O poveste oarecum simplă

Eram în armată. Pe uşa dormitorului intră iute căpitanul Marinescu. Mătură încruntat cu privirea întreaga baterie şi cu un zîmbet rău prevestitor zice, arătînd către mine şi către caporalul Kovari: "Tu şi tu, veniţi imediat în biroul meu!" Ceilalţi ne privesc cu compasiune. Ne aranjăm cu gesturi reflexe ţinuta şi, cu căciulile în mîini, bătem la uşa biroului. Ofiţerul ne strigă încurajator: "Hai, bă, intraţi dreacului mai repede, că se face curent, în morţii mă-sii!" Îi ascultăm îndemnul şi ne proţăpim dinaintea lui, strigînd într-un glas: "Ordonaţi, tov căpitan!" Bine, lui Kovari îi ieşise "Ordinaţi, tov copitan!". Ca întotdeauna cînd dădea ochii cu Marinescu. În rest vorbea o română admirabilă. "Bă, ştiţi de ce v-am chemat eu?" Bineînţeles că ne-am dat seama că e o întrebare retorică, aşa că, privindu-l cu mare atenţie, am continuat să tăcem. Ofiţerul a mers mai departe netulburat: "Ca să vă trimit la nebuni!" A început să rîdă: "Nu, nu dă tot. Cu o misiune." Îşi îndreaptă privirile sprele caporal şi zice: "Tu conduci maşina, iar ochelaristu' o să dea pă goarnă la autorităţile spitaliceşti, că dacă vorbeşti tu, cine ştie ce gîtu' mă-sii mai înţeleg ăia. Aşa. Băi, ochelarule, fii a'ent aici! Aveţi nişte schele pe care trebuie să le descărcaţi şi să le predaţi cu proces-verbal acolo, la unu', doctor Sîrbu. Bă, întîi vă semnează şi după aia le descărcaţi. Să nu-mi veniţi fără semnătură că nu-ş' ce fac cu voi! Aţi înţeles?" "'Ţeles, să trăiţi!" "Hai, marş d-aci şi ezecutarea!", face el întinzîndu-mi actele.

Era un început rece de martie. Cabina kamazului era îngheţată bocnă. La contactul cu scaunul frigul ne intra direct în oase, de parcă mantalele nici n-ar fi fost. În mod uimitor, camionul a pornit după nici cinci minute, fără să fie nevoie să băgăm o feştilă aprinsă sub motor. Lui Kovari îi plăcea să şofeze şi conducea măgăoaia aia ca un turbat prin oraşul cenuşiu şi amorţit. Fierătaniile din spate huruiau şi tresăltau cu zgomot asurzitor la fiecare groapă. În nici o jumătate de oră - azi performanţa asta ar fi imposibilă, poate doar noaptea să poţi să izbuteşti aşa ceva - am ajuns din Ghencea la Spitalul "Gheorghe Marinescu". Sîntem îndrumaţi la pavilionul cutare. Tragem maşina în dreptul clădirii respective, iar eu mă duc la domnul doctor. Ciocănesc la uşa cabinetului şi pătrund în cameră. Medicul stă cu spatele la mine, privind pe fereastră. "Bună ziua!", zic. Omul pare pierdut în reverie. Mă apropii pînă ce ajung chiar în dreptul lui şi pot să-i văd figura visătoare. Are ochii pierduţi în zare. Îi urmăresc şi eu privirea şi dincolo de geam, la nici doi metri se înalţă calcanul unui alt edificiu. Totuşi, psihiatrul se uită de parcă ar admira nesfîşirea mării. Îmi dreg sonor glasul şi mai încerc o dată, recunosc, cu oarecare precauţie: "Bună ziua, domnule doctor!"Abia atunci se întoarce către mine, privindu-mă mirat şi şoptind uimit:"În verde? De ce în verde?" Apoi cu o voce puternică, cu o severitate manifestă, pronunţînd sacadat cuvintele de parcă ar fi fost pe pilot automat: "Ce-i cu tine, băiete, aici?" "Păi, ştiţi, sînt de la armată. Am venit cu schelele...", bîigui eu." "Aha!", zice el cu o faţă la fel de nedumerită ca mai înainte. "Cu schelele, care va să zică, cu schelele...", face el pierdut. După care turează din nou motoraşul interior şi se animă debordînd dintr-odată de entuziasm: "Bun. Bravo! Foarte bine! Aţi adus schelele, deci." Se uită la mine cercetător, iar privirea i se opreşte pe mîinile mele înroşite de frig."Şi unde-s schelele alea, mă rog?", face el mirat, de parcă s-ar fi aşteptat să le scot din buzunar. "Sînt jos, în faţa pavilionului. Dar sînt încă în camion. Aţi putea să ne daţi pe cineva să ne ajute să le descărcăm?""Aaa! Sînt în camion, care va să zică. În camion, deci", are el o revelaţie subită. Îi întind actele să mi le semneze. O face imediat, fără să comenteze nimic. Eu doar îi arăt unde. După care scoate o parafă şi o pune şi pe aceea peste semnătură. E rîndul meu să nu comentez nimic. Se sprijină de muchia biroului şi se uită candid la mine:"Mai e vreo problemă?""Da, descărcatul", mă rezum doar la două cuvinte."Aşa-i! Descărcatul, da. Se rezolvă şi asta."Se activează căpătînd o dinamică surprinzătoare. Deschide uşa energic, o strigă pe sora şefă care apare trap-galop cu o faţă de om adormit, zăpăcită, aranjîndu-şi ţinuta şi îndesîndu-şi mai abitir boneta pe cap. Doctorul spune cu o emfază artistică:"Acest ostaş a venit cu o maşină şi ne-a adus schelele. Trebuie ajutat să le descarce."Urmează un moment destul de lung de tăcere, timp necesar asistentei pentru procesarea informaţiei. Ducînd în cele din urmă acest complicat proces pînă la capăt spune cu o voioşie bruscă:"Atunci îi chem pe băieţii de la opt." Psihiatrul ridică imperial un deget şi spune scurt şi plin de demnitate: "Just!"Băieţii de la opt apar în două minute. Ochii lor nu au nicio licărire, sînt nebărbieriţi, iar halatele lor nenorocite de spital şi nişte fesuri sinistre lăsate pe frunţi, dau senzaţia unui soi de uniforme. Se apucă pe muteşte de treabă. Eu cu Kovari ne suim în benă şi le dăm la mînă drugii ăia de fier ruginit. Ei îi iau şi cu o viteză remarcabilă se duc în partea cealaltă a camionului şi le aruncă înapoi în benă. Caporalul îşi dă căciula pe ceafă: "Băi, frate, ăştia fac mişto de noi?", îmi şopteşte el cu figură siderată. Mă uit în ochii lui şi-i zic: "Nu, Loţi, sînt doar nebuni!" Kovari se enervează: "Băi, nene, nebuni, nebuni, dar şi proşti?" M-am mulţumit să dau din umeri: "Avem ghinion!"Caporalul îmi spune: "Dă fga la doctor şi zi-i ce fac ăştia. Să ne înveţe cum să procedăm, s-o scoatem în vreun fel la capăt cu ei." Încep să rîd: "Băi, Loţi, bagă-mi textu' ăla cu e un ordin şi mă duc. Altfel nu mă mişc de aici." Kovari se uită lung la mine şi după o clipă de cumpănire spune: "E un ordin!" Oftez şi mă prezint la cabinetul psihiatrului. Îl găsesc în aceeaşi postură, privind în zare, probabil prin calcanul de vizavi. Îi explic ce dificultăţi întîmpinăm. Folosesc cuvinte cît mai simple şi mai puţine. Mă ascultă cu mîinile la spate, pendulînd uşor înainte şi înapoi. Cînd termin îl apucă pe neaşteptate pandaliile: "Şi ce-ai vrea tu acuma, ostaş? Să m-apuc eu să fac instrucţie cu ei? Eşti soldat?" "Da, sînt." "Ei, atunci fă-ţi treaba!"Am mulţumit frumos pentru sfat şi m-am retras închizînd încetişor uşa în urma mea. Urcîndu-mă iarăşi în benă, Kovari mă întreabă: "Ce-a zis doctoru'? Cum îi ghidonăm?" "Doctoru' e la fel de fugit de-acasă ca şi băieţii ăştia. Poate chiar mai rău." Caporalul trage cu sete din ţigară şi înjură bilingv, fără părtinire. Observ că toţi pacienţii privesc hipnotizaţi la ţigara lui. Îi atrag atenţia asupra acestui fapt. El dă din cap şi-mi face cu ochiul: "Ia fii atent aici!" Se ridică în capul oaselor şi le strigă oamenilor de jos: "Vreţi fiecare cîte o ţigară?" Toţi dau din cap la unison, ca la comandă. "Bine. Atunci uite care-i treaba. Luaţi toate fierătaniile pe care vi le dăm noi şi le puneţi frumos lîngă zid. Aţi înţeles?"Bolnavii se uită toţi la unul dintre ei. Ăla zice: "Cum adică să le punem frumos? Trebuie aşezate într-un anume fel, să iasă o formă aparte, sau cum?" "Nu trebuie să iasă nicio formă. Atîta doar, să fie lîngă perete."Omul stă şi chibzuieşte: "Bine, da' la noapte o să ningă. O să le acopere zăpada." "Ei şi ce? Crezi că o să răcească?", face Kovari rîzînd."N-o să răcească, da' nici bine n-o să le fie..." spune convins liderul băieţilor de la opt."Sînt nişte fiare din care o să se facă o schelă. Sînt obişnuite să stea afară!", explică la fel de convins caporalul, urmărind cumva logica pacientului."Aaa! Sînt obişnuite, care va să zică!", se linişti şeful pacienţilor. Am tresărit auzindu-i exprimarea. Dar am tăcut. Kovari se pare că izbutise să ajungă la un limbaj comun cu ei. Deodată bolnavul îndreptă un deget către caporal şi întrebă cu asprime:"Pe răspunderea dumitale?" "Pe răspunderea mea!", spuse cu hotărîre Loţi. Se apucară de treabă şi în nici o jumătate de oră am terminat. Caporalul le împărţi ţigările promise. Am pornit rapid de acolo. Prin oglinda retrovizoare vedeam cum un nor albăstrui se ridică în dreptul intrării în pavilion. Băieţii de la opt erau fericiţi.După ce am ieşit pe poarta spitalului, Loţi zice gînditor şi cu un zîmbet ambiguu:"Cred că după ce termin armata o să dau la psihologie. Ai văzut şi tu, am ceva stofă, nu?" "Mda", am concedat eu. Am adăugat rîzînd: "Deci la psihologie care va să zică?" Îmi aruncă o privire mirată: "Da, la psihologie. De ce naiba rîzi?" "Am mai învăţat şi eu cîte ceva despre mimetism." "Despre mimetism? Aici, la sisiloi?" "Da, aici. Ştii, în natură cameleonul adoptă aceeaşi culoare cu creanga pe care stă sau cu frunzele care-l înconjoară.""Asa. Şi? Ai văzut tu vreun cameleon pe-acolo, prin spital?", face camaradul meu."Da", am zis. "Am văzut unul." "În cazul ăsta îţi promit că imediat ce o să termin facultatea aia, o să te am în vedere!""Nu m-aş baza prea tare pe chestia asta", i-am replicat." "Adevărul e că nici eu nu m-aş baza", a recunoscut Loţi. Şi am început amîndoi să rîdem. Apoi ne-am aprins ţigările privind oraşul cenuşiu

În locul unui inutil cuvînt înainte

În cîteva sate dintr-o anumită zonă a României există un obicei straniu şi în acelaşi timp minunat. După ce o casă nouă este terminată, întocmită cum se cuvine, aşezată cu tot şartul şi este săvîrşită slujba de către preot, urmează "înconjurarea casei cu povestea". Aceasta înseamnă că bărbatul şi soţia lui vor istorisi un fapt, o întîmplare, o legendă a locului sau vreo altă poveste, tristă ori veselă, însă pilduitoare. Ceremonia - fiindcă practic o ceremonie este toată această întreprindere epică - începe întotdeauna din dreptul intrării principale şi se sfîrşeşte tot acolo. Căminul este împrejmuit şi apărat cu un zid nevăzut de cuvinte. El e menit să dăinuie şi să închege dimpreună tainic, pentru totdeauna, piatra, lemnul şi mortarul cu sufletul şi soarta celor ce îl vor locui.

Fiecare poveste, ca şi fiecare casă, e unică.

Astfel mă gîndesc să înceapă volumul meu de poveşti. Nu ştiu deocamdată ce titlu ar putea sa aibă, dar probabil că-l voi găsi la timpul potrivit. Nu am nicio strîngere de inimă în această privinţă. În fond, cineva cu mult mai înţelept decît mine a spus-o demult: "Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui."

Poveste cu o scrisoare a unui tată către fiul său

Tanti Maricica era îngrijitoare în pavilionul de la neuro. La damblagii, cum explica ea colegelor de pe la alte secţii cu un rînjet şmecheros pe buzele-i subţiri. Nu uita nicodată să facă imediat o mină amărîtă, schimbînd cu rapiditate mimica, şi să adauge: "E o muncă la ăştia, Doamne, Doamne! Şi bani... Vai dă ei de bani! P'in cine ştie ce minune să vezi şi tu una d-o sută de mii dă la nenorociţii ăştia. Da' cu pretenţii ştie toţi să să ridice. Da, da!"

Nici nu apucase să-şi bea cafeaua, că Vichi, asistenta şefă, o şi trimisese la treabă. Peste noapte mai dăduse unul colţul. Îl băgaseră deja la morgă, "să nu să strice", cum glumea Maricica, rîzînd întotdeauna icnit de poanta asta ce o amuza de fiecare dată cînd o spunea.

Numai că azi nici măcar chestia asta nu reuşea să o binedispună. Bărbate-su, Gicuţă, şi băiatul ei, Corneluş, se îmbătaseră, fiecare în altă parte, dar ajunseseră tot în apartamentul din Rahova amîndoi. Într-un sfert de oră se şi luaseră la harţă, de la un meci. Nici măcar nu jucau românii. Unul ţinea cu o echipă italienească şi celălalt cu una englezească. Ce mai balamuc ieşise! Spărseseră şi vaza de pe televizor. Aia frumoasă, cu ciobănaşul fercheş doinind din fluier spre oiţele lui drăguţe, pe care abia o primise de la naşu' Iulică de Sfînta Maria. De scandal avea parte cam două, trei zile, după fiecare chenzină. Se obişnuise. Dar de vaza aia chiar că îi părea rău. Nimic ca lumea nu puteai să ţii în casă de ăştia. Tot aşa spărseseră şi statuetele alea nemaipomenit de comice, făcute din ipsos vopsit în roşu şi verde, cu Stan şi Bran. Amintire de la băi, de la Baziaş. Tanti Maricica oftă nostalgic şi luă găleata.

Intră în salonul indicat şi se duse la noptiera metalică de lîngă patul defunctului. Ceilalţi doi bolnavi o salutară. Ea răspunse dînd din cap cu un aer absent, vădit preocupată. Ştia din experienţă că ceva-ceva s-o găsi pe acolo. Strîmbă din nas: o savonieră, pastă şi periuţă de dinţi - pasta era pe jumătate consumată, iar cu periuţa ce naiba să facă? -, un aparat de ras şi două sprayuri aproape goale, nişte tacîmuri obişnuite, nişte ochelari, fleacuri. Singurul lucru mai interesant era un pix fain. Bani ioc. Pixul şi-l opri pentru ea, iar restul îl aruncă dintr-o mişcare dibace, direct în găleata de plastic. Într-o latură a sertarului, o scrisoare se prinsese de muchia scorojită. Tresări. Nu fusese deloc atentă. Poate era vreun plic pentru doctor. Îl palmă cu o mişcare iute de reptilă, strecurîndu-l abil în buzunarul larg al halatului de un albastru decolorat după atîtea spălări.

Strînse grăbită toată lenjeria de pat, întoarse pe partea cealaltă salteaua, dădu cu cîrpa peste ţevile albe ce alcătuiau căpătîiul patului şi părăsi cu paşi mărunţi şi deşi rezerva. Aruncă boceaua cu rufe pe topoganul pentru spălătorie şi se refugie emoţionată în cămăruţa ei. Trase zăvorul şi desfăcu cu mîini nerăbdătoare scrisoarea. Trăgea nădejde că acolo or fi fost banii pentru medicamentele alea străine de care tot vorbea Sănduleasca, doctoriţa aia tînără şi fiţoasă. Tînără, ce să zici, dar avea o şcoală în ea, academia de lepre, nu alta! Pe toţi amărîţii îi făcea din cuvinte. O maimuţări în gînd, cu invidie şi secretă admiraţie totodată:

"Vai, doamna Cutărescu, noi ne străduim să facem tot ce e omeneşte posibil. Dar ştiţi şi dumneavoastră cu ce dificultăţi trebuie să ne confruntăm. Farmacia spitalului are doar medicamente ieftine şi comune, cu un grad de eficienţă nu atît de ridicat pe cît ne-ar trebui nouă, în cazul domnului Cutărescu.. Or, bărbatul dummneavoastră are neapărată nevoie de un medicament din seria ăstora noi..." Şi nevasta bolnavului se precipita. Unde şi cum ar putea să găsească aşa ceva? Doctoriţa rămînea pe gînduri cîteva clipe, apoi deodată se lumina la faţă, aruncîndu-i un zîmbet plin de omenie femeii disperate. Spunea coborîndu-şi glasul ca şi cînd ar fi făcut-o părtaşa unui mare secret: "Aşa ceva nu se găseşte pe la noi. Dar am eu o prietenă al cărui tată a trecut exact prin aceeaşi problemă ca şi soţul dumneavoastră... Ea a avut alte posibilităţi şi i-a trimis cumnată-sa din Germania medicamentul. I l-a trimis pe bani, vreau să spun, şi... mă rog, e cam scumpişor, înţelegeţi?", întreba cu subînţeles Sănduleasca. Nevasta pacientului spunea atunci frîngîndu-şi mîinile între speranţă şi deznădejde: "Lăsaţi, domnişoara doctor! O costa el mult, da' dacă asta e ultima şansă a lu' bărbate-miu o să ne zbatem să găsim noi banii de care-i nevoie." Şi cînd melteanca oferea suma cerută, musai să vină şi cu un ditamai buchetul de flori la binefăcătoarea sa. O comicărie, să mori de rîs, nu aşa!

Tanti Maricica îşi puse ochelarii şi citi scrisul acela micuţ de pe plic. Îşi ţuguie iritată buzele, clipind încruntată. Pe anvelopa scrisorii era notat simplu: fiului meu. Scociorî în plic şi scoase din el două coli acoperite cu litere frumos caligrafiate. Le scutură, doar, doar, o cădea vreo bancnotă, ceva. Nimic. Le trînti pe masă cu năduf, mai să dărîme cana de pe măsuţa acoperită cu muşama. Sorbi cîteva înghiţituri din cafeaua de pe acum rece şi începu să citească.

Cu mai bine de şase săptămîni în urmă, domnul Victor Roman fusese internat. Accident cerebral vascular. Jumătaea stîngă a corpului îi paralizase. Dar pe cea dreptă încă putea să şi-o controleze. Încă...

Cînd îşi mai revenise din şocul iniţial privise, din poziţia în care se afla, la un leandru cu frunze pline de purici de plante. Tocmai înflorise. Florile nu aveau cine ştie ce parfum şi nici vreo culoare încîntătoare. Degaja în schimb o tristeţe de-a dreptul palpabilă. Stătu aşa cîteva ceasuri, fără să scoată un cuvînt. Pe la prînz, soţia lui, Ana, sosi cu nişte mîncare şi cu o mulţime de întrebări îngrijorate. Încercă să o liniştească, minţind în nenumărate rînduri. Cînd ea plecă schiţă un zîmbet încurajator. Nu era prea sigur că îi izbutise. Avea senzaţia că nici faţa nu prea îl mai asculta. În momentul acela îşi dădu seama că trebuie neapărat să-i scrie lui Ioan, băiatului său. Şi începu abrupt, renunţînd din start la vreun "Dragul meu" sau altă introducere dulceagă şi convenţională:

"Ştii că am făcut şi eu trei ani de Medicină. Aşa că mi-e greu să-mi fac iluzii în ceea ce priveşte boala mea. Îmi dau seama ce se va întîmpla cu mine şi nu-ţi ascund că asta mă sperie. Mă sperie acum, fiindcă mai tîrziu nu voi mai realiza cît de penibil şi de nevolnic o să fiu. Cel puţin asta sper. Să fiu conştient de mizeria în care o să mă aflu, mi se pare o pedeapsă pe care, totuşi, nu o merit.

Va fi o luptă grea, iar deznodămîntul e unul implacabil. O luptă care se va duce între însuşi trupul meu cu creierul ce se va desface încetul cu încetul în bucăţi din ce în ce mai mici. Fiecare va conţine o părticică din mine şi una cîte una o să se dizolve pe rînd, mai lent sau mai rapid, într-un nimic nepăsător.

Dacă am ajuns să îţi spun asemenea lucruri, ţi-e clar că n-am cum să mă port faţă de tine cu mănuşi. Deşi poate ar trebui să o fac. Nu de alta, dar uite că sînt nevoit să-ţi cer practic o mare favoare. Una extrem de importantă. Mă bazez însă pe caracterul şi calităţile tale ce nădăjduiesc să fie mai puternice decît resentimentele. Cele la care, poate, te simţi îndreptăţit şi pe care - deşi nu mi-ai spus-o - bănuiesc că le porţi în suflet. E însă posibil ca bănuiala mea să fie absolut neîntemeiată. N-am cum să o ştiu sigur fiindcă n-am reuşit niciodată să ajung pe deplin la sufletul tău. Iar asta - poftim, o recunosc! - nu a fost nicidecum vina ta.

După ce m-ai părăsit, adolescent fiind, ducîndu-te la maică-ta, am considerat că în viaţa mea nu există dezamăgire mai mare decît tine. Ţi-am zis-o răspicat chiar de atunci. Ani de zile după aceea nu ne-am mai văzut, nu ne-am mai auzit, nu ne-am mai vorbit. Mă simţeam trădat şi jefuit de toate sentimentele pe care le investisem în tine fără să aştept vreo dobîndă din partea ta. Evident, în afară de cea afectivă.

Cînd ne-am reîntîlnit, după doisprezece ani, am avut o ezitare. M-am întrebat dacă nu cumva greşisem în neînduplecarea mea. Dar am alungat-o repede din minte. Orice ar fi fost, nu eu fusesem acela cazut într-o asemenea eroare de neimaginat. Tu erai cel vinovat, te trebuia să cauţi iertarea mea. A fost doar o justificare cu care să-mi mîngîi orgoliul şi un anestezic în faţa unei tresăriri vinovate a propriei conştiinţe. În locul tău nici eu nu-m-aş fi putut întoarce după cîţiva ani pentru a mă scuza în vreun fel. Eşti fiul meu doar. Asta în afara faptului că şi tu ai, cu siguranţă, un adevăr al tău. Unul probabil la fel de dureros ca şi al meu.

Apoi justificarea de care-ţi vorbeam a prins consistenţă cînd am văzut-o pe soţia ta. Ea fusese cea care te determinase să procedezi aşa. Ea te făcuse să treci peste toate şi să vii să te împaci cu mine. O femeie inteligentă, hotărîtă, plină de determinare şi cu un acut simţ al prevederii în toate acţiunile ei. O fată ca ea mi-aş fi dorit să am! Mi-am şi notat în jurnalul meu: 'Ştefania îi e superioară lui Ioan. E, din păcate, o clipă de obiectivitate care nu mă încălzeşte cu nimic.' Aş mai fi adăugat că nu înţeleg cum de ea a putut să-şi aleagă şi mai ales să rămînă alături de un bărbat ca tine. Dar n-am făcut-o. Era o frază ce presupunea prea multe ambiguităţi. Azi nu mai sînt deloc sigur de cele scrise atunci. Ba mai mult, o grămadă din certitudinile mele faţă de tine s-au surpat.

Iar asta s-a întîmplat atunci cînd ţi-am văzut lucrările de grafică. A fost ceva dincolo de uimire. A fost o uriaşă descoperire. Ştiai să vezi dincolo de aparenţa banală a lucrurilor şi să le redai apoi pe hîrtie povestea pe care fiecare o conţine. Mi-am dat seama de asta imediat ce le-am văzut. Şi nu mă înşelam. Erai un desenator cel puţin la fel de bun pe cît eram eu ca pictor. Le-am privit ore în şir şi ceva s-a cutremurat adînc în mine. Pentru prima dată în viaţă am fost cu adevărat mîndru că eşti fiul meu. Dar nu ţi-am mărturisit-o. Nu ţi-am mărturisit-o niciodată. Şi nu îndrăznesc - tocmai eu! - să o fac nici acum, decît prin intermediul acestei scrisori.

Iată că m-am eliberat şi de povara acestei confesiuni. Abia în clipa asta pot să merg mai departe. Cred că îţi închipui ce vreau să-ţi cer. Aşa cum cred că nu ai să mă refuzi.

E vorba de Ana. Las-o să trăiască liniştită după voia ei şi nu te grăbi să o judeci pentru greşelile trecute ori pentru cele ce or să vină - măcar nu i-o spune! - după ce eu nu voi mai fi. Nu ea e vinovată de asprimea şi de neputinţa mea de a-mi exprima afecţiunea faţă de tine. Ce a fost, a fost! Ai acum posibilitatea să confirmi ceea ce eu bănuiesc de un timp încoace. Şi anume că eşti de fapt mai bun decît mine.

Ştii cît de puternice au fost şi sînt sentimentele mele pentru ea. Da, ai dreptate. Au fost mult mai mari decît cele pe care le-am revărsat cu zgîrcenie asupra ta. Poate că în calitatea ta de copil ai avea dreptul să mă condamni. Nu ştiu. Acum însă îţi vorbesc ca de la bărbat la bărbat: respectă-o, te rog, pe femeia pe care am iubit-o atît de mult! Sper ca, privite din unghiul acesta, tot ce a fost să aibă un înţeles mai clar, mai onest şi mai acceptabil. Dogoreşti în dragoste la fel ca şi mine. Ai trecut prin acelaşi prim eşec ca şi mine. Ar fi, deci, imposibil să nu pătrunzi sensul spuselor mele. Nedumerirea mea în privinţa legăturii şi a căsniciei tale cu Ştefania a fost una cît se poate întemeiată. Atîta doar că raportul era răsturnat. Aş fi fost tare bucuros să mă fi înşelat în ambele privinţe. Dar o să treacă şi asta. Fie să găseşti şi tu o altă Ana. Adică pe cineva cu care să împărtăşeşti amarul şi dulceaţa acestei lumi.

Se spune că blestemele părinţilor, cu atît mai mult cînd sînt aruncate de pe patul de moarte, se împlinesc negreşit. Ei bine, o să te blestem, băiete. Momentul e tocmai copt pentru aşa ceva. Te blestem, iată, să fii fericit şi să ai o viaţă împlinită! Fii viu pînă la capăt, trăind tot ce ţi se dă cu pasiune şi voluptate!

Mă opresc aici din teama de a nu deveni patetic, deşi poate aş fi putut să-mi asum măcar o dată şi măcar acum acest risc faţă de tine. Te las cu bine!

Tatăl tău, Victor Roman"

Se semnă şi băgă în plic cele două coli, apoi aşeză scrisoarea în sertar. Hotărî să nu i-o dea în acea seară. Socoti că mai era timp. În fond, din primul atac care îl lovise în primăvară îşi revenise uşor. Boala asta presupune uneori răgazuri uimitor de îndelungate. "Speranţa moare întotdeauna ultima!", se pomeni el gîndind. Rîse încetişor: "Doamne, ce şabloane prosteşti şi penibile au început să-mi umble prin minte! Chiar că am devenit un sentimental ridicol."

Peste cinci zile surveni al treilea atac.

Maricica termină de citit scrisoarea chiar în secunda în care lua ultima înghiţitură de cafea. Se înecă şi tuşi de cîteva ori. După care se uită lung la hîrtiile din mînă. Clătină cu sprîncenele ridicate, pendulînd între uimire şi dispreţ: "Asta-i scrisoare să i-o trimeţi lu' băiatu' tău?! Ultima scrisoare, ca vorba aceea! Pfui!" Miji din ochi, căutînd să-şi aducă aminte mai bine figura pacientului. Un moş cu barbă albă care se dădea mereu mare domn. Mare domn, mare domn, da' nu prea mişca cum trebuie din urechi. Din doi poli n-o scosese niciodată.

Privi iarăşi la rîndurile ordonate aşternute în pagină de pictor. Scrisul acela frumos şi elegant parcă o sfida, o zădăra. În loc de un bănuţ, colea, se pomenise cu toată polologhia aia. Se încruntă şi îşi încleştă fălcile, cuprinsă deodată de nervi. Înşfăcă scrisoarea şi o făcu bucăţele, şopocăind printre dinţi, la fiecare efort depus pentru a o rupe: "Prostii! Prostii! Numa' prostii!"

Cînd isprăvi o aruncă în găleata de gunoi şi se simţi mult mai uşurată. Ba chiar oarecum mîndră de ea. Totuşi, murmură încă revoltată: "Auzi le el, fată! Doi poli!?"

Poveste din Giuleşti

Plecaseră toţi. Săliţa din spatele casei lui Ticuţă se golise. Numai Pîrnae rămăsese pe un scaun roşu din plastic, cu coatele sprijinite de masă. Învinşii rămîn întotdeauna singuri. Clipea din ochii injectaţi, pe jumătate adormit, dar cu o figură foarte preocupată. Cînd şi cînd, bolborosea ceva ce înţelegea numai el.

În prag apăru Alfa-Romica, sora starostelui de joc, cu un măturoi în mînă. Avea o mutră scîrbită şi era departe de a fi în cea mai bună dispoziţie. Cînd îl zări pe somnorosul Pele, simţi - după propria-i exprimare - că-i vine sîngele-n cap:

"Ce arzi gazu' p-acia, mă? Hai? Ce crezi c-am dăşchis hotel pentru toţi gherţoii? Ai jucat, te-ai distrat, ai turnat în tine băutură la greu, clasa una-special şi încă moca. Ce-ai vrea tu acuma? Ă? Ia cărel poteca, că am treabă!"

Pîrnae nu părea prea impresionat de vorbele femeii. Era oricum plecat din realitatea asta meschină şi netrebnică într-o lume a viselor. Una însă extrem de confuză şi de contradictorie. Dădu din cap a lehamite şi se oţîrî cu glas dogit, dar scăpînd cumva de dicţia aceea peltică. Atîta doar că se încurca uneori cu anumite consoane, iar pe altele le ignora cu dispreţ:

"'Tai, fă, aşa! Ce mmm... Ăă. Ce, nn-ai loc dă mine? 'Ermin şi io ţi-ţigaroasa asta, în mă-sa de sigaroasă, şi mă duc. Mă duc la dracu să mă ia dă ff... fraier, ptiu, că nu mă mai ţine amb'eiaju'! Ei, comedie! Care umbla să... Să aia pă ei dă jigodii! Na că mi-am uitat! Ce 'iceam, fă?", făcu Pele cu o mutră încruntată şi nedumerită, rostogolind ochii în toate părţile, ca un om care nu ştie sigur dacă s-a trezit sau pluteşte în continuare într-un spaţiu oniric.

Alfa-Romica nici nu catadicsi să-i răspundă. Se apucă să măture boscorodind:

"Uite, porcii. Porci ordenari şi împuţiţi! Le pui şi tu pă masă, pă peste tot, scrumiere şi ei tot pă jos dă şi aruncă mucurile şi pachetile dă ţigări şi toate ălilea. Că dacă n-ar fi pus Ticuţă gresie pă podea, ardea toţi dămult ca şobolanii. Ai dreacu', zici că parcă e damblagii, aşa le cade toate din mîinile alea. Usca-li-s-ar degitele, să li se usuce, dă scîrbile naibii! Să nu mai poa' să mai ţie o ţigară sau o lingură în mînă, să se stingă de-a-n-picioarelea, vînăţi dă foame şi cu cu buzele crăpate dă sete! Cocliţi şi scorojiţi să-i văd, arză-i-ar focu'! Că în fiştecare seară rînesc după ei ca la a mai împuţită cocină!"

Ajunsă în dreptul lui Pîrnae, îi arse acestuia o coadă de mătură pe spinare şi se stropşi la el furioasă: "Saltă bă copitele! În mă-ta de beţiv prost, nu vezi că io am treabă p-acilea? Dacă pînă termen nu te uşcheşti, îl chem pă Tărzănel, să ştii. Şi dacă nu ţi-o plăcea cum te-o făcea ăla, să-mi zici mie cum vrei!"

Lovitura primită avu darul să-l mai activeze pe Pele şi chiar să-i corecteze întrucîtva exprimarea. Ai fi zis că se trezise în sfîrşit de-adevăratelea, dar într-un mod mai ciudat, cam cum o fac boxerii cînd îşi revin din pumni. Se holbă iritat la sora starostelui şi-i zise:

"Ce-ai, făi, femeie? Ce te-a apucat? Ce te tot iei de mine şi mă ameninţi? În loc să mă tlatezi f'umos şi cu lespect, mă faci cum îţi vine la gu'ă şi mai dai şi cu mătu'a aia jegoasă în măndel. Păi, nu ţi-e luşine? Io am fost un p'inţ în noaptea asta, dacă v'ei să ştii. Un p'inţ, da! Acu un ceas aveam pă mine lova cît n-ai văzut tu în viaţa ta. Şi să nu crezi că nu m-am ginit. L-am făcut cu bani la gleu şi pă frac'tu, cît nu face el într-o j'ma dă an. Atuncea, asta-i lecunoştinţa voast'ă?"

Alfa-Romica rînji şi- privi cu ochi ironici:

"Ete, na! Ce să-ţi spun, ai fost un prinţ! Ai fost un papagal şi încă d-ăia moţaţii. O dată în viaţă te întîlneşti cu o baftă chioară, cum te-ai întîlnit tu. O dată în viaţă! Cine-i băiat deştept, să trage la timp din joc şi să face om. Da' nu şi un distrofic cu capu' ca tine. Rîzi, ai? Rîzi ca raţa la barieră, aia e! Că io dacă eram nevastă-ta te omoram, mă! Cu mîinile mele te strîngeam dă gît pînă 'orcăiai ca boier Belivacă!"

Pîrnae se uită lung la ea, părînd să se trezească de-a binelea, recuperînd tot mai evident atît în coerenţa exprimării cît şi în causticitatea verbului:

"Ce z'seşi, fă? Să fi fost tu nevasta mea? Băi, nene, oi fi io un pic sărit dă pă axă, da nu-s prost. Cum să-mi bag io aşa ceva în casă? Ai gura mai spurcată ca sor-mea, Fenela, şi după ce că eşti frumoasă ca pai'şpe dîn cărţi, mai eşti şi zgripţancă ce nu s-a mai pomenit!" Adăugă cu o grandoare suverană şi sincer amuzată: "Păi, tu te socoteşti capabilă să ridici ochii la aşa o mîndreţe de bărbat capabilos ca mine?"

Sora lui Ticuţă se făcu pămîntie la faţă şi încercă să tragă cu greu aer în piept. Era atît de indignată, că nici nu izbutea să scoată o vorbă, să-i dea o replică pe măsură măgarului ce avea tupeul să se grozăvească în faţa ei şi să o ia peste picior în halul ăsta. Profitînd de acest fapt, Pele lansă o ultimă şi devastatoare salvă:

"Nu mai beli ochii aşa la mine, că nu mă sperii. ce crezi tu? S-a auzit şi în cartier că bietu' Ticuţă a ajuns şi pă la la oficiu' ăla dă 'andicapaţi, doar-doar ţi-o găsi şi ţie pă unu' să te măriţi şi tu, dracului. Da' cică nu s-a învoit nimeni pînă acu'. Ce să faci Romico? Soarta, tată! Nu pune şi tu la inimă!"

Tremurînd de nervi, femeia începu să ţipe cu buzele spuzite de salivă, învrtind deasupra capului măturoiul:

"Afară! Ieşi afară, în mă-ta de cocalar nenorocit! Ieşi şi să nu mai dai vr'odată p-acia că te tai, bucăţele te fac şi te dau la porci să te mănîncă. Marş, marş d-aici! Să n-apuci s-ajungi acasă! Să te găsească mîine lumea cu dinţii rînjiţi în zăpadă, cu ochii sparţi dă ger şi pişat dă cîinii bgabonţi. Bagabonţi ca tine, fir-ai al dreacu' dă ţigan jegos şi spurcat!"

Pele îşi aruncă mulţumit paltonul pe el, eschivînd cu neaşteptată uşurinţă dinaintea unor lovituri date cu prea multă patimă. După care se repezi afară, în curte, iar de aici, cu paşi încă nesiguri, în stradă. Vocea Romicăi se auzi răsunînd, turbată de ură:

"Pă el, Tărzănel! Pă el, mamă! Rupe-l! Dezghioacă-l! Trage-i maţele dîn el!"

Un ditamai rotweilerul zdupăi de după colţul casei, opintindu-se cu un bufnet în poarta de fier forjat. Bărbatul şi cîinele se priviră. Pîrnae zise:

"Ce-i neamţule? Ţi-e poftă dă carne fragetă, ai?" şi-l scuipă între ochi cu un gest de suprem dispreţ. Cîinele îndoi între fălci un ornament metalic, căutînd să-şi facă loc, să-şi vîre botul printre bare şi să-l apuce cumva pe inamic. Aproape că reuşise. Atunci Pele îşi scoase un pantof şi, sprijinindu-se cu o mînă de stîlpul porţii, lovi animalul chiar peste nas. Spre uimirea lui, cîinele nu schelălăi, cu toate că ochii i se umplură instantaneu de lacrimi. Se retrase un pic, scuturînd din capul uriaş, fără să latre, fără să mîrîie. Apoi făcu un salt surprinzător, chiar spre stîlpul de care se rezemase bărbatul. Dacă nu ar fi avut un reflex suficient de rapid, omul ar fi rămas cel puţin fără degete, ba chiar fără palma toată. Aşa însă totul se soldă doar cu un clămpănit furibund în gol.

Ia te uită, al naibii!", se uimi Pele. "La ce l-a dus căpăţîna aia pe el. Ptiu, nenorocită jivină!", zise bărbatul cu o bună doză de admiraţie.

Ţopăi greoi prin zăpadă de cîteva ori pînă reuşi să-şi pună pantoful, dar exact în clipa aceea se dezechilibră şi căzu. Abia atunci cîinele începu să latre gros, slobozind pe bot vălătuci de abur. Pîrnae, deşi căzut în fund, îi arătă şmechereşte degetul mijlociu:

"Te-am avut îmbrăcat, fraiere!" Îşi aminti de stăpîna animalului şi spuse împăciuitor: "Dă fapt nu eşi tu de vină. Nenorocita aia e." Apoi, din ce în ce mai montat: "Auzi tu, să mă facă pă mine cocalar! Ca să vezi cine s-a găsit, na! Tomnai o cioară pintenoagă şi scălîmbă. Ai dreacu' cotigari! A venit aici acu' trei'j dă ani tac-so cu căruţa la Bucureşti, spoi tingri, si acum să dă lebede! Huo, proveniţilor!", încheie el răcnind.

Se ridică în capul oaselor şi se scutură de omătul fin. Era ger, iar el îşi lăsase acolo, în graba cu care părăsise stabilimentul, fularul şi pălăria aia bună. Îşi frecă urechile ca să nu-i degere şi-şi suflă în pumni. Îşi aminti de blestemele femeii. Ştia şi el, la fel ca toată lumea, că, pentru a eluda împlinirea blestemului, trebuia să urineze pe poarta celui care îl proferase sau pe un obiect de-al acestuia. Pe frigul ăsta nici nu putea fi vorba de poartă, las la o parte că pînă la urmă, sîcîit de atîta hărmălaie, putea să apară însuşi Ticuţă, iar evenimentele ar fi luat o întorsătură şi mai urîtă decît pînă acum şi în mod sigur mult mai contondentă. Noroc că îşi aduse aminte de colţul acela secret al casei lor, colţul pe care i-l arătase taică-su, Pardailan, colţ care era la fel de eficient pentru alungarea vrăjilor şi al vorbelor rele - de cele mai multe ori întemeiate - aruncate de vrăjmaşi. Doar fusese verificat de atîtea ori şi dovedise valabilitatea de netăgăduit.

Mult mai liniştit, Pele se pregăti să o ia din loc, pocnindu-şi în prealabil călcîiele. Mai aruncă o privire spre dulăul ce se uita la el de astă dată tăcut, dar la fel de vigilent, de dincolo de gardul din metalic. Sub ochi, de o parte şi de cealaltă a botului, se zăreau sclipind cîteva bobiţe de gheaţă.

"Ce chestie, dom'ne, ce chestie! Şi ei plînge, că vorba aia, şi ei e nişte suflete! Ca să vezi, măi, tată, măi. Lacrimi dă cîine!", şopti el înduioşat şi porni pe străduţă, ieşind pe şosea, pe Calea Giuleşti. Avea ceva de mers pînă acasă.

Povestea unei bărci

Magdei şi Cătălinei în schimbul unui tîrziu răsărit de soare

În Vama Veche, oarecum în dreapta Stufului, pe plajă, e o barcă veche şi crăpată. Stă acolo de ani şi ani.

Cu mai bine de patru decenii în urmă, nea Vanea, Evgheni Nicolaiciuk după acte - cum se prezenta chiar el, întotdeauna cu un zîmbet uitat, dacă nu pe buze, în ochi - şi cu Ianachi Piştalu, unul dintre puţinii machedoni pescari, au construit-o. Au făcut-o în voie, de pe la mijlocul lui martie, pînă către începutul lui mai. Fusese o iarnă grea, cu vînturi rele şi o mare plină de mînie. Aproape două săptămîni, de pe la mijlocul lui februarie, fuseseră nişte geruri cumplite. Valurile îngheţaseră pînă, hăt, departe în larg. Bătrînii îşi aminteau doar de o singură iarnă la fel de plină de vrăjmăşie. Dar asta fusese cîndva, demult, înainte de primul război mondial, cînd moşii de azi erau doar nişte copilandrii. La cîrciuma din sat, singura pe vremea aceea, cîrciumă ce juca şi rolul de magazin sătesc, vîrstnicii povesteau că marea îngheţase tocmai pînă spre Stambul. Dar cei tineri, vaporenii aflaţi la bună bucurie a vieţii, nu-i credeau.

"Cum, bre, să îngheţe marea pînă-n Bosfor?", întrebau ei cu un aer de îndoială totuşi respectuoasă, cu feţele înroşite de vin sau de vodcă, după meleatul fiecăruia. "Păi, s-ar fi pălit toţi palmierii şi platanii aceia uriaşi!" Iar cei bogaţi în ani, sorbind încetişr din cănile de pămînt, mari sau mici, după felul băuturii, adăstînd mai multe clipe în tăcere, răspundeau doar atît: "Aşa a fost şi altfel nu". Nu aduceau argumente, nu dădeau explicaţii suplimentare. Vorba lor era vorbă. Ceilalţi dădeau din cap şi, deşi îndoiţi în sinea lor, acceptau că da, aşa fusese. Altminteri nici nu se putea. Însă în timpurile acelea oamenii aveau alte întemeieri, desigur.

Ca întotdeauna exstau şi necazuri. Iar pentru nea Vanea cel mai mare era cel legat de lemn. Lemn pentru barcă! Adunase el destul, mai pe faţă, mai pe ascuns, cu voie de la stăpînire sau fără. Dar avea trei copii şi toţi trebuiau să se rotuiască. De fiecare dată cînd îşi chivernisea cheresteaua cea bună, de soi şi uscată după trebuinţă, ca un făcut, apăreau şi cununiile copiilor. Or, el era un bun creştin, părinte şi staroste de pescari. Datoria lui cea dintîi era pentru urmaşii săi. Ofta resemnat şi apoi, după clipa lui de amărăciune pe care nimeni, niciodată, nu i-o băga de seamă, îşi regăsea surîsul acela blajin. Cel pe care toţi i-l cunoşteau şi cu care se obişnuiseră. Era ceva la fel de firesc ca şi briza înserării.

Dar noua familie avea nevoie de un loc al ei. Unul în care bărbatul trebuie să înalţe casa, iar femeia să aprindă focul în vatră. Căci numai ea stăpîneşte taina prin care poate face, de la bordei pînă la palat, un cămin. Altfel locul, oricît de bogat şi de împodobit, rămîne gol şi rece. Numai că orice casă întocmită după cuviinţă, are nevoie de lemn curat şi tare. Pe acesta îl dăruia nea Vanea din suflet, chiar la nuntă, trecînd dincolo de tristeţea unei neîmpliniri. Al unei neîmpliniri vremelnice, fiindcă încrederea şi-o păstra mereu în inimă. Doar era cruce întreagă.

În al şaptelea an de cînd visa la barca lui cea nouă, reuşi să strîngă îndeajuns material. Nici fii, nici fiice nu mai erau a rînd să se căsătorească. Venise, deci, în sfîrşit momentul. Atîta doar că Alexei, bunul Alexei, se petrecuse din vaţa aceasta chiar de Bobotează. Cel plecat fusese tovarăş de nădejde pe mare, la trudă sau mari încercări, dar şi la veselii cuminţi ori la zamparalîcuri zvăpăiate prin porturi străine. Vanea mîngîiase familia îndoliată cu vorbe bune, dar şi cu o parte din prinosul lui. Acum preietenul lui, cu care de atîtea ori făurise în vis barca, se dusese. Se simţea, deci, de două ori pe atît de îndatorat s-o facă. Natalia, nevastă-sa, îl mai auzea în crugul nopţii cum se scula şi se ducea la magazie să privească şi să mîngîie blănile acelea cu cu ochii pierduţi într-o secretă reverie pe care ea nu o putea pătrunde. Cu toate acestea, ea simţea că de acolo nu putea veni niciun pericol, deşi carnea lemnului e mai tare decît a orcărei femei. Numai parfumul şi fierbinţeala pe care o emană sînt diferite. Învăţase şi ea asta că doar nu degeba adunase atîţia ani lîngă el. Deşi uneori - da, da, chiar şi azi! - mai tresărea cînd ochii lui mai poposeau pe pieptul pietros al fetelor sau se opreau, o secundă prea mult, asupra unui chip ori al cîntecului unduitor al şoldurilor şi coapselor unor fetişcane obraznice. Obraznice aşa cum fusese şi ea cîndva. Atunci ceva se învîrtoşea în sinea ei, iar lumina lunii ce pătrundea prin geamlîc i se părea rece şi că ar avea un gust de fiere. Numai că se liniştea, certîndu-se de năzăririle sale.

Ianachi apăruse mai tîrziu printre pescari. Era fiu, nepot şi strănepot de oieri, parcă de la începutul veacurilor. Dar timpurile erau aspre şi roşii. Turma, casa şi pămîntul îi fuseseră confiscate, odată cu înstrăinarea acestora năruindu-se şi o căsnicie promisă şi repede uitată. Iar el rămase pustiu, singur şi cufundat adînc în multe feluri de tăceri. Moş Vanea înţelesese ceea ce nimeni nu-şi bătea capul să afle. Toate iubirile acelea pierdute ale machedonului, chiar dacă foarte tîrziu vindecate, se oblojiră cu nesfîrşitele culori şi şoapte ale mării. Iar arşiţa din el se mai îmbună, îmblînzită de răcoarea apelor fără de sfîrşit. Totul sub vorbele domoale şi privirea de o vioiciune neobosită a bătrînului lipovean. Ianis, în sîngele căruia curgea firea mîndră a strămoşilor lui, voia să înveţe cît mai degrabă şi cît mai bine totul despre marinărie şi şiretenia peştelui. Vanea ştia însă că toate au şartul lor. Cu liniştea din el şi cu acea nedesluşită vînă a preteniei dintre doi bărbaţi îi domestici sălbăticia nerăbdării. Ianachi nu cîrtea niciodată împotriva nimănui, chiar fiind ţinta ironiilor celor cu niscaiva ani pe mare, dar încă fragezi la vîrstă. Primea glumele acestora cu obrazul şi fruntea netede. Doar ochii i se întunecau. Pentru cine ştia cu adevărat să privească. Dar imensa majoritate a oamenilor sint orbi, văzînd doar ceea ce nepăsarea lor îi lasă să zărească.

În trei ani machedonul învăţă mai mult decît alţii într-o viaţă, întîlnindu-se cu toate, avînd însă marea şansă ca lîngă el să se afle Evgheni. În plus, lucru deosebit, marea îl iubea pe acest om orfan de pămînt, ale cărui rădăcini nu erau ancorate decît într-o rană a memoriei.

Vanea luă aminte la toate acestea, simţindu-se tot mai apropiat de învăţăcelul lui. Îi mărturisi despre visul lui legat de barcă şi-l văzu pe Ianis izvorînd din sine, pentru prima dată, lumină. Atunci se bucură, găsindu-şi un fiu neaşteptat, dar sufleteşte al lui, rătăcit printre apele tulburi ale vieţii.

Aşa că se apucară de treabă. Porniră, cum se cuvine, de la deriva vasului. Acolo lipoveanul puse lemnul cel mai tare, ştiind el prea bine că toate vicleniile curenţilor şi ale vînturilor pe acela vor încerca să-l amăgească, iar că de la el vor porni toate virtuţile şi şi toate beteşugurile navei. După care au croit, rînd pe rînd, coastele şi traversele, îmbinîndu-le cu măiestrie şi cu încîntare în curbele graţioase ale provei şi pupei, pentru cea din urmă lăsînd locaş pentru un motor destoinic.

La începutul lui mai, îi făcură proba în larg. Mergea minunat, ascultînd de comenzi mai bine decît orice armăsar pur-sînge. Amîndoi erau mîndri şi se felicitară unul pe celălalt. Un deceniu şi jumătate au navigat împreună, deşi Vanea împlinise deja vîrsta pensiei pe la mijlocul acestei perioade.

Cîte n-au făcut în tot acest timp? Au pescuit, fireşte, au transportat pîine la Sulina, cînd Dunărea îngheţa, au făcut contrabandă cu ţigări bulgăreşti, dar, mai presus de orice, au scăpat oameni din ţară. Ultima a fost femeia căruia Ianis îi mai purta şi atunci ineleul de logodnă.

Se suise la bord pe înnoptat, împreună cu un bărbat, şi fură imediat ascunşi sub năvoade. Nu era soţul ei şi nici măcar machedon nu se arăta a fi. Ianachis îl cîntărise din priviri şi simţise la omul acela o căldură şi o dăruire pentru cea pe care o iubise şi el cîndva ce îl descumpăniră.

După ce trecuseră de graniţa maritimă a ţării, îi scoseseră dintre plase şi le dăduseră să mănînce pîine. Atît aveau. Restul era în mare, dar nu era vreme pentru asta. Bărbatul mulţumise frumos şi apoi tăcuse. Ianis înţelesese că omul ştia ce fusese între el şi cea cu care decisese să fugă. Nu mai era nimic de spus. Oricum, pe machedon vorbele nu-l ajutaseră niciodată. Totuşi, o învolburare adîncă îi cuprinsese sufletul. Cînd au acostat pe ţărmul turcesc, o privise cu întreaga durere strînsă în toţi acei ani. O pală de vînt învîrtejise nisipul, iscată din senin. Dar ea nu înţelesese nimic. Spusese doar mulţumesc şi-i zîmbise. Un zîmbet oarecare. Nimic special. După care scosese un fişic de dolari. Vanea i-a pus prietenului său, cu obrazul mai împurpurat ca niciodată, o mînă liniştitoare pe umăr şi i-a zis cu un glas tărăgănat pasagerei:

"Ţineţi-i pentru dumneavoastră, domniţă! De la ei şi cu ei o să începeţi. Iar nevoile de o să le luaţi în piept or să fie mari şi multe. Rugaţi-vă doar pentru noi!"

Bărbatul ce o însoţea îi privi pe cei doi marinari şi-i îmbrăţişă fără un cuvînt. Gestul lui îl încălzi pe machedon, dar îl adînci şi mai mult în muţenie, deşi gîndul bun al lui Ianachi îl însoţi pe străin toată vaţa. Pe drumul de întoarcere Ianis nu a plîns, însă vîntul îi umpluse ochii de lacrimi ce nu mai conteneau. Era un vînt rău pe care nu-l mai întîlnise niciodată. Dar nea Vanea cunoştea pînă şi vîntul acela şi-şi puse umărul reazem frunţii prietenului său, iar mîna lui noduroasă îl strîngea atentă, ca nu cumva curentul acela hain şi şuierător să-l smulgă şi să-l arunce în valuri pentru totdeauna.

Erau încă în larg, cu toate că pămîntul Dobrogei se zărea spre vest ca o părere. Atunci Ianis îşi scoase inelul acela vechi şi-l azvrli cît mai departe. Lipoveanul zîmbi cu blîndeţe şi înţelepciune, iar stihia se domoli din turabarea ei.

Desigur, asta s-a întîmplat demult, demult de tot. Sînt atîtea şi atîtea poveşti. Cine stă să le asculte pe toate? Cert e că după ce şi machedonul se pensionă, barca, vopsită ţipător, a fost destinată curselor de plăcere pentru turişti. Dar nu mai era îngrijită cu aceeaşi dragoste. Neavînd parte de un asemenea sentiment, ca şi oamenii, îmbătrîni brusc.

Cineva se gîndi să o folosească pe post de decor pentru una dintre pensiunile sau terasele proaspăt deschise după revoluţie. O vopsi într-un cenuşiu anost şi o aşeză pe plajă. Gerul iernilor, arşiţa verilor sau ploile repezi ale primăverii ori cele nesfîrşite ale toamnei o desfigurară. Nisipul se adunase în ea, iar pe alocuri lemnul plesnise.

Într-un început de mai, pentru trei nopţi şi două zile, pe plaja din Vama Veche sosiseră două fete. Fireşte că erau, cu siguranţă, absolut încîntătoare! Altfel nici n-ar avea vreun rost toată această istorie. Nu aveau bani pentru o cameră la vreo gazdă, cu atît mai puţin pentru vreun hotel. Descoperiră însă barca. De la mijlocul nopţii şi pînă tîrziu, spre un ceas, două, înainte de amiază, vîntul rece mătura întregul ţărm. Dar la adăpostul pereţilor şi a copastiei bătrînei nave totul era bine. Fetele descoperiră şi ele asta cu bucurie şi se aciuară acolo. Găsiseră un cuib, găsiseră un liman. Făceau plajă în barcă, atunci cînd toţi oaspeţii Vămii se zgibuleau de frig, îşi puneau masa în barcă, rîdeau, primeau musafiri cu generozitate, dansau, li se ofereau sau dăruiau cu candoare sărutări şi erau neaşteptat de fericite după un an rău, plin de tristeţi şi necazuri. Se simţeau în sfîrşit libere, sufletul le era uşor, iar visele erau mai concrete decît însăşi realitatea. Erau atît de vii, iar viaţa era atît de frumoasă!

Din fericire, peste nişte ani, nu tocmai mulţi, cînd povestea aceea era o amintire încă apropiată şi avea aceeaşi aromă proaspătă şi învăluitoare a unui ieri peste care poţi să întinzi mîna oricînd, una dintre fete, de acum mamă, a simţit nevoia să vorbească despre toate acele clipe.

A făcut-o alături de un om care îi era preten şi care - întîmplător sau nu - scria. Bărbatul sosise pe plajă la capătul unei nopţi lungi şi voise să-şi lumineze sufletul odată cu răsăritul. De ivirea soarelui nu avea să fie vrăjit, fiindcă acesta se înălţă amar din mare, însă de istoria tinerei femei da. O adiere caldă năvăli în inima lui şi ziua, începută sub auspcii atît de mohorîte, se îmbună.

Sosi într-un tîrziu şi cealaltă fată. Alte amintiri şi povestiri se înfiripară. Fiecare avea culoarea ei, mai intensă sau mai pastelată, ca nuanţele de pe aripile unui fluture, iar peste toate plutea mireasma valurilor, dar mai ales pulberea aurie a stelelor, deşi era amiază în toată puterea cuvîntului. Vorbele se împleteau uşor şi cele două îi promiseră scriitorului că vor răzbuna împreună tristeţile abia trecutului răsărit de soare cu bucuria celui de mîine.

Iar bărbatul le crezu. Cum n-ar fi făcut-o, doar erau prietenele lui? Numai că în ceasurile nopţilor din Vama Veche, întotdeauna prea puţine, se întîmplă atîtea încît îţi mai uiţi din promsiunile făcute peste zi. Cine le-ar fi putut, deci, învinovăţi?

Dimineaţa omul nostru cutreieră tot ţărmul în căutarea fetelor. Nu le zări nicăieri. Şi se simţi deodată ajuns din urmă şi bîntuit de o nesfîrşită singurătate. Soarele se ridică din mare însoţit de păsările negre ale tăcerii. Sunetele şi luminile lumii se scurgeau nepăsătoare pe lîngă el asemeni apelor pe lîngă o piatră de dig. Îşi dori, la fel ca şi poetul odinioară, să ia cuvintele şi să le înece în mare. Amuţise şi doar ascunsele lacrimi ar mai fi putut glăsui pentru el. Dar vocile lor erau prea mici pentru o lume atît de mare. Iar dacă prea puţini oameni ştiu să vadă, şi mai puţini sînt aceia care ştiu să asculte.

Aşa că rămase încovoiat în hăul unei linişti asurzitoare, în neputiinţa de a spune, în chinul pustiului ce-l încolţise, cu obrajii uscaţi de o briză batjocoritoare şi cu ochii goi, secaţi, pierduţi în ademenirea talazurilor. Îşi spunea că e un nimeni lipsit de importanţă, o pată mică de cerneală pe o coală murdară şi că atît, doar atît, merită de la viaţă.

Tocmai atunci o mînă puternică i se aşeză pe umăr. Tresări, auzindu-se salutat într-un mod oarecum neobişnuit:

"Bună să-ţi fie dimineaţa, corăbierule!"

Îşi ridică privirea către cel care vorbise. Era un bărbat vînos, cu un trup scrijelit de cîteva cicatrice şi avînd un chip semeţ, încadrat de o barbă înspicată cu fire de argint. Ochii străinului, de culorea oţelului, se opriseră asupra lui cu o neaşteptată căldură. Răspunse aproape reflex. Bărbosul îi întinse mîna într-un gest de a-l urni de acolo. Apoi îl luă de după umeri, ca pe un vechi camarad, şi se porni să-i depene o mulţime de istorii despre mare. Totul cu un farmec pe cît de irezistibil, pe atît de natural.

Ajunseră în dreptul vechii bărci. Străinul o privi cu un surîs pe jumătate luminos, pe jumătate nostalgic, aşa cum zîmbeşti unei amintiri dragi. Şi-i vorbi de bunul şi adînc cumpănitul Vanea, de soaţa sa Natalia, de prea iute plecatul Alexei şi, în fine, despre Ianis, machedonul căruia marea îi răscumpărase viaţa, ajutîndu-l să se vindece. Îi vorbi despre nori şi despre stînci, despre clopotele de vînt şi despre farurile de ceaţă, despre negurile de tot soiul ce se abat peste chipurile semenilor noştri, dar şi despre feluritele şi atît de minunatele lumini ce izvorăsc din ochii lor, fie ei femei sau bărbaţi. Scriitorul îl asculta uimit şi îl socoti unul dintre cei mai înţelepţi oameni pe care-i întîlnise. Însă necunoscutul rîse cu poftă:

"Dacă aş fi cu adevărat înţelept, m-aş putea mîngîia chiar şi cu amintirile iubirilor care m-au trădat. Dar n-am ajuns încă pînă aici."

"Şi cum faci atunci cu amintirile care încă te dor?"

"De fapt, răspunsul îl cunoşti. L-ai descoperit singur demult. Dar ca orice lucru ce îţi e zidit adînc în suflet, e atît de evident că nici nu-l mai iei în seamă. Amintiri din cele triste o să existe întotdeauna, important e să afli cum şi în ce să le transformi. Pentru unii rămîn o veşnică povară, zăvorîtă mereu cu grijă." Îl fixă cu intensitate pe partenerul său de dialog şi adăugă: "Alţii, ce-i drept, mult, mult mai puţini, făuresc chiar şi din acestea aripi. Bănuiesc că eşti dintre oamenii care ştiu ce să facă după aceea cu ele..."

Nu mai zise nimic altceva. Se mulţumi doar să-l bată uşor pe spate şi se pierdu imediat în mulţimea din jur. Abia atunci se dezmetici celălalt bărbat şi vru să-l strige, dar realiză că nici măcar numele nu i-l cunoştea. Se gîndi că asta fusese decizia străinului şi nu avea altceva de făcut decît să i-o respecte.

În secunda următoare o linişte răcoroasă se aşternu peste scriitor. Deodată se limpezi şi simţi cum toate cuvintele se înalţă din mare mai strălucitoare şi mai puternice ca niciodată. Se adunau în stoluri uriaşe, formînd un curcubeu rotitor, întinzîndu-se departe, departe. Cît de departe? Pînă la un ţărm al unei alte mări, aflate amîndouă într-un vis. Şi de acolo înapoi în inima lui.

Cu ele plămădi o lume, împletind toate poveştile pe care le auzise în cele patru zile pe plajă, o rotunji cu multă dragoste, o şlefui cu răbdare, făcînd-o cît mai vie, mai bogată în înţelesuri şi mai frumoasă.

Apoi zîmbi şi v-o dărui vouă.

Poveste cu un pictor

În seara zilei de 9 mai 1849, într-o casă înconjurată de o mică grădină din Yedo, doi bărbaţi trebăluiau în linişte, scimbînd la răstimpuri niscaiva vorbe. Pe cel mai vîrstnic îl chema Tsuneyoshi, iar pe cel mai tînăr Noritake. Amîndoi erau ucenici ai maestrului Hokusai.

După ce trăise atîta timp în Hondjo, acolo unde în urmă cu zece ani îi arsese casa, laolaltă cu atîtea şi atîtea desene dragi, bătrînul pictor fusese nevoit să se mute iarăşi din cartierul natal în Asakusa. O făcuse acum niciun an, dar mulţimea lucrărilor lui tot nu fusdese ordonată aşa cum şi-ar fi dorit. De acest lucru se ocupau cei doi, după o zi întreagă de studiu, de preparare a pigmenţilor şi de pregătire a lemnului pentru gravură. Erau tineri şi poate că la ora tîrzie a acestui început de mai neaşteptat de cald, sosit după un aprilie atît de rece încît nici mugurii copacilor nu voiseră să se desfacă, ar fi vrut să guste alte plăceri. Însă se achitau conştiincioşi şi de această datorie. Desigur, asta nu presupunea că ar fi debordat neapărat de entuziasm.

Deodată, Noritake îşi rotunji cu uimire ochii, arătîndu-i colegului un surimono, o ilustraţie fină pentru poezii, în marginea căruia era scris, chiar de către Hokusai, un text. Acesta suna în felul următor:

"De la vîrsta de şase ani am avut pornirea de a desena forma lucrurilor. Către cincizeci publicasem infinit de multe desene; dar tot ce am creat pînă la şaptezeci de ani abia merită să fie luat în seamă. Abia la şaptezeci şi trei de ani am înţeles oarecum structura adevăratei naturi a animalelor, a ierburilor, copacilor, păsărilor, peştilor şi insectelor. Prin urmare, la vîrsta de optzeci de ani, voi mai face unele progrese, iar la nouăzeci de ani voi pătrunde taina lucrurilor. La o sută de ani, voi ajunge desigur la un stadiu minunat, iar cînd voi avea o sută zece ani, tot ce voi face, chiar şi un punct sau o linie, va fi viu. Îi rog pe cei care vor trăi tot atît de mult cît mine, să vadă dacă mă voi ţine de cuvînt.

Scris la vîrsta de şaizeci şi cinci de ani de către mine, altă dată Hokusai, azi Gwakio Rojin, bătrînul nebun după desen."

Tsuneyoshi oftă şi zise cu năduf:

"Nici nu ştii cum să iei rîndurile astea! Ca pe o nerozie sau ca pe o glumă a bătrînului.

Noritake clătină din cap şi spuse cu precauţie:

"Sau ca pe un avertisment..."

Primul ucenic îl privi lung pe confratele său mai mic:

"Ce fel de avertisment? Ce tîlc ascuns şi ameninţător găseşti tu aici?"

Acesta ridică în chip de scuză din umeri şi după o scurtă înclinare dinaintea lui Tsuneyoshi, încercă să-i explice la ce se gîndise:

"Nu-i vorba în mod special de o ameninţare. Maestrul vrea doar să arate, cui ar dori să vadă, cît de lung e drumul desăvîrşirii noastre în artă. De cîtă iubire, de cîtă răbdare şi de cîtă atenţie e nevoie pentru asta. Şi, de ce nu, de cîtă nebunie."

"De cîtă nebunie, da! Cu siguranţă, da! Fiindcă numai un nebun îşi poate închipui că poate irosi atîta timp pentru a dobîndi, la urma urmei, doar un meşteşug."

"Un meşteşug?", tresări Noritake. "Cum să fie vorba doar de un meşteşug? Dimpotrivă, e vorba de o taină minunată, nu de o simplă meserie!"

Primul ucenic rîse încetişor, bătîndu-l amuzat pe spate pe colegul lui:

"Se pare că spusele cu care maestrul nostru îşi învăluie învăţăturile, cînd ne predă în atelier, te-au vrăjit. Eşti abia de trei ani pe aici. Eu sînt de nouă şi m-am vindecat de mult de asemenea aiureli. De acum ştiu să despart sfaturile privind strict tehnica desenului şi a picturii de poveştile zănatice ale bătrînului. Deprinde-te şi tu să nu le ai confunzi!"

"Dar mie nu mi se pare deloc că le-aş confunda. Pur şi simplu se întrepătrund. Trebuie să ai şi minte, şi inimă, pentru fiecare. Altminteri nu ai găsi niciun înţeles şi nicio bucurie pentru ceea ce facem", susinu cu căldură Noritake.

Tsuneyoshi îşi depărtă teatral braţele şi-şi înclină capul într-un gest de sarcastică admiraţie. După care pufni:

"Poate că mai degrabă ar fi trebuit să te faci filozof sau poet. Am senzaţia că ţi-ai cam ratat vocaţia." Adăugă pe jumătate ironic, pe jumătate exasperat: "Nu îmi vine să cred că eşti atît de naiv încît să-ţi închipui că vreun om, chiar de talentul şi virtuozitatea învăţătorului nostru, ar putea aspira cu adevărat la idealul pe care şi l-a propus, consemnat în acele rînduri. Fii realist! Aşa ceva nu poate fi niciodată atins, chiar de-ai trăi de şapte ori cîte o sută zece ani. Tuşul e tuş, iar hîrtia-i hîrtie, băiete!"

Fără să vrea, întîiul ucenic vorbise folosind un ton mai ridicat. Îşi dădu şi el seama de asta cînd, dincolo de paravanul subţire ce despărţea atelierul de terasa orientată spre grădina, se auzi foşnetul discret al evantaiului folosit de marele pictor. Feţele învăţăceilor se împurpurară. Dialogul lor fusese auzit, fără îndoială, de magistru. Se prezentară ruşinaţi şi se aşezară cu capetele plecate dinaintea lui. Tăcerea îl apăsa mult prea tare pe Tsuneyoshi, iar el ştia că are datoria de a-şi cere scuze pentru vorbele aruncate cu prea multă uşurinţă. Nişte vorbe care, după părerea lui, nu aveau cum să nu tulbure armonia din sufletul profesorului, mai ales acum, cînd acesta medita dinaintea ultimilor cireşi înfloriţi. Tînărul îşi ridică ochii spre maestru şi dădu să-şi ceară iertare. Acesta îl opri cu un gest autoritar, dar lipsit de asprime. Figura lui nu oglindea nici un strop de mînie. În ochii săi însă sclipea o adîncă melancolie. Şopti, parcă mai mult pentru sine:

"E ultima noapte a acestor flori. Da, da, ultima noapte..."

Privirea îi coborî după aceea către ei. Spuse doar atît:

"Aduceţi-mi cele necesare!"

Elevii se repeziră înapoi în atelier, luînd măsuţa scundă de desen, cîteva coli, trusa de pensule şi tuşul. Le puseră în faţa lui, iar apoi se retraseră cîţiva paşi, aşteptînd respectuoşi. Pictorul zîmbi:

"Avem nevoie şi de lumină."

Cei doi se uitară unul la altul stînjeniţi. Imediat după aceea aprinseră fitilul din interiorul a două lampioane albe pe care le fixară la distanţa cuvenită, de-o parte şi de alta a maestrului, cumva în faţa sa. Acesta zise, uitîndu-se la ei cu o intensitate pe care tinerii nu-şi aminteau să o mai fi resimţit vreodată pînă atunci venind din partea lui:

"Desenul şi pictura sînt asemeni oricărei mari credinţe. Dacă nu te sprijini în adevărurile lor, nu te poţi pătrunde de ele. Şi într-un loc, şi în celălalt există reguli sau chiar dogme. Regulile şi dogmele se învaţă, dar bucuria şi harul trebuie să le ai în tine."

Roti încetişor cerneala întunecată, ca şi cum ar fi vrut să afle ceva tainic. Mîngîie cu gingăşie hîrtia şi alese o pensulă ce părea cea mai uzată. O înmuie în tuş, după care lăsă cîţiva picuri să se scurgă în micul bol cu apă. Fiecare picătură înflori altfel în lichidul limpede. Surîse cu o încîntare de copil, spunînd:

"Arta e cea mai încîntătoare şi mai generoasă magie. O magie prin care faci astfel încît visul tău să le străbată chiar şi pe cele încă neştiute ale semenilor tăi, sau să se împletească cu cele purtate de arbori, de ierburi, de munţi, de mări şi de tăriile cerului pentru ca să le împrăştii mai apoi, ca pe un puf de păpădie, celorlalţi."

Se aplecă desupra pupitrului de desen, iar mîinile lui de om aflat în pragul celor nouăzeci de ani părură să se transfigureze, devenind uimitor de agile, de nervoase şi de fascinante. Cîteva linii iuţi apărură pe foaie. Alte puncte şi tuşe misterioase le însoţiră cu aceeaşi repeziciune. Un ţărm stîncos se ivi din neteziciunea albă de pînă mai adineauri a hîrtiei. Iar marea ce îl lua cu asalt începu să se sumeţească, să se învolbureze, să urle şi să muşte din steiurile semeţe ale uscatului. O barcă ţîşni dinspre larg, împinsă de capriciile vîntului şi de hohotul valurilor. Femeile pescarilor alergară pe petecul de plajă, acolo unde ar fi fost singurul loc în care aceştia s-ar fi putut salva de urgie.

Cei doi discipoli urmăreau împietriţi totul. Auzeau aievea şuierul nebun al vîntului şi respiraţia de fiară a mării, iar în piept simţeau zbaterea disperată a inimilor celor de pe ţărm. Dar mîna lui Hokusai îmblînzi deodată întreaga fire. Din două trăsături de penel, poziţia de mai înainte a vasului se se estompă într-o ceaţă ridicată de briza dimineţii, iar pescarii păşiră pe nisipul jilav, îmbrăţişaţi de ai lor. Tinerilor învţăcei le venea să chiuie, alăturîndu-se bucuriei personajelor din desen. Dar rămaseră amuţiţi cînd în prim-plan apărură două siluete care-şi întoarseră faţa lent către ei. În clipa aceea ştiură că fetele acelea erau cele sortite lor, aşteptîndu-i undeva, la o margine mirifică de lume, mai frumoase şi mai tulburătoare decît orice altceva pe lumea asta.

În clipa aceea maestrul se opri. Îi lăsă să fie fericiţi. Iar ei au stat aşa mult timp, contemplînd într-o tăcere înfiorată chipurile de care se îndrăgostiseră. Vrăjiţi de imaginea celor două femei ce începuseră să se îndepărteze, s-au desprins cu greu de lîngă bătrîn, înclinîndu-se adînc în faţa lui fără să-şi poată însă găsi cuvintele.

Dimineaţa îl aflară pe Hokusai în acelaşi loc, părînd că aţipise zîmbind senin către grădină. Nu le venea să creadă că murise. Tocmai acum, îşi spuseră ei, tocmai acum cînd începuseră şi ei să-l înţeleagă. O adiere văluri peste cireşi şi petalele albe ale acestora prinseră să ningă, amestecîndu-se cu lacrimile de pe obrajii lor.

Abia atunci observară că foaia de hîrtie era goală.

Poveste cu Peştişorul de Aur

În dimineaţa aceea Relu Popovici era cam confuz. Seara trecută sărbătorise din greu împlinirea celor douăzeci de ani de viaţă. Dar era duminică, aşa că nu trebuia să se ducă la serviciu şi nici vreo corvoadă casnică nu se întrvedea la orizont. După o scurtă interogaţie interioară, găsi rapid singurul răspuns cît de cît mulţumitor. Îşi luă deci undiţele şi porni către plajă tîrînd după el o barcă de cauciuc. Nu înainte de a-şi lua cu el o niscaiva sticle de bere reci din frigider.

Cam după un ceas de umblet hai-hui, se opri în dreptul unei stînci şi aruncă acolo la peşte. Băuse deja vreo trei beri cînd simţi că a prins ceva. La capătul firului era un peştişor strălucitor. Înjură scurt - crezuse că prinsese ceva mai de soi - şi se apucă să-l scoată din ac. Cum termină această operaţiune, chiar în momentul cînd se pregătea sa-şi arunce captura în recipientul destinat păstrării acesteia, Relu auzi un glăscior subţire strigînd disperat:

"Dă-mi drumul înapoi în mare, tinere domn, şi-ţi voi îndeplini trei dorinţe!"

Pescarul se uită uimit în stînga şi în dreapta, apoi se holbă la prada din mînă. Întrebă plin de circumspecţie:

"Tu ai vorbit, mă?"

"Da, eu am vorbit. Eu sînt Peştişorul de Aur!"

"Hai, lasă-mă!, făcu ironic Popovici. Dacă tu eşti Peştişorul de Aur eu sînt Michael Jakson!"

"Eu chiar sînt Peştişorul de Aur!, accentuă ciudata fiinţă marină. "După cum vezi sau, mai degrabă auzi, vorbesc. Sînt un peşte fermecat."

Bărbatul se scărpină încurcat în creştet:

"Şi poţi să îndeplineşti orice dorinţă? Ştii tu, aşa cum e în basme..."

"Da", făcu mititelul, "exact aşa."

"Pe bune!?", insistă uimit Relu."

"Pe bune!", oftă Peştişorul

"Ei, atunci ia fii atent aici!", rînji tînărul, frecîndu-şi cu dosul mîinii fruntea.

"Sînt cît se poate de atent..."

"Bine. Atunci uite prima dorinţă: să dansez ca Michael Jakson!"

"Asta-i prima ta dorinţă?", se miră Peştişorul.

"Da! Asta-i! Ce, nu poţi s-o îndeplineşti?", îl chestionă Relu încruntat dintr-odată.

"Ba da. Fie cum vrei!"

"Aşa... Acum a doua. Vreau o maşină tare de tot!"

"Ce marcă?"

"Un Jaguar ultimu' tip."

"S-a făcut. Altceva?"

"Să mă-nsor cu Gina. Cu Gina Dobre, aia de a fost cea mai mişto gagică dintr-a doi'şpea. O ştii care? Să nu-mi faci vreo confuzie!"

"Eu ştiu la cine te referi, dar, scuză-mă, tu eşti sigur că asta-i ultima dorinţă pe care vrei să ţi-o îndeplinesc?"

"Sînt precis!", zise convins tînărul.

"Cum vrei..." se resemnă Peştişorul. "Acum poţi să te duci acasă şi toate dorinţele tale le vei vedea că se vor fi împlinit întocmai cum mi-ai cerut. Eu m-am ţinut de cuvînt. E rîndul tău să-mi dai drumul."

Relu clătină din cap cam cu îndoială, dar îl aruncă în mare. Mai trase două beri şi se înapoie la ţărm.

*

Se scurseseră mai bine de douăzeci şi cinci de ani de atunci. Peste domnul Popovici însă părea că trecuseră mult mai mulţi. Chelise, iar părul rămas i se albise. Se uscase, dar făcuse în acelaşi timp şi o burtă cinstită. O cută adîncă îi brăzda fruntea, o alta i se săpase între sprîncene, iar colţurile gurii i se lăsaseră de parcă ar fi uitat de mult să mai zîmbească.

Într-o sîmbătă dimineaţă, imediat ce se întoarse de la slujba de nopte, acolo unde mai mult moţăise, îşi luă sculele de pescar şi bătrîna barcă pneumatică, pornind spre larg. Se opri tot în dreptul aceleiaşi stînci, cum o mai făcuse de nenumărate ori de atunci încoace şi, oftînd, lansă cu măiestrie pînă departe. Apoi se puse pe aşteptat desfăcînd o cutie de bere.

Nici nu apucă să o golescă pe toată, că şi simţi că a muşcat ceva. Cînd văzu ce-a prins, strigă mijindu-şi ochii cu furie, dar şi cu o satisfacţie rău prevestitoare:

"Aha, nenorocitule! În sfîrşit mi-ai căzut din nou în labă! De cînd voiam eu să dau ochii cu tine!"

Peşişorul de Aur, căci el se prinsese iarăşi în cîrligul undiţei, se uită pierit la Relu. Acesta ricană:

"Ce-i, coane? Ţi-a pierit graiu'? Sau nu mă mai cunoşti, ai?"

"Ba te cunosc, cum să nu! Nu înţeleg însă de ce eşti atît de supărat."

"Nu înţelegi, nu? Ei, las că o să-ţi povestesc eu imediat de ce. Că numai la belele m-ai băgat, scîrbă ordinară ce eşti!"

"Păi", încercă Peştişorul să se dezvinovăţească "n-am făcut nimic altceva decît să-ţi îndeplinesc dorinţele. Propriile tale dorinţe!", sublinie el.
"Da, sigur că da!", mîrîi omul. "M-ai rupt în două cu îndeplinirea asta a dorinţelor!" Aproape că urlă: "M-ai nenorocit, asta ai făcut!" Îşi agită pumnul în timp ce scrîşni ameninţător: "De n-o să-ţi placă ţie ce-o să-ţi fac, să dea dracii-n mine!"

Peştişorul încercă să-l aducă la sentimente mai bune:

"Dacă-mi dai drumul şi nu-mi faci niciun rău, poate că aş putea să-ţi rezolv toate problemele. Nu uita că pot să-ţi îndeplinesc..."

"Las' că ştiu eu de ce eşti capabil!", se stropşi bărbatul întrerupîndu-l. Dar furia lui parcă se mai domoli. Căzu pe gînduri, ţinînd micuţa vietate strîns în mînă. La capătul acestei scurte reflecţii întrebă posomorît: "Poţi să mă scoţi din supărări şi amar?"

"Eu zic că aş putea. Dar cugetă bine de data asta la ce-mi ceri."

Relu clipi de două ori iute şi spuse oţîrît:

"Atunci scapă-mă de Gina, de nevastă-mea, de! Da' acuma, pe loc, auzi?"

"Gata. Ai scăpat. Cînd te-oi duce acasă o să găseşti decizia de divorţ pe masă."

Chipul bărbatului se mai lumină. Trase un gît de bere şi se frecă cu cutia încă rece de bărbia nerasă. Dădu încetişor din cap. Îi venise în minte încă o idee:

"Păi, dacă tot am scăpat de aia, atunci fă-mă cel mai tare bărbat de pe Litorlal, de la Sulina pînă-n Vama Veche."

"Poţi să fii mai clar?", şopti precaut Peştişorul.

"Vreau să fiu al doilea Terente, nene! Da' tare ca fieru', iute ca oţelu', douăş'patru din douăş'patru de ore pe zi, şapte zile din şapte. Să facă femeile coadă la mine. La Relu, non-stop, he, he, he! Acum ţi-e clar?"

Peştişorul se uiă lung la el. Spuse uimit:

"Măi, omule, eşti convins că asta vrei?"

"Absolut convins! Mai convins de atît nu se poate!"

"Să nu dai vina după aceea iar pe mine!"

"Fă tu treaba asta şi după aia o să rămînem prieteni toată viaţa."

"Ei, atunci poftim!", făcu micuţul îndeplinindu-i pe loc dorinţa.

Bărbatul nu-şi mai încăpea în piele de bucurie, ca să zicem aşa. Ţopăia rîzînd, mai, mai să se răstoarne cu barca de atîta entuziasm. După ce se mai potoli, spuse cu o figură serioasă:

"Şi-acu' ai să vezi că m-am copt şi eu la cap. A treia dorinţă sînt banii. Banii, tată! Că dacă ai bani şi instalaţie nu-ţi mai trebuie nimic pe lumea asta!"

Peştişorul nu zise nimic, mulţumindu-se doar să clatine imperceptibil din căpşor.

"Ai rămas fără replică-n glas, ă?"

Auriul i-o reteză scurt:

"Cît?"

"Bagă-mi o sută de milioane! Adică nu! Ce să mă-ncurc eu cu milioanele? Bagă-mi un miliard de dolari direct!"

"Ţi-i pun într-un cont. Că de-ăsta n-ai."

"Ne, ne, ne! Ce? Să dau de dracu cum am păţit-o cu maşina? Iar să mă încurc, naibii, în acte? Că mă luase Miliţia şi Ilicitu' că de unde şi cu ce bani am cumpărat-o, că unde-i dovada de intrare în ţară şi numai mizerii de-astea, de am zis mersi că nu m-a băgat la puşcărie după aia. Nu, dom'ne. Cash! Banu' lichid, tată!"

"Bun. Aşa ţi-i livrez. Spune-mi doar unde."

"Cum unde? Aici!"

"Aici?! Măi, domnule dragă, nu-ţi dai seama ce vorbeşti!"

"Bă, peştişorule, comentezi? Am zis aici, aici mi-i pui, da?", se sumeţi Relu.

"E ultimul tău cuvînt?"

"Da. Hai, dă-i drumu' şi nu mai trage de timp!"

"Atunci aşa să fe!", zise vietatea fermecată cu un soi de ascunsă îndîrjire.

Sute şi sute de kilograme de bani umplură instantaneu barca, aranjaţi frumos în cupiuri strînse bine în barete rezistente de plastic. În cîteva clipe tot mormanul acela uriaş covîrşi micul vas şi se prăbuşi în mare. Bărbatul se aruncă şi el imediat în apă, lăsînd Peştişorul de Aur în voia lui, în timp ce el încerca să mai prindă măcar două dintre cărămizile de dolari. Nu izbuti să reţină decît una cu care reuşi să se întoarcă la ţărm.

Înainte să acosteze, îşi împachetă bănetul în tricoul ud şi-şi mai uită de supărare văzînd privirile siderate ale babelor de pe la porţi care stăteau cu ochii aţintiţi asupra făloşeniei lui, ducîndu-şi indignate mîna la gură. După o săptămînă, în loc de satisfacţiile visate avu parte doar de ruşine dar şi de asemenea dureri încît nu mai rezistă şi ajunse la spital. I se aplicară toate tratamentele cunoscute, dar rezultatele nu erau cele preconizate, spre marea uimire a medicilor. În disperare de cauză, s-a decis, de comun acord cu pacientul, redimensionarea chirurgicală la parametrii normali a organului într-o clinică particulară şi scumpă. Operaţia i-a mîncat toţi banii.

Păţania lui fu preluată de mai multe posturi de televiziune, în căutare de senzaţional. N-avu ce face şi explică unui reporter că toată trauma prin care trecuse i se datora unui nenorocit de Peştişor Fermecat, care-i îndeplinise dorinţele interpretîndu-i-le într-un mod perfid.

Petrecu următorii zece ani la balamuc. Poate că ar fi scăpat după o lună, două. Dar tot din mass-media află că, după o furtună îngrozitoare, toată plaja de la Vama Veche pină hăt, dincolo de graniţa cu bulgarii, se umpluse de bancnote de o sută de dolari. A fost trecut de urgenţă la furioşi. Un deceniu le-a trebuit psihiatrilor să se convingă că nu mai e periculos.

S-a întors în localitatea natală de pe malul mării. Deşi abia împlinise cincizeci şi şase de ani arăta ca un moş scofîlcit cu ochi rătăciţi. Lumea îl cam ocolea şi cu greu îşi găsi un loc de paznic la un depozit de cherestea. În ziua de odihnă mai ieşea să dea la peşte.

Într-una din aceste libere se opri iarăşi în dreptul stîncii şi aruncă undiţa. Goli un sfert din sticla pîntecoasă de plastic, umplută cu bere ieftină de la bodegă, pînă să simtă prin nylonul întins că momeala a fost muşcată. Cînd trase cîrligul afară îl văzu pe Peştişorul de Aur prins acolo. Se uită îndelung la el, fără să zică o vorbă. Dar creatura se zbătea, implorîndu-l:

"Dă-mi drumul, domnule Popovici, că o să-ţi îndeplinesc trei dorinţe! Hai, că poate acum o să le nimereşti!"

Tremurînd de nervi în tăcere, Relu îl scoase de pe ac. În cele din urmă, îi zise cu o voce răguşită şi stinsă:

"Ar trebui să te omor în chinuri, ticălosule! Da' n-o s-o fac. O să-ţi cer doar două lucruri: să mă faci iarăşi tînăr cum am fost prima dată cînd ne-am întîlnit şi să-mi dai mintea mea de acum. De o a treia dorinţă nu mai am nevoie."

"Eşti sigur că numai atît vrei?"

"Nu-mi mai pune întrebări de-astea idioate că acum îmi iau cuvîntul înapoi! Fă ce ţi-am zis şi cu asta basta!"

"Bine. Cum ţi-e voia, aşa să fie!", zise Peştişorul speriat.

Răsuflă uşurat fiindcă imediat după aceea Pescarul îl aruncă sastisit în apă.

*

O săptămînă mai tîrziu Peştişorul Fermecat fu prins din nou de către Relu. Uluită, biata vietate se holbă la el şi scoase un geamăt:

"Dumnezeule mare! Iarăşi tu?"

Tînărul rîse, plin de sine:

"Iarăşi, frate! Acu' ştiu tot chichirezu', nu mai greşesc. Fii atent la ce-ţi bagă băiatu' din top: Unu, vreau să fiu cool ca Justin Timberlake; doi, vreau Un Audi 5, da' cu tot cu acte şi trei, vreau să mă-nsor cu Geanina Frîncu, aia de la a doiş'pea din liceu' de conta. Te-ai bunghit?"

Peştişorul de Aur îl privi cîteva clipe fix, apoi leşină pe loc.