În cîteva sate dintr-o anumită zonă a României există un obicei straniu şi în acelaşi timp minunat. După ce o casă nouă este terminată, întocmită cum se cuvine, aşezată cu tot şartul şi este săvîrşită slujba de către preot, urmează "înconjurarea casei cu povestea". Aceasta înseamnă că bărbatul şi soţia lui vor istorisi un fapt, o întîmplare, o legendă a locului sau vreo altă poveste, tristă ori veselă, însă pilduitoare. Ceremonia - fiindcă practic o ceremonie este toată această întreprindere epică - începe întotdeauna din dreptul intrării principale şi se sfîrşeşte tot acolo. Căminul este împrejmuit şi apărat cu un zid nevăzut de cuvinte. El e menit să dăinuie şi să închege dimpreună tainic, pentru totdeauna, piatra, lemnul şi mortarul cu sufletul şi soarta celor ce îl vor locui.
Fiecare poveste, ca şi fiecare casă, e unică. Astfel mă gîndesc să înceapă volumul meu de poveşti. Nu ştiu deocamdată ce titlu ar putea sa aibă, dar probabil că-l voi găsi la timpul potrivit. Nu am nicio strîngere de inimă în această privinţă. În fond, cineva cu mult mai înţelept decît mine a spus-o demult: "Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu