Nevricosul cîine de pază al democraţiei româneşti şi ministrul cel veselos

Numitul caz Orban m-ar fi lăsat rece, la fel ca şi extravagantul personaj care e subiectul afacerii şi care, după părerea mea, nu ar fi avut oricum ce să caute în funcţia de ministru. Numai că reacţia presei noastre mi s-a părut din cale afară de umorală, revelînd probleme ale acestei bresle care te lasă pe gînduri.

Nici nu se împliniseră două săptămîni de cînd am scris despre articolul domnului Turcescu, articol prin care jignea milioane de oameni, cînd, hop!, iată-l pe editorialist aflat în fruntea unei noi cruciade mediatice. Una menită a-l linşa pur şi simplu pe actualul ministru al transporturilor nu pentru faptele sale demonstrabile, ci pentru unele ipotetice. Analistului de la Cotidianul şi Realitatea i s-au alăturat spontan şi alţi corifei ai presei, cuprişi de aceeaşi sfîntă indignaţiune. Aceştia, orbiţi de pasiuni justiţiare, n-au apucat să ia în serios tocmai... realitatea (cea în care ne ducem existenţa, nu cea tv).

La început s-a vorbit depre faptul că înaltul oficial ar fi accidentat un copil. Prima dată copilul avea treisprezece ani, apoi fetiţa a ajuns la paisprezece, ca în cele din urmă să o vedem pe domnişoară că are şaptesprezece. Asta în decurs de două zile, un ritm de creştere aproape ca-n basme. Ea era victima tragicului accident comis de ministru, care ulterior a mai şi fugit de la locul faptei. Numai că, surpriză, victima nu doreşte în ruptul capului să se declare în această postură. Aranjament între membrul guvernului şi familie? Nu-i deloc exclus. Chestiune pe care, altminteri, legea, în anumite condiţii, o şi prevede. "Intimidare! Mîrşăvie!", au strigat pe diverse voci moraliştii de serviciu ai neamului. Şi ce-au făcut atunci? Practic au folosit o mulţime de tertipuri şi mijloace de presiune asupra familiei cu pricina, doar, doar aceştia or ceda cumva nervos şi or mărturisi ceea ce jurnaliştii voiau să audă. O cuconiţă suavă de la Antena 3 s-a dat drept altcineva - încălcînd evident legea - minţind cu neruşinare pentru a afla, chipurile, adevărul. N-a ţinut. Atunci doi reporteri au năvălit în gangul ce duce la locuinţa presupusei şi încăpăţînatei victime, hărţuind cu mojicie două din rudele acesteia. Femeile, înfuriate, n-au mai stat mult pe gînduri şi le-au dat cu sacoşele şi cu pîinile în cap. Comentariul televiziunii a fost că bieţii reporteri au fost agresaţi de rudele victimei. Iarăşi victimei. De două zile, Robert Turcescu, gura de foc principală a acestei formidabile grupări de artilerie mediatică, ne-a tot vorbit, încruntat şi pătruns de dramatismul misiei sale, despre fetiţa accidentată, despre machiavelismul ministrului, despre ticăloşia acestuia de a fugi de la locul faptei şi, din cînd în cînd, despre martorii accidentului, speriaţi de forţe oculte, în spatele cărora se află domnul Orban. Tot discursul său s-a prăbuşit în ridicol în momentul în care cel ce sunase la 112, martorul martorilor, a decarat că, după e a anunţat dispeceratul, n-a văzut nicio victimă şi că a trecut liniştit mai departe, văzîndu-şi de treburi. La fel cum şi filmuleţul ce prezintă întîmplarea ne arată un ministru care discută cu oamenii adunaţi în jurul lui după tamponare şi se agită zăpăcit, pe undeva firesc, că doar nu era să iasă relaxat, zîmbitor şi ca o întruchipare a lucidităţii, după ce trecuse prin ce trecuse. Culmea e că nu dădea niciun semn că ar fugi de la locul faptei şi după ce a patrulat de cîteva ori prin ninsoare, în aşteptarea unui echipaj de poliţie, s-a dus să bea o cafea în apropiere, lăsînd maşina pe loc. Pentru asta spune că există martori.

Pe de altă parte, însuşi filmul prezentat ca probă are ciudăţeniile lui. Una ar fi aceea că a fost oferit mass-mediei cu o neverosimilă întîrziere de la producerea evenimentelor. O întîrziere care ar genera destule supoziţii. Unele care par şi mai întemeiate atunci cînd aflăm că locul de unde au fost înregistrate cadrele nu este un bloc de locuinţe, ci sediul unei socetăţi de asigurări, aparţinînd unei bănci. Iar cînd ministrul vorbeşte despre faptul că înregistrarea s-a făcut cu ajutorul unui zoom şi că de asta s-ar fi ocupat anumiţi băieţi cu ochi alaştri, cam pare că domnului Orban i s-a arătat în prealabil pisica şi cum s-a încăpţînat să nu demisioneze - pac, cu filmuleţul la Răcnetul Carpaţilor!. Or, asta chiar că mi se pare o ştire, dacă o putea fi verificată, care ar fi interesat cu mult mai mult presa şi avînd consecinţe evident mai grave decît banalul accident în care a fost implicat oficialul. Dar povestea asta nu e luată cîtuşi de puţin în seamă de justiţiarii jurnalişti în frunte cu Robert Turcescu. Dimpotrivă, în ciuda tuturor explicaţiilor oferite de avocaţi - nu există plîngere, nu există victimă - sau de medici care au explicat că doctorul de la Urgenţă consemnează pur şi simplu declaraţiile pacientului, ziariştii se căznesc în susţinerea unei vinovăţii suplimentare pe care simt nevoia imperioasă să o demonstreze. Cum e cazul domnului Florian Bichir, de la Evenimentul zilei, care afirmă şi azi: "o fată şi-a rupt o mîna", în urma accidentării ei de către minstru. De unde o ştii dumnealui asta, rămîne o enigmă.

Nu-i o enigmă însă că domnul Orban a încercat, cu ajutorul îndatoritoarei noastre poliţii, să muşamalizeze accidentul de circulaţie pe care el, nu altcineva, l-a produs, cu sau fără o victimă pe care presa se încăpţînează să o inventeze dincolo de voinţa ei. Cum, de asemenea, îl cred capabil pe domnul ministru, ambetat de funcţie ori de aburii alcoolului, să-i fi dat un telefon domnului Turcescu, înjurîndu-l şi ameninţîndu-l în fel şi chip. Mitocănia pare înscrisă în fişa postului, dar şi în felul pitoresc de a fi al personajului, unul excesiv de voios şi din cale afară de lălăitor pe la diverse agape de partid şi de stat. Dar, ori prezinţi măgăriile respective publicului, ca să vadă şi el de cine e guvernat, ori, din cine ştie ce considerente de fair-play, îţi rezervi dreptul de a tăcea chitic despre asta. Nu poţi să declari în emisiune că ai fost bălăcărit de un membru al onor guvernului, iar după aceea, cu o figură mîhnită să spui că nu o să dai pe post invectivele ce ţi-au fost adresate. E nu numai penibil, dar orice răuvoitor ar putea asocia acest mod de a proceda cu un şantaj abia voalat. Eu unul nu cred că e vorba de aşa ceva, ci doar de o gafă nefericită.

Aşa cum cred că şturlubatecul ministru ar trebui demis, dacă lui îi e greu să ia o asemenmea decizie. Nu din pricina accidentului, ci din cauza nonşalanţei cu care a minţit şi a tot încercat să ascundă un accident care, insist, nu era cine ştie ce grozăvie şi i se putea întîmpla oricui. Dar lipsa de responsabilitate şi încercarea de a vîrî sub preş un incident banal îl descalifică la modul cel mai categoric în privinţa funcţiei. În plus, să nu uităm că totată tevatura s-a produs fiindcă a fost victima unui derapaj pe o şosea plină de zloată, fiind tocmai unul dintre organizatorii deszăpezirii! Asta chiar că e o ironie a sorţii...

Pe data de 13 decembrie 2007, domnul Bălăceanu-Stolnici, alt vestit analist şi moralist al naţiei, scrie următoarele cuvinte în rubrica sa din cotidianul Ziua, numită - cum altfel? - Judecata zilei: "Puterea banului învinge orice." Această sentinţă la finalul textului referitor la vizita lui Gaddafi la Paris mi se pare că împinge cinismul pe culmi foarte greu de atins. Îmi închipui că, atunci cînd a pus punctul la sfîrşitul propoziţiei, domnul academician a avut un zîmbet pe deplin satisfăcut.

Dacă nu ai votat, eşti un cîrnat

Asta stătea scris pe un banner din Piaţa Victoriei în dimineaţa de luni, a doua zi după alegeri. Nu ştiu ce mare conştiinţă civică l-a conceput şi l-a aşezat acolo. Dar bănuiesc că e una de aceeaşi factură cu a celor ce se înverşunează aproape cotidian se nă ia de urechi, ba uneori să ne aplice şi un tratament curativ cu palme.

Nu-i zi de la Dumnezeu să nu apară pe vreun post de televiziune sau să nu se producă într-un articol de presă cîte un mare analist al neamului care să ne spună, histrionic şi isteroid, sau cu ochii scăpărînd de o mînie justiţiară, ori iradiind de atîta autoritate morală - cazul domnului Bălăceanu-Stolnici este unul cît se poate de elocvent - că noi ăştilalţi - cititori de ziare sau telespectatori - sîntem cam aşa şi pe dincolo.

Totuşi, un articol de virulenţa şi agresivitatea celui semnat de domnul Turcescu în numărul 199 din Dilema veche n-am mai văzut. Dumnealui ne vorbeşte despre un oarecare domn X. Care ce-o face el în nemenicia lui? Păi, ia să cităm direct de la sursă:

"Domnul X nu votează. E într-o veşnică dilemă, are îndoieli majore, caută, cu maximă acribie, un sfînt pe care să pună ştampila, şi de ani de zile n-a găsit niciunul. (...) Domnul X are ce are cu presa. Televiziunile şi ziarele sînt principalii vinovaţi pentru faptul că avem prea mult scandal în spaţiul public şi prea puţină dezbatere serioasă. Ziariştii manipulează, dezinformează, sau, pur şi simplu, îl enervează. (...) de multe ori, în spatele cuvintelor frumos ambalate despre chinurile conştiinţei civice, stau, în fapt, motive meschine şi mărunte". Domnul Turcescu ni le expune cu siguranţă, nebîntuit de spectrul vreunei îndoieli, decretînd că e vorba de: "lene, ignoranţă, buletin expirat, schimbări de adresă fără schmbarea actelor de identificare sau, pur şi simplu beţii crunte." La final, autorul se întrece pe sine: "Domnul X ar putea fi un prost. De fapt e doar un ticălos" şi "ipocrit cum e, le spune tuturor că se roagă pentru vremuri mai bune." Concluzia emisă de pe un piedestal diamantin e următoarea: "Domnul X are în România cîteva milioane de chipuri şi asta explică oricînd de ce arată aşa cum arată această ţară." Parol!?

Deci aşa, car' va să zică! Acum m-am dumirit şi eu, luminat de cuvintele cele nobile ale domnului jurnalist. Cele 70 de procente din votanţii ce nu s-au prezentat la alegeri în 25 noiembrie corent sînt alcătuite - dacă nu majoritar, măcar acolo, niscaiva milioane - din putori ignorante, ipocrite şi beţive. Milioane şi milioane de ticăloşi cîrcotaşi care-şi mai şi permit să privească uneori cu un ochi citic la dalba noastră presă. Sigur, cumpărînd ziarele şi făcînd rating la emisiunile arhanghelilor mass-media.

Ei bine, ţin să spun că eu unul am fost la aproape toate alegerile de cînd am împlinit optsprezece ani. Inclusiv la cele de pe timpul lui Ceauşescu. Pe vremea aceea aveam mîndria să mă aflu printre cei zero ţîşpe la sută care votau împotriva candidaţilor P.C.R. sau F.U.S., fără să-mi fac iluzia că datele şi procentele prezentate de corifeii de atunci ai jurnalismului românesc - dintre care cîţiva se mai află şi azi în fruntea bucatelor, după ce au mîncat ce-au mîncat în epoca de aur - nu sînt false. Din 1989 am participat iarăşi la fiecare votare. În afară de asta. De ce? Din două motive.

Primul e unul conjunctural. Am fost ocupat cu... alegerile, fiind preşedintele unei secţii de votare şi avînd treabă pînă peste cap, mulţumită capacităţii improvizatorice incredibile de care au dat dovadă autorităţile noastre cele competente. Mi se poate reproşa de către robespierrianul nostru autor că ar fi fost cazul să-mi găsesc cîteva minute să mă vîr, pe rînd, în cele două cabine şi să pun ştampila pe cîte un buletin de vot.

Numai că aici intervine cel de-al doilea motiv. Ei, da! Chiar n-am avut pe cine alege pentru a mă reprezenta în Parlamentul European. Fiindcă, în fond, despre asta era vorba, nu să fiu şi eu la număr, dacă tot discutăm despre responsabilitate. Să fiu mai clar. Clasa politică ne-a oferit nouă, cetăţenilor, pachete ca pe timpul comunismului. Vrei un kilogram de pulpă de porc? Poftim şi două copite! După principiul sfătos al mamei-vierme: cine papă bătăturică, gustă şi ochişor! Mulţumesc, om fi noi trataţi adesea ca nişte anelizi de către baştanii politicii de pe la noi, dar uite că nu înghit aşa ceva. Pe (aproape!) fiecare listă emanată de la partide era cîte o personalitate, două, de calitate după care urmau, matematic şi ineluctabil, nişte cioflingari pe care n-aş avea inconştienţa să-i las în propria-mi casă nesupravegheaţi. Lîngă aceştia erau ataşaţi cîţiva anonimi zîmbăreţi care nu ştiam cum s-or fi pripăşit pe acolo. Proabil că debordau de dragoste de patrie, că în asta toţi sînt mari specialişti. Adaug că am scris aproape fiecare listă fiindcă existau şi din acelea pe care se găseau nume, dar, de fapt, pe ele nu se afla nimeni.

Un vag regret mă încearcă pentru că n-am participat la procesul electoral privind adoptarea votului uninominal. Nu unul major, deoarece şi aci e o hibă. Ni se cere să optăm pentru un vot uninominal fără ca să se exprime clar ce variantă concretă ni se propune. Preşedinţia vrea una, Guvernul alta, iar Parlamentul avansează un soi de hibrid între cele două. Din experienţa mea de cetăţean de rînd pare o ghiduşie cu final neaşteptat, ca atîtea alte mutări pe care le-am primit în plic după ce jupînii s-au văzut cu sacii în căruţă.

Nu vreau să-mi pun ştampila pe un sfînt. Dovadă e şirul primarilor de groază ai Bucureştiului pe care i-am votat de-a lungul anilor oftînd, căutînd să aleg cel mai mic rău posibil, aşa cum sînt convins că s-au străduit s-o facă majoritatea concitadinilor mei. Nu doresc un sfînt pe post de primar, de preşedinte sau de parlamentar, politica nefiind menirea sfinţilor. Dar un om cu obraz - subţire, curat şi neuns cu toate alifiile -, decent şi dînd dovadă de inteligenţă, parcă tot mai nădăjduiesc să apară la fiecare votare. Nenorocirea e că avem parte mereu de dezamăgiri. Iar acestea, după cum s-a văzut la ultimele alegeri, se acumulează.

Poate că analiza cauzelor ce au generat acest fenomen ar fi fost mai îndreptăţită şi un eseu tăios, limpede şi plin de causticitate ar fi avut un sens. Probabil însă că subiectul i s-o fi părut autorului articolului mai sus citat mult prea bătut şi nu s-a mai ostenit să-i descopere valenţe şi unghiuri noi de abordare. Îmi pare rău, dar nu pot să nu mă întreb cine o fi - măcar în situaţia de faţă - leneşul, că de ignoranţă nu-mi închipui că o fi vorba.

Sper ca întrebarea asta să nu-l supere pe domnul Turcescu. În fond, ea vine din partea unuia dintre milioanele de domni X - le-a omis pe doamnele şi domnişoarele X - care ar putea fi nişte proşti, dar care sînt de fapt nişte ticăloşi din cauza cărora ţara asta arată cum arată. Ferice de domnia sa că a reuşit să se extragă la timp, străluminînd, din această masă de cîrnaţi. Atîta doar că textul pe care l-a comis e cam borşit şi miroase tare, tare urît...

Dar, de! De la înălţimile stratosferice în care pluteşte încruntat, cu siguranţă că eseistul nu simte damful şi nici nu sesizează că notorietatea nu dă nimănui dreptul de a-i jigni pe ceilalţi şi nici nu presupune în mod automat vreo autoritate sacrosanctă. Notorietatea, atunci cînd traversează nori atît de denşi de orgoliu, ca să nu zic de aroganţă de-a dreptul, riscă să-ţi păteze rău de tot obrazul. Şi ar fi realmente păcat ca o nouă deziluzie să se depună în balta vieţii noastre publice şi aşa îndeajuns de mîloase.

1 Decembrie

Data asta a fost hotărîtă a fi sărbătoarea naţională a României de către Parlamentul post-revoluţionar al ţării. Nu zic că nu ar fi una dintre cele mai importante zile din istoria noastră şi că n-ar trebui sărbătorită cum se cuvine. Înţeleg şi pricinile politice pentru care a fost desemnată tocmai această dată ca zi naţională. Dar pică întotdeauna pe o vreme iernatică şi mohorîtă, însoţită de burniţe, de ceţuri, de ploi reci sau de lapoviţe mocirloase. 23 August era în plină vară şi lumea apuca să se bucure de ea. Cam toate marile state îşi au sărbătorile naţionale pe la sfîrşitul primăverii, cel mai frecvent vara ori măcar la începutul toamnei. Noi am pus-o exact între neguri şi zăpezi, parcă după ocultul şi cenuşiul model sovietic.

Şi ce fac atunci românii de 1 Decembrie? E cam greu să ieşi la un picnic pe vremea asta, iar de o escapadă la mare nici nu poate fi vorba. Mulţi dintre noi pur şi simplu zac. Încearcă să se odihnească, să mai recupereze ceva din energia pe care o consumăm muncind. În sfîrşit statisticile arată că sîntem o naţiune de omeni care trudesc din greu pentru bucata lor de pîine, în general destul de neagră. Mitul românului leneş pare să se cam epuizeze, un mit în care eu unul, privind la cei din jurul meu, n-am crezut niciodată. Acest mit pare mai degrabă întreţinut de clasa noastră politică, cea care ne organizează societatea atît de prost şi de ineficient. Probabil că, uitîndu-se unii la alţii şi apreciindu-se reciproc, au ajuns la acea concluzie pe care de altfel au şi perpetuat-o. Desigur, tot în ideea rostită de aceiaşi jupîni cu superioritate: "Avem un popor de rahat, un popor care nu ne merită!"

Dar ce se mai întîmplă de 1 Decembrie? Păi, înainte de orice se organizează parade militare, numite de majoritar agramaţii noştri politicieni parăzi. E o frăsuială îndîrjită pentru punerea pe picioare a acestora. Fiecare gaşcă de partid se simte îndemnată să organizeze una în fiecare reşedinţă de judeţ, dacă s-ar putea. Preşedintele şi-o face la Bucureşti, Parlamentul ar voi una şi la Alba-Iulia. Cînd spui Alba-Iulia, la această ocaziune solemnă, mă-nţelegi, dacă eşti o notabilitate sau faci parte din elita mass-media e musai să adaugi cu solemnitate şi emfază "vatra de foc şi istorie a Patriei noastre". Zicerea asta mi-a făcut şi continuă să-mi facă bătături pe timpane şi urticarie pe sinapse de cîte sute şi sute de ori am auzit-o şi continui să o aud.

Pregătirile paradelor puse la cale în Bucureşti au darul de a-i scoate din minţi pe locuitorii capitalei. Traficul şi aşa infernal este deviat pe alte artere de circulaţie, mărind astfel cu nepăsare şi aplomb haosul deja existent. De ce se organizează atunci asemenea manifestaţii? Un răspuns nemărturisit niciodată ar fi că paradele acestea satisfac înainte de orice orgoliul politicienilor de frunte. E o ocazie minunată de a face băi de mulţime cît mai triumfaliste. Uitîndu-te la figurile lor zîmbăreţe, mai că ţi-ai închipui că ei sînt realizatorii actului de întregire al ţării. Statura pigmeilor politici actuali pare să sporească în umbra aripilor marii istorii.

Dar justificarea fundamentală a acestor întreprinderi este că acţiunea în sine e menită a promova sentimentul naţional şi patriotismul. Poate fi şi aşa ceva, nu zic nu. Poate fi şi un gest de respect şi de comemorare a celor care au luptat, au murit sau au visat pentru ţara asta. Cel puţin aşa ar fi normal. Numai că trăirea simplă şi omenească a acestor lucruri este năclăită de fraze şi cuvîntări sforăitoare servite atît dinaintea Arcului de Triumf, cît şi pe toate canalele de televiziune.

Sîntem îndemnaţi să mai lăsăm prostiile noastre cotidiene şi să fim, dracului, mai patrioţi. Adicătelea să ne iubim Ţara, Poporul şi Istoria. Toate scrise şi pronunţate bombastic cu majuscule. Ca şi cum ar putea exista ceva pe lumea asta care să poată fi iubit la comandă. Şi uite cum ajungem la patriotism, la mîndria de a fi român şi la cîte altele de acelaşi fel.

Şi nu pot să nu mă întreb: cît de diferit este patriotismul meu faţă de cel al bunicului meu? Foarte, foarte diferit. El s-a dus voluntar în armată, la război, minţind că are vîrsta recrutării, deşi nici şaptesprezece ani nu împlinise. Romantism adolescentin împletit cu idealismul epocii? Am avut şansa să-l întreb ce l-a determinat să procedeze astfel. Mi-a spus simplu că a crezut în ceea ce făcuse. Dicuţia noastră avea loc pe la sfîrşitul anilor şaptezeci. Am insistat: "Dacă ai fi ştiut cum o să decurgă mai departe mersul istoriei, ai mai fi făcut-o?" A cumpănit cîteva clipe, după care mi-a spus: "Atunci cînd te îndrăgosteşti de o femeie, te întrebi vreo clipă cît de mult vei suferi în urma gesturilor ei care te vor îndurera?" "Păi, cred că da!", m-am grozăvit eu juvenil. "Atunci eşti mult mai înţelept decît mine!", a rîs el. Şi a adăugat cu blîndeţe, petrecîndu-şi mîna prin părul meu: "Oricum, din fericire, nu ne cunoaştem viitorul..." Aveam să-l înţeleg mai tîrziu...

Dar cît de mult poţi să iubeşti o patrie care ţi-a pus cravata roşie cu tricolor la gît, căutînd să-ţi murdărească întreaga copilărie şi apoi o bună parte din tinereţe cu lozinci, cu minciuni, cu mizeria cotidiană, cu nesfîrşitele cozi, cu raţiile, cu frigul şi mai presus de orice cu înterdicţia de a spune cu glas tare adevărul? Cît de mult poţi să iubeşti o ţară în care ai trăit ani şi ani de zile ca într-o puşcărie şi din care ai visat mereu să fugi, să evdezi? Da, pentru cei din generaţia mea România a fost o mamă rea, rece şi nepăsătoare, încărcată de ticuri şi de proaste obiceiuri.

Din fericire, ne-am mai împăcat în decembrie '89. Sigur, de atunci au mai urmat multe alte deziluzii, dar, încet, încet, am învăţat să o iau aşa cum e, bucurîndu-mă atunci cînd am avut parte de surprize plăcute, resemnîndu-mă cînd acestea au mai adus un strop de amar zestrei pe care mi-o făcuse mai demult. Astăzi recunosc fără nicio umbră de ruşine că sînt fiul ei. Nu ştiu dacă sînt un fiu tocmai bun. Încerc să o privesc cu cît mai multă luciditate şi, implicit, cu un spirit critic destul de ascuţit, dar recunosc că adesea nu-mi pot reprima tainice puseuri de tandreţe.De altfel, părerea mea e că un asemenea sentiment e unul adînc interiorizat, iar exprimarea lui n-are nevoie de alămuri şi de tobe. E un sentiment care se exprimă printr-o sonată delicată, atinsă cu o tuşă fină. Cînd bubuie pe o muzică de fanfară pute greţos a demagogie.

Tot la acest "glorios ceas aniversar" se tot face vorbire despre mîndria de a fi român. O idee, o stare de spirit, transformată într-un alt şablon nefericit. Dar mîndria de a fi burkino-fasonez, bora-borez ori kalmîc? Cam cum vă sună? N-ar fi şi aceste expresii la fel de îndreptăţie precum cea care ne priveşte pe noi? Ba da. Numai că acum sesizăm aburul de ridicol ce o însoţeşte cu atîta discreţie.

Dar ruşinea de a fi român? Ruşine care în ultima vreme e fluturată ca un stindard de anumiţi intelectuali de-ai noştri, unii de o indiscutabilă valoare, steag ce se alătură într-un mod cam ciudat marelui pavoaz al corectitudinii politice. De unde pînă unde această ruşine? Ea e argumentată prin faptele reprobabile, cu consecinţe atît de tragice, comise de un conaţional de-al nostru - acum aflu că acestuia i s-au mai adăugat alţi cîţiva nemernici - în Italia. E normal ca oricare dintre noi să încerce anumite trăiri şi să şi le exprime după dorinţă. Cu toate acestea, afişarea publică şi înverşunată a ruşinii de a fi român mi se pare cel puţin exagerată. Eu unul nu o pot împărtăşi. Nu pot să înţeleg de ce noi toţi ar trebui să ne simţim vinovaţi de faptele abjecte ale cîtorva ipochimeni patibulari. În fond, răspunderea fiecăruia este individuală. Atît în privinţa vinilor, cît şi a meritelor. Comutarea acestora la nivelul unei naţiuni este categoric absurdă, dar e în acelaşi timp şi foarte periculoasă, deschizînd poarta unor interpretări extreme.

Numai că aici mai există o nuanţă. Cînd păcatele unor infractori sînt asumate de o parte a elitelor unui popor, rezonanţa acestui gest nu poate fi nicidecum una minoră. Ea va spori mai degrabă corul vindicativ al răuvoitorilor în defavoarea celor raţionali, dispuşi să analizeze cu calm nefericitele întîmplări, aşezîndu-le la locul lor cuvenit. Iar acest gest se produce în plină inflamaţie mediatică, fiind ca atare permeabil la orice deformare de tip negativ. Îndrăznesc deci să afirm că, în momentul în care promovează asemenea acte, personalităţile culturale ar trebui să încerce în prealabil o viziune ceva mai largă şi mai profundă, căutînd să observe şi consecinţele nu tocmai fericite ale vorbelor lor. În cazul de faţă imaginea oferită străinătăţii e aceea a unui popor de lotofagi, lipsit de memorie şi civilizaţie, din sînul căruia s-au desprins doar o mînă de oameni de calitate care, în numele acestuia, prea primitiv şi lipsit de coerenţă, îşi pun cenuşă în cap. Noi nu sîntem un popor de barbari - nici nu cred că există asemenea popoare -, iar exerciţiul acesta de umilinţă mi se pare unul nedrept, absolut nemeritat şi împovărat de o stranie gratuitate.

Ei, şi iată-ne ajunşi şi la imagine. Imaginea României în lume. Ar fi foarte, foarte multe de zis aici. Probabil cît să încapă într-un volum destul de impozant. Am să mă mărginesc să spun doar cîteva lucruri însă pe margine a acestui subiect.

Imaginea ţării noastre e musai să fie întotdeauna imaculată şi luminoasă. Peisaje mirifice, oameni minunaţi, femei superbe şi obiceiuri încîntătoare. Asta e ceea ce trebuie să oferim noi la export. Dacă sîntem patrioţi, ţi-e clar! Altminteri, în viaţa de zi cu zi din interior, ştim cu toţii că lucrurile sînt departe de a sta aşa. Cînd sîntem acasă, între ai noştri, o bună parte dintre noi consideră că ne putem scărpina în nas cu destoinicie în autobuz, că nu e cazul să ne spălăm în fiecare zi, că cine-i băiat deştept se descurcă şi că dacă vrei să reuşeşti în viaţă trebuie să ai obrazul gros şi coatele ascuţite. Cînd sîntem între ai noştri, unora dintre noi ne place să facem o băşcălie groasă de cel de alături, să fim vulgari, să înjurăm şi să scuipăm cu voluptate în gura metroului. Nu spun că sînt majoritari românii care procedează aşa, dar, din păcate, sînt destui. Poate prea îndestui.

Cînd trebuie să prezentăm faţa României în străinătate, lepădăm izmenele jegoase, ne primenim, ne bărbierim, ne dăm cu pomezi şi odicoloane, ba chiar ne punem sacoul şi cravata, ori chiar fracul şi papionul. Sîntem europeni, vezi bine! Spun asta la figurat. La fel de bine cînd vine o delegaţie străină, primarele satului dă ordin să se văruiască copacii şi bordurile, să se facă curăţenie pe străzi, să se pună steagurile Uniunii Europene în socluri, pe la principalele instituţii din comună, iar oaspeţii să fie plimbaţi pe uliţa principală - aia asfaltată - şi omeniţi cu pîine şi cu sare după datina străbună. Această dublă măsură e o meteahnă grea şi veche. Una de care o să ne dezbărăm tare greu.

Ea îşi are originea în adîncul nostru. Pendulăm mereu între mîndria şi lehamitea de a fi români. La o adică, imediat ne bombăm pieptul vorbind cu îndreptăţită mîndrie patriotică despre faptul că sîntem urmaşii celor mai viteji şi mai drepţi dintre traci - uitînd sau neştiind şi restul frazei lui Herodot. Continuăm cu ironie secretă că noi sîntem cei ce au stat cu sabia în mînă la porţile Europei în calea năvălitorilor, ca să-şi facă occidentalii catedrale şi luvruri. Ne-am fi făcut şi noi - că doar la cît de talentaţi şi de deştepţi sîntem n-ar fi fost vreo problemă - dar noi ne sacrificam din greu pentru nişte nerecunoscători. Bine, partea cea din urmă a discursului n-o rostim, dar se subînţelege. Lăcrimăm liric - uneori chiar cu îndreptăţire - ascultînd Mioriţa sau Balada lui Ciprian Porumbescu. Dar imediat a doua zi sau peste o oră ne apucă o silă nesfîrşită de a aparţine acestui neam cînd ni se cere şpagă de către un funcţionar, de către medic, cînd suportăm traficul de infern din Bucureşti, cînd înjurăm gropile în care ne paradim maşinile şi cîte şi mai cîte altele. La capătul tutror acestora izbucnim cu năduf: "Ca la noi, la nimenea!"

Noroc că în faţa ciorbei de burtă, a sarmalelor, a plăcintelor , a vinului de Cotnari sau de Murfatlar, ori a ţuicii noastre strămoşeşti, ne împăcăm cu noi înşine.

Ce-i drept, sîntem contradictorii. Sîntem prea năvalnici sau prea reflexivi, prea slobozi la gură sau prea tăcuţi, prea expansivi sau prea interiorizaţi, capabili de o generozitate neaşteptată sau de bănuieli gîlcevitoare, gata să plîngem prea repede ori să rîdem cu prea mare uşurinţă. Dar sîntem un popor viu, poate unul dintre cele mai pline de viaţă popoare ale bătrînului nostru continent. Şi ăsta nu-i nicidecum puţin lucru, nu-i aşa?

Aş mai dori să adaug încă ceva. Întîmplarea a făcut să mă aflu în Piaţa Centrală dintr-un oraş din sudul Franţei, în Montpellier, chiar pe data de 30 noiembrie. Atunci francezii sărbătoresc Ziua Eroilor. În piaţa aceea se află un monument închinat celor căzuţi în războaie, statuia cu piedestalul ei fiind înconjurată de un bazin alimentat de fîntîni. Am văzut bunici conducîndu-şi nepoţeii, părinţi cu copiii de mînă, oprindu-se cu toţii dinaintea acelui loc, cu flori în mîini. Flori pe care adulţii le dădeau celor mici ca să le arunce în havuz sau să le depună pe lîngă buza de piatră a acestuia, în semn de omagiu celor ce pieriseră în lupă pentru Franţa cea eternă. Totul se făcea cu o naturaleţe realmente impresionantă. Nicio tribună nu fusese ridicată alături şi niciun politician nu scotea panglici pe gură cu ocazia acestui eveniment. Oamenii obişnuiţi îşi cinsteau cu respect, într-un gest de normalitate, morţii, cunoscuţi şi necunoscuţi, pe umerii cărora se construise ţara în care trăiau. La apusul soarelui monumentul, bazinul şi fîntînile erau pline de mii şi mii de flori.

Poate că tocmai acest firesc al trebui să-l deprindem şi noi. Nu ştiu dacă am fi mai minunaţi, dar cu siguranţă am fi mai adevăraţi, mai aproape de sinele nostru fundamental.

Cum mi-am petrecut alegerile

N-am avut ce face şi ce m-am gîndit? Apoltic sînt, onest sînt, vîntul îmi cam suflă prin buzunare, ia să mă duc eu la Primărie să-mi depun candidatura ca preşedinte! Preşedinte al unei secţii de votare, evident. Am amici care lucrează în instituţii de stat cărora şefii le sugerează să se angajeze în această activitate, chiar dacă nu au nici cea mai mică dispoziţie pentru o asemenea trebuşoară. Cu cît lehamitea subalternului de a se înhăma la această întreprindere e mai mare, cu atît presiunile superiorului cresc, sugestia transformîndu-se la iuţeală în ordin, iar toată afacerea devine, în cele din urmă, sarcină de serviciu. Nu e şi cazul meu. Eu am făcut-o de bunăvoie şi nesilit de nimeni, la fel cum mi s-a întîmplat şi în cazul unor alte cîteva poveşti asemănătoare cu un final la fel de nebulos.
Trecuse deja termenul prevăzut de lege pentru a fi anunţat că am devenit preşedinte al unei secţii de votare şi-mi luasem gîndul de la această glorioasă chestiune. În pofida bagatelei ăsteia, luni am fost chemat la şcoală să-mi ridic acreditarea în funcţie. În naivitatea mea m-am bucurat. Miercuri am fost chemat din nou la o prelucrare şi pentru a mi se înmîna acreditările din partea viitorilor membri ai biroului electoral al secţiei, cei veniţi din partea partidelor. Normal că nu am primit decît o singră acreditare din cele şase, iar la întrebările noastre punctuale delegata Primăriei nu ne-a putut da decît nişte răspunsuri vagi, însă însoţite de zîmbete debordînd de candoare şi fluturări gingaşe de gene. Ceva, ceva tot a putut să ne transmită. Şi anume că trebuie să fim joi la Sala Polivalentă pentru o altă prelucrare şi pentru a primi o mapă specială. Măi să fie!
La ora anunţată am răspuns prezent îndatoririlor mele civice, înşurubîndu-mă într-un scaun din vestita sală. Ni s-au dat şi faimoasele mape care nu erau altceva decît nişte plicuri mărişoare cu texte de lege privind alegerile. Un corp sobru de experţi ni le-a citit cu glasuri plictisite nevoie mare. Nu-mi dau seama nici azi de ce au procedat aşa. Poate că ne considerau dislectici sau avînd probleme majore cu vederea, altminteri nu-i înţeleg. Oricum, în momentul cînd noi am început să cerem lămuriri concrete, specialiştii ne-au răspuns cu amabilitate prin cuvintele cheie „nu cunosc”, „nu ştiu”, „o să ne interesăm”. Am plecat de acolo cam buimaci şi meditativi, dar prelucraţi. Tot în aceiaşi seară era şi termenul limită prevăzut de lege pentru acreditarea membrilor trimişi de partide. Fireşte, n-am primit nimic din partea acestora. Ni s-a spus că nu-i nicio problemă. Important era să fim sîmbătă, la opt dimineaţa, acolo şi să ridicăm sacii cu materialele pentru votare. Mai departe ne descurcam noi, că doar eram băieţi deştepţi. De transport se ocupau autorităţile, să n-avem nicio grijă!
Vineri am fost asaltat de telefoanele viitorilor mei colegi, cei de la partide. Da, primiseră acreditările. Bun. Atunci o să ne vedem mîine, cînd constituim şi biroul electoral al secţiei şi cînd vom desigila într-un cadru festiv sacii cu cele necesare operaţiunii de vot. Toată lumea a fost de acord. Am fixat ora şi locul rendez-vous-ului şi totul părea să fi intrat pe un făgaş normal.
Sîmbătă am primit sacul, pentru care am semnat în orb un proces-verbal, fiindcă acesta era sigilat şi habar n-aveam ce-i înăuntru. Puteau să fie şi cărămizi sau cutii golae de pantofi în loc de buletine de vot, tot aia ar fi fost. Apoi, culme a sofisticării şi modernităţii noastre evropeneşti, ni s-au dat telefoane mobile şi cartelele aferente. De ce? „În caz de Doamne-fereşte”, mi s-a explicat cu un subînţeles care-mi scapă şi acum.
Cînd se ne suim cu marfa în maşini, apare o cucoană autoritară şi nevricoasă care ne ia pe rînd din scurt: „Tu cine eşti? Da’ tu?” Ce anume voia de fapt să întrebe şi în ce calitate făcea dumneaei asta, nu a binevoit să ne declare. I-am spus repede numărul secţiei, nu cumva să o supăr şi să mai păţesc vreo dandana. Cu atît mai mult cu cît jupîneasa s-a stropşit către noi: „Hai, mai repede! Că doar nu m-a trimis aici dom’ Fluturaş degeaba! Ia zi!” Dom’ Fluturaş ăsta trebuie cu siguranţă să fi fost o mare personalitate, iar noi, în bicisnicia noastră, habar n-aveam. Şi doar – vorba aceea – fusesem prelucraţi, dar tot degeaba, păcatele noastre!
Am scăpat fără nicio urecheală de doamna cea ţîfnoasă şi am ajuns la şcoală, acolo unde se afla şi secţia mea de votare. Vorbisem cu ceilalţi ca la zece şi jumătate să ne întîlnim. Pe la unsprezece fără un sfert apare primul. Pe la douăsprezece al doilea. Totuşi, conform legii trebuie să fie măcar trei membri, adică jumătate plus unul din totalul numărului de oameni ai comisiei, inclusiv eu. Ce-i de făcut? Cît să mai aşteptăm? Vine în sfîrşit şi al treilea. Victorie! Putem să deschidem sacul. Montăm urna de carton, lipind o grămadă de bandă adezivă peste tot. Aplicăm ştampila secţiei peste scotch-ul cenuşiu, sigilînd-o cum scrie la carte. Numărăm buletinele de vot. Sînt cu douăzeci mai puţine decît suma celor trecute în lista cu conţinutul sacului. O mie patrusute optzeci şi nouă în loc de o mie cinci sute nouă. Mă enervez. Trebuie să le mai numărăm o dată. Hîrtia e subţire şi foile se lipesc între ele, parcă înadins ca să ne scoată din sărite. La a doua numărătoare iese o diferenţă de optsprezece buletine. O mai facem şi pe a treia? Nu, decid eu. Facem un proces-verbal de constatare şi cu asta basta! Semnăm toţi şi aplicăm ştampila. Mai facem un proces-verbal de constituire a biroului electoral. Îmi înmînează mîndri acreditările de la partidele pe care le reprezintă. Cei de faţă semnează. Ştampilez. Mîine o să semneze şi ceilalţi. Chem poliţistul şi cu toţii sigilăm sala în care se află urna, cabinele de vot puse aiurea, cu spatele desfăcut orientat spre băncile adunate în fundul clasei şi restul materialelor, precum şi faimoasele buletine. Aplicăm şampila pe hîrtia pe care oricine o poate desface şi lipi după aceea fără mari eforturi. Fac un nou proces-verbal de predare-primire a secţiei cu domnul poliţist. Semnez şi pun ştampila. Îi zic aşa, într-o doară, poliţistului că treaba asta ar fi trebuit, conform legii, să fie făcută la ora şase seara. Acum e douăsprezece şi jumătate. El se uită la mine ca la o amendă şi zice contrariat: „Ce la şase, dom’ne? Păi, la şase începe primul meci, ce dracului! Io zic că sîntem oameni serioşi, nu?” Da, îi confirm, sîntem oameni serioşi.
Înainte să ne despărţim le mai reamintesc celorlalţi – pentru a nu ştiu cîta oară – să fie mîine la şase prezenţi, ca să deschidem secţia şi pînă la şapte să fie gata totul. Mai avem de ştampilat vreo şase sute de buletine, de împărţt fiecăruia listele cu alegători şi cîte altele. Toţi mă asigură că la şase fix vor fi negreşit la datorie. Sînt foarte convinşi de ceea ce spun.
Duminică la ora şase nu-i nici măcar unul acolo. Pe la şi un sfert apare cel dintîi cu o faţă zîmbăreaţă. „Am întîrziat niţeluş. Da’ vedeţi, domnu’, orş’cum sînt tot primu’ cum s-ar zicea!” Pînă la şi jumătate, cu chiu cu vai, se adună toţi. Inclusiv cei pe care nu i-am văzut la faţă pînă acum.
Desigilăm sala, mai tragem încă un proces-verbal de predare-primire a secţiei cu poliţaiul şi ne apucăm de treabă. Pe la opt şi zece apare primul votant. O doamnă pensionară. Într-un ceas mai vin vreo şapte, hai opt. Tot vîrstnici. Citesc şi recitesc îndrumările metodologice pe care le-am găsit în sac. După votare am o grămadă de minunăţii de făcut şi de toate răspund în mod direct. Atunci de ce naiba să mai car încă doi oameni după mine la noapte, la Polivalentă, unde voi preda buletinele de vot, procesele verbale cu rezultatele scrutinului şi toate celelalte hîrtii, ştampile şi celelalte nebunii? Răspunsul care mi se pare evident ar fi că degeaba. Îmi anunţ oamenii că îi voi lăsa să plece liniştiţi acasă, după ce vom termina toate operaţiunile ulterioare închiderii urnelor. Zîmbete fericite şi voci voioase.
Cum rezolv problema pontajului? Fişa arată ca una clasică. Mi se pare normal să trec în fiecare căsuţă cîte opt ore. Trei zile pentru membri, cinci pentru preşedinte. Aşa zice la reglement. Mă consult cu o doamnă preşedinte de la o altă secţie, dumneaei venind de la Primărie. Nu, spune ea. Nu se trec opt ore ca la fabrică, se trece pî, de la prezent. Pî mare! Aha! Deci aşa... Mă felicit în sinea mea că am trecut totul în creion. Şterg cifra opt din fiecare căsuţă şi trec pî, pî mare. Îmi anunţ şi prietenii de pe la alte secţii. Peste cîteva ore, ni se spune că nu-i aşa. Se trec opt ore. Asta e! Şterg iarăşi şi scriu frumuşel cifra opt de douzeci şi trei de ori. Spre seară, mare agitaţie mare! Luăm sau nu cîte doi membrii la Sala Polivalentă? Mă duc să o întreb pe experta de la Primărie. Răspuns categoric. Nu! Uşurat, le spun şi prietenilor marea veste. Comentăm că ar fi absurd să-i mai tîrîm şi pe oamenii aceia după noi, mai ales că ar veni degeaba. În fond, a noastră e toată responsabilitatea. În afară de asta ne izbim de o evidenţă cît se poate de concretă. Unde o să stăm cu toţii? Nu de alta, dar se precizase că ne vom înapoia la Polivalentă cu acelaşi microbuz. La venire fusesem omul, locul şi sacul. La întoarcere, după modelul cu cîte doi membri după noi, ar însemna să stăm şi pe capota vehiculului. După alte două ore, alt iureş. Apare şi cucoana cea nevricoasă de sîmbătă dimineaţa, reprezentanta notoriului domn Fluturaş. Am făcut pontajele? „Hai, că acu’ pleacă la Primărie cu ele! Aoleo! Păi, ce-mi făcurăţi, mă, nene!? Nu opt să pune-n căsuţă, ci Pî!” Hait! Le trecusem deja în pix. Noroc că am creion corector adus de acasă. Refac pontajele. Şefa priveşte critic: „Pî-urile alea-s cam naşpa, cam şterse. Păcat, că uite, restul era scris destul de frumos. Eh, merge şi aşa!”, oftează ea.
Pe la şapte seara, o bună prietenă care e tot preşedinte la o secţie alăturată îmi anunţă o ultimă bombă. E musai să-i luăm pe cei doi membri. Încercăm să folosim telefonul din dotare, chiar dacă nu s-o încadra la cazul de "Doamne-fereşte". Nu reuşesc nicio manevră satsfăcătoare. Încearcă şi ea. Degeaba. La numerele la care ar trebui să răspundă cineva de la Dispeceratul Autorităţii Electorale nu ridică nimeni receptorul. Coborîm exasperaţi să o consultăm pe specialista din Primărie care de-aia e pusă acolo. Tipa zîmbeşte nepăsătoare: „Ei, da. Ştiu ce v-am spus. Da’ se pare că s-a schimbat modificarea. Hă, hă! Trebuie neapărat să-i luaţi!” „Şi unde o să stăm?”, încerc un ultim argument de bun-simţ. Dă din umeri. Asta nu-i de competenţa ei. Mă întorc în secţie să-mi anunţ oamenii. Toată lumea se crispeză. Am doi bărbaţi în echipă. Unul stă pe lîngă şcoală, iar celălalt la două staţii de Polivalentă. Decid că pe ei o să cadă măgăreaţa. Doar n-o să le iau pe fete să străbată singure Bucureştiul după miezul nopţii! Partea feminină răsuflă uşurată, cea masculină strînge înnegurată din fălci.
Mai e doar o oră şi se închid urnele. Vin ultimii votanţi. Cum mă aşteptam, jumate din ei sosesc direct de la cîrciumă sau de pe la vreo cumetrie. Or fi ei ciupiţi, dar au conştiinţă cetăţenească, domnule! Unul ia virajul prea larg şi se pocneşte de tocul uşii. Înjură cu sîrg de morţi şi de mamă pe preşedinte – al României, nu pe mine –, guvernul şi pe hoţul de director al şcolii care a pus uşile alea metalice. Las’ că ştie el foarte bine ce zice! Nu-l contrazice nimeni. La nouă fără un minut apare ultimul cetăţean. Închidem uşa după ce pleacă şi începem operaţiunile laborioase de final. Numărăm voturile. Le punem pe căprării, le legăm. La fel facem prcedăm şi cu listele. Cu cele normale, cu cele speciale şi cu alea suplimentare. Nu cumva să le încurc între ele! Ne ies socotelile din prima. Incredibil! Dictez cifrele membrilor. Fireşte că greşesc chiar de la început toţi. Le dau creionul meu corector şi am grijă de fiecare să-şi treacă valorile corect. Fac imensa prostie şi le semnez procesele verbale, trecînd pe la fiecare să-mi semneze la rîndul lui actele mele. Bărbaţii o tund primii din sală, pretextînd că trebuie să lase hîrtiile proaspăt completate la delegatul de partid. În nici treizeci de secunde fetele fac la fel, speriate să nu cumva să le iau pe ele acum la Polivalentă, dacă masculii au dat bir cu fugiţii. Rămîn singur cu toate actele, listele, şi rechizitele împrştiate în încăpere. Simt că înnebunesc încetişor, dar sigur. Îmi pierd orice şir, orice coerenţă şi judecată. Mă simt dintr-odată părăsit de toţi şi de toate. Mai că aş urla ca lupul de disperare. Am totuşi o şansă incredibilă. Buna, răbdătoarea şi încă lucida mea prietenă, colegă de amar şi suferinţă, preşedinte la secţia de alături, apare realmente ca o zeiţă a luminii şi armoniei biruind haosul duşmănos din jur. Ea strînge cuminte şi organizat toate procesele-verbae, anexele, situaţiile, listele – alea normale, speciale şi suplimentare -, plicul cu ştampilele, declaraţiile pe proprie răspundere, buletinele de vot valabil exprimate, pe cele nule, rechizitele, într-un cuvînt TOTUL, şi le vîră pe fiecare în sacul potrivit, în dosarul potrivit, la locul potrivit. Ba mă mai şi ajută să calculez nişte date pentru situaţie, pe care, vezi bine, am uitat-o în vîrtejul evenimentelor. O face avînd un mic zîmbet liniştitor şi totdată încurajator pe chip, în timp ce eu îmi recuperez graţie ei raţiunea şi suflul, în timp ce poliţaiul îşi iţeşte mutra congestionată să ne anunţe că maşina ne aşteaptă, în vreme ce şoferul microbuzului claxonează în neştire şi în demenţă. Într-un sfert de oră sîntem gata. Dacă aş fi rămas în continuare singur, în starea aceea de blocaj total, cred că nici în două, trei ceasuri n-aş fi isprăvit.
Ne suim victorioşi în vehicul – neînsoţiţi de vreun alt membru al comisiei! – şi ne întîlnim cu celălalt prieten. Tot preşedinte şi el. Ne povesteşte peripeţiile prin care a trecut, subliniind cu nonşalanţă că tot aşa l-au pisat şi pe el tot soiul de persoane oficiale să se grăbească, însă şi-a văzut liniştit de treabă. Îmi face un semn discret către şoferul cel impacient. Abia atunci îmi dau seama că omul e băut bine de tot. Cum ar spune un academician, e mangă. Dar încă nu e lemn. Se mişcă oarecum natural. Alături de el stă un jandarm care-l priveşte amuzat. Pornim la drum. La răstimpuri prietenul meu îi strigă conducătorului maşinii cu voioşia aceea la care ajungi cînd ai trecut dincolo de orice oboseală şi lehamite: „Bre, ai grijă şi mai pune frîna aia, că ne prăpădim!” Ajungem cu bine, teferi şi nevătămaţi, proverbialul noroc al beţivilor răspîndindu-se dimpreună cu damful şi asupra noastră. Intrăm în clădire cu sacul într-o mînă, acreditarea, buletinul şi dosarul în cealaltă. O doamnă e oprită cu vigilenţă de un poliţist conştiincios fiindcă nu-şi găseşte acreditarea. Are sacul cu voturi inscripţionat cu numărul secţiei, dosarul doldora de documente ce-i atestă calitatea de preşedinte, dar n-are blestemata aia de hîrtie. Omul legii îşi umflă pieptul cu mîndrie. Păi, ce? El o fi pus degeaba acolo? Ai acreditarea treci. N-o ai, să fii sănătos! Femeia e atît de extenuată încît nici nu mai izbuteşte să se înfurie. Se uită pierdută la bărbatul în uniformă apoi surîde neputincioasă şi tăcută, încercînd să găsească prin noianul de acte fiţuica salvatoare. Un ofiţer vede toată scena şi pe subalternul său îmbăţoşat, profund pătruns de sacra sa misie. Intervine şi o lasă pe doamnă să pătrundă în incintă. Tablagiul se supune, vizibil îndurerat, dispoziţiei şefului.
Ajungem în sală imediat ce primim bonuri de ordine după cum sosim. Toţi trei sîntem grupaţi unul după celălalt. Ne ard plămînii după o ţigară. Socotim că mai avem timp să tragem una înainte să ne strige. Şi chiar aşa e. Aflăm, normal, exact înainte să fim chemaţi, că listele suplimentare trebuie ataşate la dosar, nu băgate în sacii pe care tocmai i-am sigilat. Dar de acum nici că ne mai pasă. Coborîm în ţarcul rezervat şi predăm telefoanele şi cartela SIM – care fie vorba între noi nu ne-au folosit la absolut nimic –, sacii cu tot ce e în ei. Semnăm de fiecare dată cîte un nou proces-verbal. Pe urmă ne aşezăm la altă coadă pentru a fi cadorisiţi cu bonuri de ordine la statistică. Într-un sfert de oră primim un cartonaş cu un număr. Ieşim pe hol şi fumăm plini de abnegaţie. De la difuzor se aude o voce iritată: „Membrii biroului de la secţiile de votare pot să plece acasă. Rămîn numai preşedinţii. Repet, rămîn numai preşedinţii!” Rîdem cu lacrimi. Dar sigur că deja nu mai e rîsul nostru. Anunţul se repetă din cinci în cinci minute, iar eu beau, una după alta două cafele tari cu care m-a cinstit prietenul meu şi cîte o gură de suc de la salvatoarea mea. Fumăm şi sporovăim pînă pe la două. Atunci ne vine rîndul la statistică. O corectură, încă o semnătură şi gata! Adică mai stăm la o ultimă coadă să predăm ştampila secţiei de votare. Doamna cu acreditarea lipsă constată că şi-a pierdut şi inelul de aur. Merge în aceeaşi direcţie. O aşteptăm să se ducă să-l caute. Se întoarce cum a plecat. Bijuteria nu mai e de găsit. Fireşte, făcea mult mai mult decît alea două milioane pe care le vom cîştiga în urma acestei acţiuni. La ora două şi jumătate ne suim în autobuzul care ne va aduce acasă. Grosul preşedinţilor de secţie de abia de acum încolo soseşte în faţa Sălii Polivalente. Noi trei ne putem socoti norocoşi...

Astfel mi-am petrecut eu şi prietenii mei alegerile. Ceea ce, ca bun creştin, nu le doresc nici duşmanilor. Poate doar genialilor organizatori ai acestui mirific scrutin.

O poveste oarecum simplă

Eram în armată. Pe uşa dormitorului intră iute căpitanul Marinescu. Mătură încruntat cu privirea întreaga baterie şi cu un zîmbet rău prevestitor zice, arătînd către mine şi către caporalul Kovari: "Tu şi tu, veniţi imediat în biroul meu!" Ceilalţi ne privesc cu compasiune. Ne aranjăm cu gesturi reflexe ţinuta şi, cu căciulile în mîini, bătem la uşa biroului. Ofiţerul ne strigă încurajator: "Hai, bă, intraţi dreacului mai repede, că se face curent, în morţii mă-sii!" Îi ascultăm îndemnul şi ne proţăpim dinaintea lui, strigînd într-un glas: "Ordonaţi, tov căpitan!" Bine, lui Kovari îi ieşise "Ordinaţi, tov copitan!". Ca întotdeauna cînd dădea ochii cu Marinescu. În rest vorbea o română admirabilă. "Bă, ştiţi de ce v-am chemat eu?" Bineînţeles că ne-am dat seama că e o întrebare retorică, aşa că, privindu-l cu mare atenţie, am continuat să tăcem. Ofiţerul a mers mai departe netulburat: "Ca să vă trimit la nebuni!" A început să rîdă: "Nu, nu dă tot. Cu o misiune." Îşi îndreaptă privirile sprele caporal şi zice: "Tu conduci maşina, iar ochelaristu' o să dea pă goarnă la autorităţile spitaliceşti, că dacă vorbeşti tu, cine ştie ce gîtu' mă-sii mai înţeleg ăia. Aşa. Băi, ochelarule, fii a'ent aici! Aveţi nişte schele pe care trebuie să le descărcaţi şi să le predaţi cu proces-verbal acolo, la unu', doctor Sîrbu. Bă, întîi vă semnează şi după aia le descărcaţi. Să nu-mi veniţi fără semnătură că nu-ş' ce fac cu voi! Aţi înţeles?" "'Ţeles, să trăiţi!" "Hai, marş d-aci şi ezecutarea!", face el întinzîndu-mi actele.

Era un început rece de martie. Cabina kamazului era îngheţată bocnă. La contactul cu scaunul frigul ne intra direct în oase, de parcă mantalele nici n-ar fi fost. În mod uimitor, camionul a pornit după nici cinci minute, fără să fie nevoie să băgăm o feştilă aprinsă sub motor. Lui Kovari îi plăcea să şofeze şi conducea măgăoaia aia ca un turbat prin oraşul cenuşiu şi amorţit. Fierătaniile din spate huruiau şi tresăltau cu zgomot asurzitor la fiecare groapă. În nici o jumătate de oră - azi performanţa asta ar fi imposibilă, poate doar noaptea să poţi să izbuteşti aşa ceva - am ajuns din Ghencea la Spitalul "Gheorghe Marinescu". Sîntem îndrumaţi la pavilionul cutare. Tragem maşina în dreptul clădirii respective, iar eu mă duc la domnul doctor. Ciocănesc la uşa cabinetului şi pătrund în cameră. Medicul stă cu spatele la mine, privind pe fereastră. "Bună ziua!", zic. Omul pare pierdut în reverie. Mă apropii pînă ce ajung chiar în dreptul lui şi pot să-i văd figura visătoare. Are ochii pierduţi în zare. Îi urmăresc şi eu privirea şi dincolo de geam, la nici doi metri se înalţă calcanul unui alt edificiu. Totuşi, psihiatrul se uită de parcă ar admira nesfîşirea mării. Îmi dreg sonor glasul şi mai încerc o dată, recunosc, cu oarecare precauţie: "Bună ziua, domnule doctor!"Abia atunci se întoarce către mine, privindu-mă mirat şi şoptind uimit:"În verde? De ce în verde?" Apoi cu o voce puternică, cu o severitate manifestă, pronunţînd sacadat cuvintele de parcă ar fi fost pe pilot automat: "Ce-i cu tine, băiete, aici?" "Păi, ştiţi, sînt de la armată. Am venit cu schelele...", bîigui eu." "Aha!", zice el cu o faţă la fel de nedumerită ca mai înainte. "Cu schelele, care va să zică, cu schelele...", face el pierdut. După care turează din nou motoraşul interior şi se animă debordînd dintr-odată de entuziasm: "Bun. Bravo! Foarte bine! Aţi adus schelele, deci." Se uită la mine cercetător, iar privirea i se opreşte pe mîinile mele înroşite de frig."Şi unde-s schelele alea, mă rog?", face el mirat, de parcă s-ar fi aşteptat să le scot din buzunar. "Sînt jos, în faţa pavilionului. Dar sînt încă în camion. Aţi putea să ne daţi pe cineva să ne ajute să le descărcăm?""Aaa! Sînt în camion, care va să zică. În camion, deci", are el o revelaţie subită. Îi întind actele să mi le semneze. O face imediat, fără să comenteze nimic. Eu doar îi arăt unde. După care scoate o parafă şi o pune şi pe aceea peste semnătură. E rîndul meu să nu comentez nimic. Se sprijină de muchia biroului şi se uită candid la mine:"Mai e vreo problemă?""Da, descărcatul", mă rezum doar la două cuvinte."Aşa-i! Descărcatul, da. Se rezolvă şi asta."Se activează căpătînd o dinamică surprinzătoare. Deschide uşa energic, o strigă pe sora şefă care apare trap-galop cu o faţă de om adormit, zăpăcită, aranjîndu-şi ţinuta şi îndesîndu-şi mai abitir boneta pe cap. Doctorul spune cu o emfază artistică:"Acest ostaş a venit cu o maşină şi ne-a adus schelele. Trebuie ajutat să le descarce."Urmează un moment destul de lung de tăcere, timp necesar asistentei pentru procesarea informaţiei. Ducînd în cele din urmă acest complicat proces pînă la capăt spune cu o voioşie bruscă:"Atunci îi chem pe băieţii de la opt." Psihiatrul ridică imperial un deget şi spune scurt şi plin de demnitate: "Just!"Băieţii de la opt apar în două minute. Ochii lor nu au nicio licărire, sînt nebărbieriţi, iar halatele lor nenorocite de spital şi nişte fesuri sinistre lăsate pe frunţi, dau senzaţia unui soi de uniforme. Se apucă pe muteşte de treabă. Eu cu Kovari ne suim în benă şi le dăm la mînă drugii ăia de fier ruginit. Ei îi iau şi cu o viteză remarcabilă se duc în partea cealaltă a camionului şi le aruncă înapoi în benă. Caporalul îşi dă căciula pe ceafă: "Băi, frate, ăştia fac mişto de noi?", îmi şopteşte el cu figură siderată. Mă uit în ochii lui şi-i zic: "Nu, Loţi, sînt doar nebuni!" Kovari se enervează: "Băi, nene, nebuni, nebuni, dar şi proşti?" M-am mulţumit să dau din umeri: "Avem ghinion!"Caporalul îmi spune: "Dă fga la doctor şi zi-i ce fac ăştia. Să ne înveţe cum să procedăm, s-o scoatem în vreun fel la capăt cu ei." Încep să rîd: "Băi, Loţi, bagă-mi textu' ăla cu e un ordin şi mă duc. Altfel nu mă mişc de aici." Kovari se uită lung la mine şi după o clipă de cumpănire spune: "E un ordin!" Oftez şi mă prezint la cabinetul psihiatrului. Îl găsesc în aceeaşi postură, privind în zare, probabil prin calcanul de vizavi. Îi explic ce dificultăţi întîmpinăm. Folosesc cuvinte cît mai simple şi mai puţine. Mă ascultă cu mîinile la spate, pendulînd uşor înainte şi înapoi. Cînd termin îl apucă pe neaşteptate pandaliile: "Şi ce-ai vrea tu acuma, ostaş? Să m-apuc eu să fac instrucţie cu ei? Eşti soldat?" "Da, sînt." "Ei, atunci fă-ţi treaba!"Am mulţumit frumos pentru sfat şi m-am retras închizînd încetişor uşa în urma mea. Urcîndu-mă iarăşi în benă, Kovari mă întreabă: "Ce-a zis doctoru'? Cum îi ghidonăm?" "Doctoru' e la fel de fugit de-acasă ca şi băieţii ăştia. Poate chiar mai rău." Caporalul trage cu sete din ţigară şi înjură bilingv, fără părtinire. Observ că toţi pacienţii privesc hipnotizaţi la ţigara lui. Îi atrag atenţia asupra acestui fapt. El dă din cap şi-mi face cu ochiul: "Ia fii atent aici!" Se ridică în capul oaselor şi le strigă oamenilor de jos: "Vreţi fiecare cîte o ţigară?" Toţi dau din cap la unison, ca la comandă. "Bine. Atunci uite care-i treaba. Luaţi toate fierătaniile pe care vi le dăm noi şi le puneţi frumos lîngă zid. Aţi înţeles?"Bolnavii se uită toţi la unul dintre ei. Ăla zice: "Cum adică să le punem frumos? Trebuie aşezate într-un anume fel, să iasă o formă aparte, sau cum?" "Nu trebuie să iasă nicio formă. Atîta doar, să fie lîngă perete."Omul stă şi chibzuieşte: "Bine, da' la noapte o să ningă. O să le acopere zăpada." "Ei şi ce? Crezi că o să răcească?", face Kovari rîzînd."N-o să răcească, da' nici bine n-o să le fie..." spune convins liderul băieţilor de la opt."Sînt nişte fiare din care o să se facă o schelă. Sînt obişnuite să stea afară!", explică la fel de convins caporalul, urmărind cumva logica pacientului."Aaa! Sînt obişnuite, care va să zică!", se linişti şeful pacienţilor. Am tresărit auzindu-i exprimarea. Dar am tăcut. Kovari se pare că izbutise să ajungă la un limbaj comun cu ei. Deodată bolnavul îndreptă un deget către caporal şi întrebă cu asprime:"Pe răspunderea dumitale?" "Pe răspunderea mea!", spuse cu hotărîre Loţi. Se apucară de treabă şi în nici o jumătate de oră am terminat. Caporalul le împărţi ţigările promise. Am pornit rapid de acolo. Prin oglinda retrovizoare vedeam cum un nor albăstrui se ridică în dreptul intrării în pavilion. Băieţii de la opt erau fericiţi.După ce am ieşit pe poarta spitalului, Loţi zice gînditor şi cu un zîmbet ambiguu:"Cred că după ce termin armata o să dau la psihologie. Ai văzut şi tu, am ceva stofă, nu?" "Mda", am concedat eu. Am adăugat rîzînd: "Deci la psihologie care va să zică?" Îmi aruncă o privire mirată: "Da, la psihologie. De ce naiba rîzi?" "Am mai învăţat şi eu cîte ceva despre mimetism." "Despre mimetism? Aici, la sisiloi?" "Da, aici. Ştii, în natură cameleonul adoptă aceeaşi culoare cu creanga pe care stă sau cu frunzele care-l înconjoară.""Asa. Şi? Ai văzut tu vreun cameleon pe-acolo, prin spital?", face camaradul meu."Da", am zis. "Am văzut unul." "În cazul ăsta îţi promit că imediat ce o să termin facultatea aia, o să te am în vedere!""Nu m-aş baza prea tare pe chestia asta", i-am replicat." "Adevărul e că nici eu nu m-aş baza", a recunoscut Loţi. Şi am început amîndoi să rîdem. Apoi ne-am aprins ţigările privind oraşul cenuşiu

Despre miopie, castanele fierbinţi şi zicerile popii

Acest blog este dedicat literaturii. În pofida acestui fapt, iată, mă simt nevoit să comit un text care să se abată cumva din această sferă. Desigur, nădăjduiesc că nu prea mult. În fond, şi eseul poate avea valenţe literare.

În afara unor discuţii cu prietenii nu aş fi adîncit, tocmai aici, actuala problemă italiană. Numai că, de ceva timp încoace, am fost surprins şi chiar întristat de anumite reacţii ale unor personalităţi făcînd parte din intelectualitatea noastră.

Una dintre acestea e de o valoare deosebită, alături de care se agită însă şi alţii mai mititei. Toţi vor să ne bată obrazul şi să ne tragă un perdaf de să ne meargă fulgii. Cui? Nouă, celorlalţi români, vezi bine! Nouă, celor needucaţi şi hoţi, celor cărora "dacă le zgîrii puţin subţirica noastră crustă democratică, dai de toate extremismele din lume" fiind "plini ciucure de prejudecăţi, de rasism, şovinism, antisemitism, sexism, de dispreţ faţă de semeni". Un alt scriitor, om de formaţie teologică, aşa cum nu uită niciodată să o sublineze, ne declară, într-o subtilă consonanţă cu cel dintîi că, evident spre deosebire de noi, "italienii nu sînt de felul lor xenofobi, nici ultranaţionalişti, dar au un sentiment naţional foarte dezvoltat".

Atît de dezvoltat încît Giuliano Amato, ministrul de Interne al Italiei, într-un interviu acordat cotidianelor Le Monde, Frankfurter Allgemeine Zeitung şi El Pais, cere autorităţilor de la Bucureşti să ia măsuri şi să-i ţină pe rromii români acasă, explicînd că acest lucru va ameliora sentimentele antiromâneşti din Peninsulă. Foarte interesantă viziune şi nu cu mai puţin blamabilă decît mediatizata şi aberanta afirmaţie a domnului Cioroianu. Cu toate acestea, nu am văzut pînă acum vreo reacţie la afirmaţiile ministrului italian a autorilor de mai sus şi nici a altor intelectuali români. Curioasă dublă unitate de măsură!

Sigur că fiecare are dreptul la propria lui viziune. Dar mi se pare că - de la un timp încoace - aceste viziuni sînt deformate substanţial. Nu cred cîtuşi de puţin într-o acţiune pervertită de interese oculte. Cel puţin în cazul domnului Cărtărescu îmi inchipui că e mai degrabă rodul unei anumite forme de dezamăgire, înrudită poate cu cea încercată cîndva de Cioran. Asupra mobilurilor celorlalţi nu mă pot pronunţa.

Aş îndrăzni să spun că şi alţii, socotiţi mai breji decît noi, au şi ei faliţii lor. Domnul Cărtărescu îşi aminteşte de un coleg de facultate care fura cărţi şi de o personalitate a vieţii noastre literare care fura obiecte de îmbrăcăminte, aflîndu-se în străinătate. Sînt, fără îndoială, gesturi blamabile. Asta dacă nu cumva în spatele lor se ascunde o boală. Numai că au existat şi există sute de cazuri mult mai celebre de personalităţi americane sau vest-europene, cu mult mai bogate, care s-au dedat cu entuziasm aceluiaşi sport. Asta înseamnă că americanii, britanicii, francezii sau germanii sînt nişte popoare de hoţi, de fiinţe patibulare, needucate şi primitive? De ce aceleaşi fapte îi incriminează dintr-odată pe români în întregul lor, iar pe ceilalţi nu? Las la o parte că ideea de a acorda calificative unor naţiuni după faptele cîtorva indivizi mi se pare nu numai iraţională, dar şi, în aceeaşi măsură, nedreaptă.

Cum la fel de nedrepte mi se par şi afirmaţiile pe care domnia sa le face trăgînd pripit nişte concluzii la ecourile trezite de articolul dumnealui în care discută despre problema ţiganilor. Bine că nu m-a împins păcatul să fi scris vreun comentariu, fiindcă atunci probabil că şi eu, socotind că scriitorul exagerează ori chiar denaturează grav nişte realităţi contemporane sau istorice, aş fi fost etichetat ca fiind rasist sau extremist. Nu mă aşteptam ca un atît de fin observator al nuanţelor celor mai subtile să devină brusc atît de maniheist. Ba mai mult, să dea clar de înţeles că toţi aceia ce nu sînt de acord cu el sînt nişte extremişti.

Problema ţigănească mi se pare extrem de complexă şi de sensibilă şi nu o să mă apuc să o analizez eu aici. Pot doar să spun că timp de opt ani am fost zilnic în contact cu ei şi le-am cunoscut bine viaţa, modul de a fi şi de a vorbi, dorinţele şi temerile. Ca oriunde în lumea asta, în orice comunitate umană există o sumă întreagă de caractere, tot soiul de vicii sau de calităţi, într-un cuvînt, tot felul de oameni. Cazurile particulare sînt infinite, o generalizare cît de cît obiectivă aparţine cu precădere statisticii. O să mă mărginesc să spun doar două lucruri care sper să îndemne la o reflecţie mai atentă.

Mie unuia mi se pare foarte interesant faptul că majoritatea populaţiei rrome din Europa trăieşte în România. Chiar după ce fac excursiile lor de-a lungul şi de-a latul bătrînului nostru continent, ei se întorc tot aici. Adică în ţara plină de xenofobie, de rasism, de discriminare şi oprimare atroce, cum spun unii analişti cu ştaif de la noi. Ca să vezi! Curat masochism la ţiganii noştri, ai fi tentat să zici. Probabil că i-o atrage dulcele peisaj mioritic. Nu rămîn în Occidentul bogat, nemaipomenit de civilizat şi al dracului de tolerant, după cum s-a văzut în ultima lună. Dimpotrivă, revin cu drag - nu exagerez cu nimic! - tot în ţara noastră. I-am întrebat pe mai mulţi dintre ei, cunoscuţi în comunitate ca mari amatori de turism: "De ce nu v-aţi stabilit în Germania/Franţa/Italia, etc.?" Răspunsul aproape unanim, cu mici variaţii, a fost următorul: "Dom'ne, p-afară te duci să mai faci o treabă, o lucrare, mă-nţelegi, să-mpuşti banu', ca omu', de! Da' viaţa adevărată tot acia, la Romanica, e!"

O altă chestiune la fel de revelatorie mi se pare a fi şi cea care urmează. La Păneşti, lîngă Mătăsaru de Dîmboviţa, se înalţă mîndrele palate ale ecologiştilor avant la lettre din zonă, specializaţi în reciclarea metalului. Aceşti castelani sînt ţigani. Dar dacă ai să te uiţi la cei angajaţi să lucreze la sortarea materialelor, la şoferii care fac transporturile sau la paznici, nu mai zic de funcţionari, ai să rămîi uimit. Toţi sînt români. Rar să vezi vreun muncitor sau şofer de aceeaşi etnie ca proprietarul firmei. Patronul explică: "Aici e treabă serioasă. Am avut înainte şi d-ai mei la lucru. Da' numai belele şi halimaiuri mi-am găsit cu ei. Aşa că mi-am luat români, că ăştia nu pune mîna şi ţine la dîrvală." Ceva comentarii? Oricum, limitele interpretării sînt destul de largi.

Revenind la problema italiană, am fost foarte intrigat de faptul că nimeni nu a stat să aprofundeze mai atent sensul celor întîmplate. Toată lumea a pus cauzele nenorocirii pe seama vicisitudinilor de tot genul trăite de rromi în ţara de origine. Dar să nu uităm că oamenii asupra cărora s-a făcut atîta tapaj sălăşuiau în condiţiile acelea mizere în Italia. Asta fusese ceea ce le oferise statul italian. Domnul Cărtărescu acuză elanul paşoptiştilor ce a dus la dezrobirea ţiganilor "lipsită de cea mai vagă urmă de pregătire logistică şi psihologică". Dumnezeule mare! Păi, cam ce fel de pregătire logistică şi psihologcă să fi întreprins boierii noştri la mijlocul veacului al XIX-lea? Mi se pare extrem de deplasat să ceri aplicarea unor principii şi tehnici ce aparţin celui de-al treilea mileniu, unei probleme ce s-a petrecut în urmă cu mai bine de o sută cincizeci de ani. În virtutea acestui mecanism de gîndire şi preşedintele Lincoln poate fi acuzat de aceleaşi fapte grave, atunci cînd a cerut eliberarea din sclavie a negrilor americani. Nici el nu antamase din timp o pregătire logistică şi psihologică adecvată. Iată cît de alunecoase pot fi conceptele corectitudinii politice şi la ce ridicol aberant pot conduce ele. Din păcate, aceste generoase principii nu sînt aduse în discuţie cînd privim realitatea actuală în contextul unei Italii moderne şi democratice, unde s-a şi produs drama. Faptul că un număr mare de oameni trăiau mai rău decît în plină epocă medievală, lipsiţi de mijloace de subzistenţă, nu a dat de gîndit autorităţilor italiene? Nu şi-a dat seama nimeni că acesta este un potenţial pericol care poate genera oricînd o nenorocire? Nu am date care să susţină o premeditare certă a autorităţilor italiene, dar o orientare coerent direcţionată a unor atitudini prealabile şi acţiuni ulterioare pare destul de desluşită. Este o afirmaţie suficient de gravă, recunosc. Ea nu are însă nici în clin, nici în mînecă cu vreo teorie a "conspiraţiunii în contra la biata noastră ţărişoară", ci este rezultatul unei reflecţii asupra unor stări de fapt.

Întregul Occident are probleme cu cu imigranţii. Şi asta nu de azi, de ieri. Unele ţări, în calitate de centru al vechilor imperii coloniale s-au confruntat adesea dramatic cu aceste probleme, imediat după pierderea coloniilor şi refugiul unora dintre rezidenţi în metropolă. Cum uşa pentru vechii clienţi rămăsese deschisă, s-au strecurat prin ea valuri din ce în ce mai mari dintr-un alt tip de refugiaţi. Refugiaţii care soseau nu pe criterii politice, ci strict economice. Cazul Franţei şi al populaţiei magrebiene venite aici este unul cît se poate de elocvent, fenomenul fiind asemănător şi pentru ţări ca Marea Britanie sau Olanda. În alte ţări, cum ar fi Germania şi, mai tîrziu, Italia, imigraţia a fost înlesnită de deficitul de forţă de muncă creat de avîntul economic al acestor state. Dacă emigraţia italiană transalpină, către bogata Germanie şi ţările Beneluxului s-a derulat masiv timp de două decenii, de la sfrşitul celui de-al cincilea pînă către mijlocul celui de-al şaptelea, în secolul trecut, acelaşi val avea să se reverse dinspre Peninsula Iberică, către Franţa. Şi atunci s-au produs unele fricţiuni între autohtoni şi indivizii mai deochiaţi aflaţi printre noii veniţi. Pe la mijlocul anilor 60, nemţoaicele îşi strîngeau mai atente poşetele la piept cînd, trecînd prin piaţa Domului din Koln, auzeau vorbindu-se în italiană. Azi, cînd trec prin piaţa Domului din Milano, cam tot aşa sînt tentate să procedeze şi italiencele, auzind limba română. Mai ales acum, după mult mediatizatul caz Mailat şi exploatarea lui senzaţionalistă şi vindicativă. Asperităţile dintre imigranţii din ţările mediteraneene şi populaţia ţărilor nordice nu au fost însă atît de dramatice. Cea mai mare parte dintre cei sosiţi la muncă s-au înapoiat în ţările de baştină, iar cei care au rămas s-au integrat cu relativă uşurinţă într-o societate liberală şi europeană cu care erau familiarizaţi. Nu acelaşi lucru se poate spune despre imigranţii de sorginte islamică. Aceştia provin dintr-un alt tip de societate, iar religia lor e categoric diferită de cea a europenilor. Ca atare, integrarea lor comportă dificultăţi deosebite, chiar dacă unii dintre ei sînt deja a treia generaţie care deţine o cetăţenie europeană. Tendinţa lor este de a se izola şi regrupa într-un mod de-a dreptul programatic cercul lor. Nemulţumirile la adresa acestor noi cetăţeni germani, francezi sau britanici, dar care în sinea lor au rămas arabi, turci sau pakistanezi, etalîndu-şi cu din ce în ce mai multă ostentaţie crezul şi cutumele religioase, unele în contradicţie cu tradiţiile unui stat liberal şi laic, au crescut tot mai mult. Cum peste aceste diferenţe s-au aşternut şi cele legate de starea economică, lucrurile s-au acutizat, mergînd uneori pînă la violenţa extremă a manifestaţiilor stradale de la Paris.

Italienii, foarte naţionalişti, deşi nu au resimţit acelaşi val imigraţionist ca vecinii lor, au suportat mai greu elementul alogen. După anii 90 însă, emigranţii au început să sosească în număr din ce în ce mai mare din Est. Dacă la sfîrşitul anilor 80, în Italia existau oficial 300000 de imigranţi, s-a ajuns acum la peste două milioane, iar în oraşe ca Padova, Brescia sau Milano reprezintă 10% din populaţie. Cu nici un an în urmă profesorul Giovanni Sartori avertiza în cartea sa că dacă numărul străinilor va depăşi limita de 30 de procente în oraşele mari ale Italiei "înfruntarea va fi de neoprit"... Se pare că cineva a meditat foarte serios asupra acestor avertismente. Şi a acţionat cu discreţie în consecinţă. Cel mai simplu e să creezi premisele unei situaţii explozive şi să aştepţi apoi cu răbdare ca totul să detoneze de la sine. Exact ce s-a întîmplat cu tabăra de rromi unde sătea Mailat. Nu ar fi fost exclus ca acelaşi lucru să se fi întîmplat şi cu un individ provenit dintr-o tabără de rromi bulgari. Ghinionul sau probabilităţile - cum doriţi să priviţi - au făcut ca măgăreaţa să cadă pe ai noştri. Odată produsă, nenorocirea a fost exploatată mediatic la maximum şi evident concertat, alimentînd puseurile xenofobe ale unor grupuri naţionaliste, iar de aici îndreptăţirea unor răspunsuri politice menite a tempera puternic orice tendinţă de emgraţie către Peninsulă. Încă o dată spun că nu m-aş precipita să afirm că au fost vizaţi în mod special cetăţenii români. În fond, duritatea cu care acţionează găştile albeneze, sau cruzimea de care dau dovadă bandele de rakeţi ukrainieni au ajuns proverbiale în Italia. Numai că ţiganii români sînt cei mai vizibili în peisajul străzii, agasînd lumea cu cerşetoria, mizeria şi micile lor potlogării. Din nefericire, constituie o ţintă foarte comodă şi la îndemînă pentru cine doreşte să obţină efecte proagandistice şi politice maxime cu eforturi minime. Îndrăznesc să spun că miza e mult mai mare şi mai insidioasă. Ea nu se referă neapărat la români sau la bulgari. Pe zidurile Romei, atunci cînd la nivelul înaltelor oficialităţi europene a început să se discute despre aderarea Turciei, au apărut afişe ce clamau furibund: "Italieni, pregătiţi-vă pentru asediu! Vin turcii!" Aceasta este de fapt marea spaimă a multor occidentali. Iar ideea ce se vrea indusă publicului ar suna cam aşa: "Dacă amărîţii ăştia de români şi de bulgari, cu ţiganii lor cu tot, au reuşit să ne facă viaţa un iad, neavînd la un loc nici cît jumătate din populaţia Turciei, ia gîndiţi-vă cum o să fie cînd vor năvăli hoardele asiatice de barbari islamici!" Şi cum castanele sînt îngrozitor de fierbinţi, cel mai înţelept e să le scoţi din jar cu mîna altuia. Iar cînd ştii că pe naiv îl apără doar unul îngrozitor de nepriceput şi de slab, cu atît mai bine. Cînd spun asta mă refer la statul român şi la jalnicii lui reprezentanţi.

Aş fi încheiat aici, dar mai e încă un gînd care nu-mi dă pace. Ani de zile Occidentul ne-a tot certat şi dăscălit în privinţa ţiganilor noştri. Am fost criticaţi, ni s-a făcut ameninţător şi didactic cu degetul, am fost chiar traşi de urechi. Ba mai mult, domni şi doamne de bine şi de foarte bine au venit să ne ofere programe minunate şi ultramoderne în privinţa luptei împotriva discriminării rromilor şi a integrării acestora în societate. Evident, după un model pe care autorii ar fi surprinşi să afle că l-a încercat şi Maria-Theresa, în Imperiul Habsburgic. Acum, după ce ţiganii noştri şi-au făcut culcuş cum au putut, prin livezile de la marginea Cetăţii Eterne, ne-au demonstrat cu vrf şi îndesat cît de democraţi sînt şi cîtă aplicabilitate au planurile lor pe care au tot încercat să ni le vîre pe gît. Finalmente, au ajuns la aceeaşi concluzie plină de umanitate ca şi împărăteasa de pe vremuri: "Să vină armata şi să-i escorteze cît mai grabnic dincolo de graniţele noastre!" Domnul Amato a adăugat finuţ că ar fi cazul să ni-i ţinem acasă. Sintetizînd, cu alte cuvinte, trecînd de la limba lui Dante la cea a lui Caragiale: "Curat constituţional, da' umflaţi-l!" Sigur, azi ar fi un mai general: "Umflaţi-i!" Ma che coza voi? Tempi cambiati, no?

Dincolo de apele nopţii - fragment de roman (III)

Ca şi cînd ar fi trecut peste un macaz cam hîrbuit, Pele se avîntă, însoţindu-şi povestirea cu gesturi largi, pe care şi le dorea cît mai sugestive:

"Ştii, tomnai terminasem lucrarea p-acolo, p'in camera aia, dă-ţi zisei. Dau io să ies, mai cu fereală, de! Mă uit în susu' holului, nimeni. Mă uit în josu' lui, nimeni. Bun, tată, zic! Bagă mare, Peleo! Acu' e momentu' oportunist, cum s-ar zicea. Lungesc pasu', cîn' bunghesc o uşă barosană un pic crăpată. Uşa era mare, nene! Ia să văz io ce-o fi în spatile ei! O împing uşor şi-mi arunc ochii pîn-năuntru. Şi ce să vezi, bă, Yohane? Acolo era un gagiu suit p-o masă care să tot canonea să scoaţă un tablou dă pă perete. Tabloul era dăstul dă mărişor, cu ramă mişto dă tot. E! Şi ce crezi că făcea omu' ăla? N-o să-ţi vie treaba asta în cap niciodată. Întorsese pictura aia cu spatile şi meşterea la ea cu un cuţitaş. S-a canonit el ce s-a canonit, şi pîn' la urmă, ce să vezi? Scoate dosu' din ramă, adică imaginea, cum ar veni, şi o face imediat sul. Am rămas ca prostu', nene. Tablou' ăla era dîn pînză, mă-nţelegi. Nu era dîn mucava sau dîntr-un carton ca toate tablourile, că doar am văzut atîtea la nea Diţă, ăla dă vizavi dă piaţă, dă are şi oglinzi veneţiane şi geamgerie, şi mă pricep şi io pă undeva la chestiile astea.

Le ştiu cam pă toate care să poartă: dă la alea cu pepeni şi cu toate felurile dă fructe ori peisajile alea cu munţi şi oiţe şi cu fîntînă d-aia cu cumpănă, moartea căprioarii şi răpirea dîn serai, dă e făcute după carpetile dă le aduce şoferii dîn Turcia, pîn' la alea cu bagaboante cu ţîţile iţite p'in cămaşă, care cară, sanchi, tăvi cu mai ştiu io ce, sau chiar d-alea cu tipese goale-goale, dă şade şi să uită, aşa, la harneală, în oglindă. Pă toate le ştiu. Unele e naturi moarte, altele e peisaje, la altele le zice compoziţii - astea e cele mai interesante - cum ar fi moartea căprioarii, dă tomnai ţi-am zis, cîn' vezi mai multe chestii şi te impresionează la masim. Te uiţi cum şade căprioara cu pieptu' străpuns dă săgeată, cu picioruşile ei îndoite şi capu' dat pă spate, dă să uită chiar în ochii lu' vînătoru' care o privşte încruntat şi fioros. Iar mai la stînga e cerbu', săracu', cu lăcrămi în ochi - numa' artiştii mari, cum îi Fănică Mangaliu, dă şedea la picioru' podului vechi, numai ăştia poa' să picteze lăcrămile alea. Meserie, ce mai! Da, nene! Cerbu' şade de-o parte, că nu poa' să intervie, pen' că e ţinut acolo dă o gaşcă dă cîini d-ăia vînătoreştii, care umblă să-l rupă şi pă el. Tragedie, tată! Tragedie adevărată, ce să mai vorbim! Cîn' te uiţi la tablourile astea începi şi tu să te gîndeşti că ce-i viaţa şi cum vine necazu' peste om, cum te duşmăneşte alţii şi nu să opreşte pînă nu-ţi face rău, iară tu eşti ca cerbu' ăla, dă şade doar şi plînge, fiin'că alţii, gaborii sau alţi nenorociţi, nu te lasă dom'ne să te bagi în chestie, sau să te scoţi cumva, ori să-i scoţi pe-ai tăi din belea. Da, da!..." făcu Pele, plin de sensibilitate, covîrşit pînă aproape de lacrimi de propria-i povestire. După ce se mai eliberă de emoţie printr-un oftat adînc, trase cu obidă un scuipat şi continuă pe un ton dacă nu neapărat doctoral, măcar debordînd de emfază:

"Compoziţiile e cele mai tari picturi. Cam tot aşa dă grele e şi portretile. Nu dă altceva, dar e musai să semene cu ăla dă-ţi dă comanda. Şi e greu să o potriveşti dîn prima, chiar şi pentru un meseriaş. Mai e şi nudurile, care e tot un fel dă portrete, atîta doar că e cu gagice dăspuiate, şi, să fim serioşi, numa' la mecla lor nu te uiţi tu! Altele e elementile dă bază ale lucrării acoloşa. He, he!", se hlizi naratorul. După acest scurt şi cam solitar amuzament, Pele reveni:

"Adică n-ai neapărat treabă cu figura bagaboantii. Atît cît să nu-i iasă, dreacu', muianu' prea nasol şi să-ţi cază bucuria-n scîrbă, dacă mă-nţelegi... Aşa. Boon. Să mă întorc acu' la omu' meu cu tablou' dă pînză. Dom'ne, pictura nu era cine ştie ce. În ea era un gagiu cam purisan, cu un fel dă începere dă barbă pă faţa aia a lui, şi şedea într-o cămăruţă cam întunecoasă, după gustu' meu, cu o pană în mînă şi o hîrtie în faţă.Poate că omu' era la puşcărie şi scria o scrisoare la copilaşi, ceva. Nu-ş' ce să zic. Da' părea amărît la masimum şi avea un făţeag dă om care văzuse dă toate la viaţa lui. Cumva, cumva, într-un fel te făcea şi pă tine să cazi pă gînduri, da' prea era trist, să mor! Nu mi-aş punea aşa ceva în casă, mai ales că se uita la tine, îndiferent cum îl aşezai. Mi-am dat seama de asta în timp ce şmecheru' ăla să muncea să desprinză pînza din ramă şi tot mişca tablou' încoace şi încolo, ba îl culca, ba îl ridica, da' personaju' tot la mine se benocla..."

"Chiar aşa?", se arătă pentru prima dată interesat Yohan de povestirea lui frate-su, ieşind din indiferenţa lui de pînă atunci.

Pele se arătă un pic ofensat de îndoiala ce se ghicea în glasul mezinului, dar trecu cu mărinimie peste asta, continuînd să-şi ducă istorisirea mai departe:

"Ei, da! Chiar aşa! Păi, ce? Crezi că io spun tîmpenii? Ezact aşa s-a petrecut faptele şi ezact aşa arăta pictura aia. Da' îţi spun clar, încă o dată, că nu mi-aş punea aşa o chestie pă perete. Păi, ia gîndeşte-te şi tu! Cîn' să bei un spriţan, hop, ăla cu ochii pă tine. Cîn' să tragi şi tu un mozol cu o gagică, ăla tot la tine să uită. Îţi dai seama? Pînă la urmă îţi vine dracii ăia mari pă tine şi-l arunci în mă-sa cît colo! Ce, îţi iei belea în casă, să te supravegheze tot timpu'? Başca, să zic aşa, că mie-mi pare că ar cam meni a rău, aşa, nu-ş' cum să zic..." încheie Pele şoptit, de parcă s-ar fi temut să nu-l audă cineva.

Yohan rîse, aprinzîndu-şi o ţiagară:

"Te pomeneşti că ţi s-o fi făcut frică dă ăla dîn tablou!"

Frate-su îl privi ofensat:

"Ei, mi s-a făcut frică pă dracu'! Al'ceva voiam să-ţi dau io dă înţeles. Da' tu nu eşti dăloc atent şi d-aia nu te bungheşti dă chichirez. Păi, dacă pictura aia era atîta dă nasoală, adică nu nasoală, da-ţi dedea o stare rea, de nu-ţi ticnea nimica cu ea în casă, atunci pen' ce s-o salţi d-acolo, dîn palatu' ăla? Ai? Acu' îţi cade fisa, frătimeagule?", făcu Pele cu un aer misterios.

"Nu. Nu prea înţeleg io ce vrei să spui dă fapt", se încruntă Yohan nelămurit, nepricepînd unde voia frate-su să bată.

Celălalt îi aruncă o privire din care se putea citi cu uşurinţă mîndria:

"Nu te-ai prins, este? Păi, ia să vedem, ia să judecăm noi cu capu'? Omu', cetăţeanu', adică ăl de-a şmecherit tablou' crezi că voia să-l ducă acasă la el şi să şi-l puie în sufragerie, să să uite purisanu' la el cum bagă la jgheab sau face alte alea? Nţţţ! Esclus! Esclus, tată! Avea el altă manevră, altă combinaţie în creierii ăia ai lui. Şi aici iar trebuie să-ţi spui ce mi-a zis mie odată nea Diţă, geamgiu'.

Stam şi noi la o bere, ca băieţii. Şi, dîntr-una într-alta, ajungem dă vorbim iară dă picturi, dă tablouri, dă chestii d-astea mai artistice. Şi-mi zice meşteru' că e tablouri care face peste zece milioane dă parai, soto. Io am început să mă rîd pă mine, ca broasca la inundaţie: Cum, bre, să facă o pictură atîtea şi atîtea milioane dă cocari? Păi, o casă d-aia dă vezi p'in filme, p'in Dallas, cu piscină şi trombină, plus plombină, face mai puţin. Da' ce dracu', e dîn aur? Că chiar şi dîn aur dacă ar fi, tot n-ar ajungea la la o asemenea sumă! El s-a şucărit şi mi-a zis că sunt un bou. Io o ţineam p-a mea şi făceam caterincă la greu dă el. Atunci omu' s-a aprins şi mai tare şi a zis că dacă mă dau io aşa dă deştept, hai să punem pariu p-o ladă dă bere. Io, mă ştii, la chestii d-astea nu mă dau la o parte şi-i spun că mă prind la rămăşag. Mă şi vedeam cinstindu-mă moca cu alilanţi doi băieţi dă mai era la masă. Meşteru' odată să ridică şi o ia spre casă, în goana mare. Dau io să strig după el, da' omu' era deja dăparte. Să fiu sincer, m-am gîndit mai dăgrabă că moşu' îmi dăduse ţeapă şi urma să-i plătim noi alea două halbe dă le băuse pînă atunci. Da' nu-l ştiam dă bulangiu, aşa că am zis să-l aştept, să vedem ce şi cum. Nici nu trecuse zece minute şi apare dîn nou, cu un ziar în mînă. Mi-l bagă sub nas şi zice: Ia citeşte, mă, cascarache ce eşti! Mă holbez io şi văd titlu' mare: Tablou' lu' Cezare, Cezane - cum l-o fi chemînd pă orfanu' ăla dă pictor - Muntele Nu-ştiu-cum, s-a vîndut ieri la licitaţia casii londoneze Moloz-la-tavă - cum dracu' îi zicea - cu suma dă doi'şpe milioane dă dolari. Am rămas cu gura căscată. Am pus io banii p-ormă şi am luat naveta aia, da' uite că mi-a folosit şi mie la ceva. Aflasem o chestie, înţelegi?"

"Şi cum zici că ţi-a folosit ţie acum treaba asta?", întrebă bănuitor Yohan.

Frate-su făcu o mutră sastisită:

"Ei, nu că mi-ar fi folosit de-adevăratelea, să mă văd cu lovelele în mînă. Da' uite că dacă nu ştiam, nu aş fi înţeles mare lucru din afacerea lu' cetăţeanu' cu tablou' din birou' ăla. Ce m-a mirat pă mine dă m-a dat în icter a fost că pictura era pă pînză. Poa' să fie scoasă d-acolo fără să să prinză vreun husen dă ceva şi să dea duma peste tot..."

"Acuma îţi pare rău că n-ai meşterit şi tu un tablou dîn astea, p-acolo?"

"Treaba nasoală e că tre' să te şi pricepi la picturile astea. Să ştii care e valoroase şi care nu... Ori ai un pont de la un meseriaş ca lumea, ori mai bine lasă! Omu' ăla crez că să pricepea. Prea se dusese la fix şi era chitit pă treabă. Io nu le am cu şmecheriile astea", mărturisi Pele cu o amărăciune evidentă.

"Poate că-i mai bine aşa. Lucrurile astea dă valoare mare dă tot e întotdeauna periculoase şi poa' să să lase şi cu crime ori mai ştiu io ce nenorociri. Plus că ele e averea statului şi nu trebuie să le ia nimeni... "

"E averea statului şi nu tre' să le ia nimeni!", pufni dispreţuitor Pele, îngînîndu-l ironic. Mare băbălău mai eşti, zău! Acu' chiar că mă inervezi. Cine morţii mă-sii e statu' ăsta? Ă? Te-ai gîndit vreodată baremi la asta? Păi, să-ţi spun io, fratele meu mai mic şi mai guţan. Statu' e ăla de te pune să-i plăteşti lui impozite şi să joci după cum îţi cîntă el, cu legile lui dă căcat, cu tot. Statu' te suge şi te sleieşte dă-ţi usucă măduva oaselor în tine. Statu' îţi dă ulei pă raţie, zahăr pă raţie, toate pă raţie. Şi ia să vezi tu ce păţeşti dacă nu faci ce zice statu'! Ai rupt-o-n fericire. Amenzi şi bulău cît cuprinde, grupa mare. Şi după ce ai muncit toată viaţa, la sfîrşitu' ei, vine statu' ăsta şi-ţi dă şi ţie o bonbonică, c-ai fost cuminte şi-ai tras ca vita la jug. Adică îţi dă o pensie, moşule, dă nici nu mori, da' nici nu trăieşti dîn ea. Dă te găseşte vecinii dimineaţa cu ochii holbaţi şi ţeapăn pă un scăunel, pă la o coadă la mai ştiu io ce, cu plăsuţa-n mînă. Ăsta e statu' dă grija căruia mori tu, fraiere!"

Yohan nu zise nimic şi nu schiţă niciun gest. Stătea doar pe bancă zgribulit, adunat cumva înlăuntrul lui. Frate-su îi masă uşor spatele încovoiat, acoperit de canadiana subţirică, zicînd încetişor:

"Haidi, Yohane! E timpu' să mergem acasă. Fiecare a făcut ce a putut mai bine, care cum s-a priceput. Hai, că de acum încolo nu mai nevoie dă niciunu' dîn noi la Revoluţia asta. Lucrurile s-a pornit şi merge ele şi singure mai dăparte."

Mezinul se ridică şi se îndreptară spre staţia de tramvai. Aerul parcă se iuţea, parcă se asprea cu fiecare minut scurs. Pele tropăia, căutînd să-şi mai desmorţească picioarele. Zări nişte tipi bine îmbrăcaţi care se uitau la ei cam într-o dungă. Simţi instantaneu nevoia să-i irite puţin. Îl văzu şi pe frate-su cum stătea trist şi rebegit mai de-o parte. Pendulă între nevoia de a-l înveseli pe Yohan şi aceea de a le da cumva cu tifla scorţoşilor ălora, care-l priveau de sus. Găsi imediat sluţia. Tropăiturile lui se transformară într-un tact care alterna cu pocniturile ritmate ale degetelor unei singure mîini. În felul ăsta începu să se autoacompanieze, avînd însă grijă să nu-i scape de la subsuară preţiosul aparat săltat din sediul Comitetului Central, pe care-l ţinea cu cealaltă mînă. Se puse pe cîntat, destul de tare, dansînd uşor pe loc, închipuind un soi de solo vocal al unei nunţi de cartier, pe versurile celebrei manele de pe atunci:

"Nu sunt prost, da' nici deştept;

Sunt ca orice om.

Mi-ai făcut o rană-n piept

Magdaleeeno!

Nu e rană dă cuţit,

Ci e rană de iubit,

Ma'da leeeno!

Apoi se opri şi, ca şi cum ar fi anunţat un dar la un microfon, răcni cu o voioşie nebună şi întrucîtva suprarealistă, urmîndu-şi scenariul improvizat pe loc al festivităţii aceleia nupţiale imaginare:

"Din partea lu' socru mic, care n-a mîncat şi n-a băut azi, la această cinstită şi bogată masă, pen'că e în spital în comă alcolistică dă ieri, un porc dă peste o sută dă chile şi un godin nou! Să trăiascăăă!"

Îi făcu încurajator cu ochiul mezinului şi-şi spuse mulţumit:

"Adevăru' e că sunt şi bun, nene!"

Precizare

Am văzut că povestirile mele din Giuleşti au încîntat pe toată lumea. Aşa că v-am oferit încă un fragment din romanul Dincolo de apele nopţii. Unul care, la fel ca şi celelalte, poate fi citit ca o poveste de sine stătătoare.

În locul unui inutil cuvînt înainte

În cîteva sate dintr-o anumită zonă a României există un obicei straniu şi în acelaşi timp minunat. După ce o casă nouă este terminată, întocmită cum se cuvine, aşezată cu tot şartul şi este săvîrşită slujba de către preot, urmează "înconjurarea casei cu povestea". Aceasta înseamnă că bărbatul şi soţia lui vor istorisi un fapt, o întîmplare, o legendă a locului sau vreo altă poveste, tristă ori veselă, însă pilduitoare. Ceremonia - fiindcă practic o ceremonie este toată această întreprindere epică - începe întotdeauna din dreptul intrării principale şi se sfîrşeşte tot acolo. Căminul este împrejmuit şi apărat cu un zid nevăzut de cuvinte. El e menit să dăinuie şi să închege dimpreună tainic, pentru totdeauna, piatra, lemnul şi mortarul cu sufletul şi soarta celor ce îl vor locui.

Fiecare poveste, ca şi fiecare casă, e unică.

Astfel mă gîndesc să înceapă volumul meu de poveşti. Nu ştiu deocamdată ce titlu ar putea sa aibă, dar probabil că-l voi găsi la timpul potrivit. Nu am nicio strîngere de inimă în această privinţă. În fond, cineva cu mult mai înţelept decît mine a spus-o demult: "Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui."

Poveste cu o scrisoare a unui tată către fiul său

Tanti Maricica era îngrijitoare în pavilionul de la neuro. La damblagii, cum explica ea colegelor de pe la alte secţii cu un rînjet şmecheros pe buzele-i subţiri. Nu uita nicodată să facă imediat o mină amărîtă, schimbînd cu rapiditate mimica, şi să adauge: "E o muncă la ăştia, Doamne, Doamne! Şi bani... Vai dă ei de bani! P'in cine ştie ce minune să vezi şi tu una d-o sută de mii dă la nenorociţii ăştia. Da' cu pretenţii ştie toţi să să ridice. Da, da!"

Nici nu apucase să-şi bea cafeaua, că Vichi, asistenta şefă, o şi trimisese la treabă. Peste noapte mai dăduse unul colţul. Îl băgaseră deja la morgă, "să nu să strice", cum glumea Maricica, rîzînd întotdeauna icnit de poanta asta ce o amuza de fiecare dată cînd o spunea.

Numai că azi nici măcar chestia asta nu reuşea să o binedispună. Bărbate-su, Gicuţă, şi băiatul ei, Corneluş, se îmbătaseră, fiecare în altă parte, dar ajunseseră tot în apartamentul din Rahova amîndoi. Într-un sfert de oră se şi luaseră la harţă, de la un meci. Nici măcar nu jucau românii. Unul ţinea cu o echipă italienească şi celălalt cu una englezească. Ce mai balamuc ieşise! Spărseseră şi vaza de pe televizor. Aia frumoasă, cu ciobănaşul fercheş doinind din fluier spre oiţele lui drăguţe, pe care abia o primise de la naşu' Iulică de Sfînta Maria. De scandal avea parte cam două, trei zile, după fiecare chenzină. Se obişnuise. Dar de vaza aia chiar că îi părea rău. Nimic ca lumea nu puteai să ţii în casă de ăştia. Tot aşa spărseseră şi statuetele alea nemaipomenit de comice, făcute din ipsos vopsit în roşu şi verde, cu Stan şi Bran. Amintire de la băi, de la Baziaş. Tanti Maricica oftă nostalgic şi luă găleata.

Intră în salonul indicat şi se duse la noptiera metalică de lîngă patul defunctului. Ceilalţi doi bolnavi o salutară. Ea răspunse dînd din cap cu un aer absent, vădit preocupată. Ştia din experienţă că ceva-ceva s-o găsi pe acolo. Strîmbă din nas: o savonieră, pastă şi periuţă de dinţi - pasta era pe jumătate consumată, iar cu periuţa ce naiba să facă? -, un aparat de ras şi două sprayuri aproape goale, nişte tacîmuri obişnuite, nişte ochelari, fleacuri. Singurul lucru mai interesant era un pix fain. Bani ioc. Pixul şi-l opri pentru ea, iar restul îl aruncă dintr-o mişcare dibace, direct în găleata de plastic. Într-o latură a sertarului, o scrisoare se prinsese de muchia scorojită. Tresări. Nu fusese deloc atentă. Poate era vreun plic pentru doctor. Îl palmă cu o mişcare iute de reptilă, strecurîndu-l abil în buzunarul larg al halatului de un albastru decolorat după atîtea spălări.

Strînse grăbită toată lenjeria de pat, întoarse pe partea cealaltă salteaua, dădu cu cîrpa peste ţevile albe ce alcătuiau căpătîiul patului şi părăsi cu paşi mărunţi şi deşi rezerva. Aruncă boceaua cu rufe pe topoganul pentru spălătorie şi se refugie emoţionată în cămăruţa ei. Trase zăvorul şi desfăcu cu mîini nerăbdătoare scrisoarea. Trăgea nădejde că acolo or fi fost banii pentru medicamentele alea străine de care tot vorbea Sănduleasca, doctoriţa aia tînără şi fiţoasă. Tînără, ce să zici, dar avea o şcoală în ea, academia de lepre, nu alta! Pe toţi amărîţii îi făcea din cuvinte. O maimuţări în gînd, cu invidie şi secretă admiraţie totodată:

"Vai, doamna Cutărescu, noi ne străduim să facem tot ce e omeneşte posibil. Dar ştiţi şi dumneavoastră cu ce dificultăţi trebuie să ne confruntăm. Farmacia spitalului are doar medicamente ieftine şi comune, cu un grad de eficienţă nu atît de ridicat pe cît ne-ar trebui nouă, în cazul domnului Cutărescu.. Or, bărbatul dummneavoastră are neapărată nevoie de un medicament din seria ăstora noi..." Şi nevasta bolnavului se precipita. Unde şi cum ar putea să găsească aşa ceva? Doctoriţa rămînea pe gînduri cîteva clipe, apoi deodată se lumina la faţă, aruncîndu-i un zîmbet plin de omenie femeii disperate. Spunea coborîndu-şi glasul ca şi cînd ar fi făcut-o părtaşa unui mare secret: "Aşa ceva nu se găseşte pe la noi. Dar am eu o prietenă al cărui tată a trecut exact prin aceeaşi problemă ca şi soţul dumneavoastră... Ea a avut alte posibilităţi şi i-a trimis cumnată-sa din Germania medicamentul. I l-a trimis pe bani, vreau să spun, şi... mă rog, e cam scumpişor, înţelegeţi?", întreba cu subînţeles Sănduleasca. Nevasta pacientului spunea atunci frîngîndu-şi mîinile între speranţă şi deznădejde: "Lăsaţi, domnişoara doctor! O costa el mult, da' dacă asta e ultima şansă a lu' bărbate-miu o să ne zbatem să găsim noi banii de care-i nevoie." Şi cînd melteanca oferea suma cerută, musai să vină şi cu un ditamai buchetul de flori la binefăcătoarea sa. O comicărie, să mori de rîs, nu aşa!

Tanti Maricica îşi puse ochelarii şi citi scrisul acela micuţ de pe plic. Îşi ţuguie iritată buzele, clipind încruntată. Pe anvelopa scrisorii era notat simplu: fiului meu. Scociorî în plic şi scoase din el două coli acoperite cu litere frumos caligrafiate. Le scutură, doar, doar, o cădea vreo bancnotă, ceva. Nimic. Le trînti pe masă cu năduf, mai să dărîme cana de pe măsuţa acoperită cu muşama. Sorbi cîteva înghiţituri din cafeaua de pe acum rece şi începu să citească.

Cu mai bine de şase săptămîni în urmă, domnul Victor Roman fusese internat. Accident cerebral vascular. Jumătaea stîngă a corpului îi paralizase. Dar pe cea dreptă încă putea să şi-o controleze. Încă...

Cînd îşi mai revenise din şocul iniţial privise, din poziţia în care se afla, la un leandru cu frunze pline de purici de plante. Tocmai înflorise. Florile nu aveau cine ştie ce parfum şi nici vreo culoare încîntătoare. Degaja în schimb o tristeţe de-a dreptul palpabilă. Stătu aşa cîteva ceasuri, fără să scoată un cuvînt. Pe la prînz, soţia lui, Ana, sosi cu nişte mîncare şi cu o mulţime de întrebări îngrijorate. Încercă să o liniştească, minţind în nenumărate rînduri. Cînd ea plecă schiţă un zîmbet încurajator. Nu era prea sigur că îi izbutise. Avea senzaţia că nici faţa nu prea îl mai asculta. În momentul acela îşi dădu seama că trebuie neapărat să-i scrie lui Ioan, băiatului său. Şi începu abrupt, renunţînd din start la vreun "Dragul meu" sau altă introducere dulceagă şi convenţională:

"Ştii că am făcut şi eu trei ani de Medicină. Aşa că mi-e greu să-mi fac iluzii în ceea ce priveşte boala mea. Îmi dau seama ce se va întîmpla cu mine şi nu-ţi ascund că asta mă sperie. Mă sperie acum, fiindcă mai tîrziu nu voi mai realiza cît de penibil şi de nevolnic o să fiu. Cel puţin asta sper. Să fiu conştient de mizeria în care o să mă aflu, mi se pare o pedeapsă pe care, totuşi, nu o merit.

Va fi o luptă grea, iar deznodămîntul e unul implacabil. O luptă care se va duce între însuşi trupul meu cu creierul ce se va desface încetul cu încetul în bucăţi din ce în ce mai mici. Fiecare va conţine o părticică din mine şi una cîte una o să se dizolve pe rînd, mai lent sau mai rapid, într-un nimic nepăsător.

Dacă am ajuns să îţi spun asemenea lucruri, ţi-e clar că n-am cum să mă port faţă de tine cu mănuşi. Deşi poate ar trebui să o fac. Nu de alta, dar uite că sînt nevoit să-ţi cer practic o mare favoare. Una extrem de importantă. Mă bazez însă pe caracterul şi calităţile tale ce nădăjduiesc să fie mai puternice decît resentimentele. Cele la care, poate, te simţi îndreptăţit şi pe care - deşi nu mi-ai spus-o - bănuiesc că le porţi în suflet. E însă posibil ca bănuiala mea să fie absolut neîntemeiată. N-am cum să o ştiu sigur fiindcă n-am reuşit niciodată să ajung pe deplin la sufletul tău. Iar asta - poftim, o recunosc! - nu a fost nicidecum vina ta.

După ce m-ai părăsit, adolescent fiind, ducîndu-te la maică-ta, am considerat că în viaţa mea nu există dezamăgire mai mare decît tine. Ţi-am zis-o răspicat chiar de atunci. Ani de zile după aceea nu ne-am mai văzut, nu ne-am mai auzit, nu ne-am mai vorbit. Mă simţeam trădat şi jefuit de toate sentimentele pe care le investisem în tine fără să aştept vreo dobîndă din partea ta. Evident, în afară de cea afectivă.

Cînd ne-am reîntîlnit, după doisprezece ani, am avut o ezitare. M-am întrebat dacă nu cumva greşisem în neînduplecarea mea. Dar am alungat-o repede din minte. Orice ar fi fost, nu eu fusesem acela cazut într-o asemenea eroare de neimaginat. Tu erai cel vinovat, te trebuia să cauţi iertarea mea. A fost doar o justificare cu care să-mi mîngîi orgoliul şi un anestezic în faţa unei tresăriri vinovate a propriei conştiinţe. În locul tău nici eu nu-m-aş fi putut întoarce după cîţiva ani pentru a mă scuza în vreun fel. Eşti fiul meu doar. Asta în afara faptului că şi tu ai, cu siguranţă, un adevăr al tău. Unul probabil la fel de dureros ca şi al meu.

Apoi justificarea de care-ţi vorbeam a prins consistenţă cînd am văzut-o pe soţia ta. Ea fusese cea care te determinase să procedezi aşa. Ea te făcuse să treci peste toate şi să vii să te împaci cu mine. O femeie inteligentă, hotărîtă, plină de determinare şi cu un acut simţ al prevederii în toate acţiunile ei. O fată ca ea mi-aş fi dorit să am! Mi-am şi notat în jurnalul meu: 'Ştefania îi e superioară lui Ioan. E, din păcate, o clipă de obiectivitate care nu mă încălzeşte cu nimic.' Aş mai fi adăugat că nu înţeleg cum de ea a putut să-şi aleagă şi mai ales să rămînă alături de un bărbat ca tine. Dar n-am făcut-o. Era o frază ce presupunea prea multe ambiguităţi. Azi nu mai sînt deloc sigur de cele scrise atunci. Ba mai mult, o grămadă din certitudinile mele faţă de tine s-au surpat.

Iar asta s-a întîmplat atunci cînd ţi-am văzut lucrările de grafică. A fost ceva dincolo de uimire. A fost o uriaşă descoperire. Ştiai să vezi dincolo de aparenţa banală a lucrurilor şi să le redai apoi pe hîrtie povestea pe care fiecare o conţine. Mi-am dat seama de asta imediat ce le-am văzut. Şi nu mă înşelam. Erai un desenator cel puţin la fel de bun pe cît eram eu ca pictor. Le-am privit ore în şir şi ceva s-a cutremurat adînc în mine. Pentru prima dată în viaţă am fost cu adevărat mîndru că eşti fiul meu. Dar nu ţi-am mărturisit-o. Nu ţi-am mărturisit-o niciodată. Şi nu îndrăznesc - tocmai eu! - să o fac nici acum, decît prin intermediul acestei scrisori.

Iată că m-am eliberat şi de povara acestei confesiuni. Abia în clipa asta pot să merg mai departe. Cred că îţi închipui ce vreau să-ţi cer. Aşa cum cred că nu ai să mă refuzi.

E vorba de Ana. Las-o să trăiască liniştită după voia ei şi nu te grăbi să o judeci pentru greşelile trecute ori pentru cele ce or să vină - măcar nu i-o spune! - după ce eu nu voi mai fi. Nu ea e vinovată de asprimea şi de neputinţa mea de a-mi exprima afecţiunea faţă de tine. Ce a fost, a fost! Ai acum posibilitatea să confirmi ceea ce eu bănuiesc de un timp încoace. Şi anume că eşti de fapt mai bun decît mine.

Ştii cît de puternice au fost şi sînt sentimentele mele pentru ea. Da, ai dreptate. Au fost mult mai mari decît cele pe care le-am revărsat cu zgîrcenie asupra ta. Poate că în calitatea ta de copil ai avea dreptul să mă condamni. Nu ştiu. Acum însă îţi vorbesc ca de la bărbat la bărbat: respectă-o, te rog, pe femeia pe care am iubit-o atît de mult! Sper ca, privite din unghiul acesta, tot ce a fost să aibă un înţeles mai clar, mai onest şi mai acceptabil. Dogoreşti în dragoste la fel ca şi mine. Ai trecut prin acelaşi prim eşec ca şi mine. Ar fi, deci, imposibil să nu pătrunzi sensul spuselor mele. Nedumerirea mea în privinţa legăturii şi a căsniciei tale cu Ştefania a fost una cît se poate întemeiată. Atîta doar că raportul era răsturnat. Aş fi fost tare bucuros să mă fi înşelat în ambele privinţe. Dar o să treacă şi asta. Fie să găseşti şi tu o altă Ana. Adică pe cineva cu care să împărtăşeşti amarul şi dulceaţa acestei lumi.

Se spune că blestemele părinţilor, cu atît mai mult cînd sînt aruncate de pe patul de moarte, se împlinesc negreşit. Ei bine, o să te blestem, băiete. Momentul e tocmai copt pentru aşa ceva. Te blestem, iată, să fii fericit şi să ai o viaţă împlinită! Fii viu pînă la capăt, trăind tot ce ţi se dă cu pasiune şi voluptate!

Mă opresc aici din teama de a nu deveni patetic, deşi poate aş fi putut să-mi asum măcar o dată şi măcar acum acest risc faţă de tine. Te las cu bine!

Tatăl tău, Victor Roman"

Se semnă şi băgă în plic cele două coli, apoi aşeză scrisoarea în sertar. Hotărî să nu i-o dea în acea seară. Socoti că mai era timp. În fond, din primul atac care îl lovise în primăvară îşi revenise uşor. Boala asta presupune uneori răgazuri uimitor de îndelungate. "Speranţa moare întotdeauna ultima!", se pomeni el gîndind. Rîse încetişor: "Doamne, ce şabloane prosteşti şi penibile au început să-mi umble prin minte! Chiar că am devenit un sentimental ridicol."

Peste cinci zile surveni al treilea atac.

Maricica termină de citit scrisoarea chiar în secunda în care lua ultima înghiţitură de cafea. Se înecă şi tuşi de cîteva ori. După care se uită lung la hîrtiile din mînă. Clătină cu sprîncenele ridicate, pendulînd între uimire şi dispreţ: "Asta-i scrisoare să i-o trimeţi lu' băiatu' tău?! Ultima scrisoare, ca vorba aceea! Pfui!" Miji din ochi, căutînd să-şi aducă aminte mai bine figura pacientului. Un moş cu barbă albă care se dădea mereu mare domn. Mare domn, mare domn, da' nu prea mişca cum trebuie din urechi. Din doi poli n-o scosese niciodată.

Privi iarăşi la rîndurile ordonate aşternute în pagină de pictor. Scrisul acela frumos şi elegant parcă o sfida, o zădăra. În loc de un bănuţ, colea, se pomenise cu toată polologhia aia. Se încruntă şi îşi încleştă fălcile, cuprinsă deodată de nervi. Înşfăcă scrisoarea şi o făcu bucăţele, şopocăind printre dinţi, la fiecare efort depus pentru a o rupe: "Prostii! Prostii! Numa' prostii!"

Cînd isprăvi o aruncă în găleata de gunoi şi se simţi mult mai uşurată. Ba chiar oarecum mîndră de ea. Totuşi, murmură încă revoltată: "Auzi le el, fată! Doi poli!?"