşinea de a fi român? Ruşine care în ultima vreme e fluturată ca un stindard de anumiţi intelectuali de-ai noştri, unii de o indiscutabilă valoare, steag ce se alătură într-un mod cam ciudat marelui pavoaz al corectitudinii politice. De unde pînă unde această ruşine? Ea e argumentată prin faptele reprobabile, cu consecinţe atît de tragice, comise de un conaţional de-al nostru - acum aflu că acestuia i s-au mai adăugat alţi cîţiva nemernici - în Italia. E normal ca oricare dintre noi să încerce anumite trăiri şi să şi le exprime după dorinţă. Cu toate acestea, afişarea publică şi înverşunată a ruşinii de a fi român mi se pare cel puţin exagerată. Eu unul nu o pot împărtăşi. Nu pot să înţeleg de ce noi toţi ar trebui să ne simţim vinovaţi de faptele abjecte ale cîtorva ipochimeni patibulari. În fond, răspunderea fiecăruia este individuală. Atît în privinţa vinilor, cît şi a meritelor. Comutarea acestora la nivelul unei naţiuni este categoric absurdă, dar e în acelaşi timp şi foarte periculoasă, deschizînd poarta unor interpretări extreme.

Numai că aici mai există o nuanţă. Cînd păcatele unor infractori sînt asumate de o parte a elitelor unui popor, rezonanţa acestui gest nu poate fi nicidecum una minoră. Ea va spori mai degrabă corul vindicativ al răuvoitorilor în defavoarea celor raţionali, dispuşi să analizeze cu calm nefericitele întîmplări, aşezîndu-le la locul lor cuvenit. Iar acest gest se produce în plină inflamaţie mediatică, fiind ca atare permeabil la orice deformare de tip negativ. Îndrăznesc deci să afirm că, în momentul în care promovează asemenea acte, personalităţile culturale ar trebui să încerce în prealabil o viziune ceva mai largă şi mai profundă, căutînd să observe şi consecinţele nu tocmai fericite ale vorbelor lor. În cazul de faţă imaginea oferită străinătăţii e aceea a unui popor de lotofagi, lipsit de memorie şi civilizaţie, din sînul căruia s-au desprins doar o mînă de oameni de calitate care, în numele acestuia, prea primitiv şi lipsit de coerenţă, îşi pun cenuşă în cap. Noi nu sîntem un popor de barbari - nici nu cred că există asemenea popoare -, iar exerciţiul acesta de umilinţă mi se pare unul nedrept, absolut nemeritat şi împovărat de o stranie gratuitate.

Ei, şi iată-ne ajunşi şi la imagine. Imaginea României în lume. Ar fi foarte, foarte multe de zis aici. Probabil cît să încapă într-un volum destul de impozant. Am să mă mărginesc să spun doar cîteva lucruri însă pe margine a acestui subiect.

Imaginea ţării noastre e musai să fie întotdeauna imaculată şi luminoasă. Peisaje mirifice, oameni minunaţi, femei superbe şi obiceiuri încîntătoare. Asta e ceea ce trebuie să oferim noi la export. Dacă sîntem patrioţi, ţi-e clar! Altminteri, în viaţa de zi cu zi din interior, ştim cu toţii că lucrurile sînt departe de a sta aşa. Cînd sîntem acasă, între ai noştri, o bună parte dintre noi consideră că ne putem scărpina în nas cu destoinicie în autobuz, că nu e cazul să ne spălăm în fiecare zi, că cine-i băiat deştept se descurcă şi că dacă vrei să reuşeşti în viaţă trebuie să ai obrazul gros şi coatele ascuţite. Cînd sîntem între ai noştri, unora dintre noi ne place să facem o băşcălie groasă de cel de alături, să fim vulgari, să înjurăm şi să scuipăm cu voluptate în gura metroului. Nu spun că sînt majoritari românii care procedează aşa, dar, din păcate, sînt destui. Poate prea îndestui.

Cînd trebuie să prezentăm faţa României în străinătate, lepădăm izmenele jegoase, ne primenim, ne bărbierim, ne dăm cu pomezi şi odicoloane, ba chiar ne punem sacoul şi cravata, ori chiar fracul şi papionul. Sîntem europeni, vezi bine! Spun asta la figurat. La fel de bine cînd vine o delegaţie străină, primarele satului dă ordin să se văruiască copacii şi bordurile, să se facă curăţenie pe străzi, să se pună steagurile Uniunii Europene în socluri, pe la principalele instituţii din comună, iar oaspeţii să fie plimbaţi pe uliţa principală - aia asfaltată - şi omeniţi cu pîine şi cu sare după datina străbună. Această dublă măsură e o meteahnă grea şi veche. Una de care o să ne dezbărăm tare greu.

Ea îşi are originea în adîncul nostru. Pendulăm mereu între mîndria şi lehamitea de a fi români. La o adică, imediat ne bombăm pieptul vorbind cu îndreptăţită mîndrie patriotică despre faptul că sîntem urmaşii celor mai viteji şi mai drepţi dintre traci - uitînd sau neştiind şi restul frazei lui Herodot. Continuăm cu ironie secretă că noi sîntem cei ce au stat cu sabia în mînă la porţile Europei în calea năvălitorilor, ca să-şi facă occidentalii catedrale şi luvruri. Ne-am fi făcut şi noi - că doar la cît de talentaţi şi de deştepţi sîntem n-ar fi fost vreo problemă - dar noi ne sacrificam din greu pentru nişte nerecunoscători. Bine, partea cea din urmă a discursului n-o rostim, dar se subînţelege. Lăcrimăm liric - uneori chiar cu îndreptăţire - ascultînd Mioriţa sau Balada lui Ciprian Porumbescu. Dar imediat a doua zi sau peste o oră ne apucă o silă nesfîrşită de a aparţine acestui neam cînd ni se cere şpagă de către un funcţionar, de către medic, cînd suportăm traficul de infern din Bucureşti, cînd înjurăm gropile în care ne paradim maşinile şi cîte şi mai cîte altele. La capătul tutror acestora izbucnim cu năduf: "Ca la noi, la nimenea!"

Noroc că în faţa ciorbei de burtă, a sarmalelor, a plăcintelor , a vinului de Cotnari sau de Murfatlar, ori a ţuicii noastre strămoşeşti, ne împăcăm cu noi înşine.

Ce-i drept, sîntem contradictorii. Sîntem prea năvalnici sau prea reflexivi, prea slobozi la gură sau prea tăcuţi, prea expansivi sau prea interiorizaţi, capabili de o generozitate neaşteptată sau de bănuieli gîlcevitoare, gata să plîngem prea repede ori să rîdem cu prea mare uşurinţă. Dar sîntem un popor viu, poate unul dintre cele mai pline de viaţă popoare ale bătrînului nostru continent. Şi ăsta nu-i nicidecum puţin lucru, nu-i aşa?

Aş mai dori să adaug încă ceva. Întîmplarea a făcut să mă aflu în Piaţa Centrală dintr-un oraş din sudul Franţei, în Montpellier, chiar pe data de 30 noiembrie. Atunci francezii sărbătoresc Ziua Eroilor. În piaţa aceea se află un monument închinat celor căzuţi în războaie, statuia cu piedestalul ei fiind înconjurată de un bazin alimentat de fîntîni. Am văzut bunici conducîndu-şi nepoţeii, părinţi cu copiii de mînă, oprindu-se cu toţii dinaintea acelui loc, cu flori în mîini. Flori pe care adulţii le dădeau celor mici ca să le arunce în havuz sau să le depună pe lîngă buza de piatră a acestuia, în semn de omagiu celor ce pieriseră în lupă pentru Franţa cea eternă. Totul se făcea cu o naturaleţe realmente impresionantă. Nicio tribună nu fusese ridicată alături şi niciun politician nu scotea panglici pe gură cu ocazia acestui eveniment. Oamenii obişnuiţi îşi cinsteau cu respect, într-un gest de normalitate, morţii, cunoscuţi şi necunoscuţi, pe umerii cărora se construise ţara în care trăiau. La apusul soarelui monumentul, bazinul şi fîntînile erau pline de mii şi mii de flori.

Poate că tocmai acest firesc al trebui să-l deprindem şi noi. Nu ştiu dacă am fi mai minunaţi, dar cu siguranţă am fi mai adevăraţi, mai aproape de sinele nostru fundamental.