Nişte chestii într-o expoziţie şi efectele lor

E vară şi straşnic de cald. Oamenii serioşi se aprind din te miri ce. Şi, odată înfierbîntaţi, nu par a se stinge prea curînd, decît după o mare anevoinţă. Lumea culturalicească românească fierbe, domnule, nu alta! Umorile au dat în clocot şi un nou război naţional s-a iscat din seninul alburiu al acestui început de august. Intelectualii patrioţi spumegă, iar cei pătrunşi de hegemonia esteticului nu se lasă nici ei mai prejos. De la invectiva subtilă pînă la înjurăturile cele mai neaoşe pe care le supotă hîrtia sau micul ecran, toate sînt folosite ca măciuci ideatice menite a-şi doborî adversarii aflaţi în tabăra alilantă, a celor greşiţi, fireşte. Toţi sînt convinşi de dreptatea lor, de aici ajungîndu-se la o bălăcreală generală din care lipsesc numai flegmele aruncate în obrazul opozanţilor, pumnii şi capetele aplicate măestru în gură.

Ce să fie, ce să fie? Păi, iaca, o sfadă între oameni subţiri pentru o expoziţie ce a avut loc la New York. O expoziţie organizată de Institutul Cultural Român în plin centrul marelui oraş american. Şi de la ce s-au luatără?

Unii zic - patrioţii - că urmaşul unuia venit cu traista în băţ de la Viena (pînă şi o asemenea acuză i s-a adus lui Patapievici) a umblat să strice imaginea ţărişoarei şi au fost cheltuiţi aiurea banii publici. Ceilalţi îi consideră nişte dobitoci lipsiţi de simţ artistic pe cei dintîi. În esenţă, dincolo de discursurile sforăitoare, asezonate cu sos de lacrimi tricolore, sau de rezonuri ce se vor superioare, la care n-au acces decît iniţiaţii, pare a fi vorba de faptul că unii caută să dea de pămînt cu Patapievici, iar ăilalţi sar să-l apere. Problema e că ambele tabere ori evită, ori n-au băgat de seamă că ar mai fi ceva mult mai serios în joc decît afinităţile sau înscîrboşirea personală vizavi de persoana directorului I.C.R.

O grămadă de intelectuali - din tipul acela specific de pe la noi: superior, de regiune - îşi închipuie că sacrul şi simbolistica lui sînt nişte bagateluri care există pentru a fi batjocorite de băieţii fini şi unşi cu toate alifiile. În respectiva expoziţie, în care, de exemplu - spre uimirea mea, recunosc - domnul Liiceanu nu vede nimic scandalos, se află nişte menore mutilate, sau un desen - mai degrabă un soi de caricatură nu tocmai izbutită măcar stilistic - în care nişte personaje nude citesc cu mare amuzament... Biblia.

Puştii, care au expus acolo, vădesc un teribilism de puberi cam întîrziaţi, mustind de o viziune îngroşată peste orice saţietate asupra sexului pe care-l amestecă de-a valma cu orice, avînd în mod evident deficienţe grave în înţelegerea sacralităţii. Dacă ar fi făcut-o pe barba lor, pe vreun calcan din metropola americană, responsabilitatea le-ar fi revenit integral. Situaţia este însă cu totul alta atunci cînd această acţiune se produce sub tutela unui institut cultural naţional, care aparţine oficial statului român Pînă una-alta, slavă Domnului, creştinii şi evreii s-au arătat a fi discreţi şi toleranţi. Pînă cînd, asta rămîne de văzut. Dar ia să fi fost în mîna sexoaselor personaje, expuse cu inconştienţă, Coranul în locul Bilbliei! Cred că şi acum preşedintele Traian Băsescu ar fi semnat, roşu la faţă de nervi, un munte de scrisori, aducînd scuze publice în faţa tuturor ţărilor şi comunităţilor islamice de pe mapamond.

Vajnicii apărători ai expoziţiei ar trebui să ştie că există totuşi şi lucruri care nu se fac, indiferent de alibiurile pe care arta le poate conferi. Mai ales într-un cadru care angajază oficial România. De exemplu nu pui svastici, chiar dacă ţie ca autor ţi se pare că asta e o glumă "artistică" foarte reuşită, pe crupa poneilor şi nici nu ridiculizezi simboluri iudaice în oraşul cu cea mai mare populaţie evreiască din lume. Organizatoarea acestui îndoielnic act cultural ar fi trebuit să respingă o asemenea neghiobie şi dovadă de lipsă de bun-simţ. Măcar de pe poziţia unui oaspete decent. Niciun musafir cu obraz nu se apucă să deseneze obscenităţi pe icoana din casa unde este găzduit. E un lucru normal, absolut firesc, pentru care nu-i necesară cine ştie ce subtilitate sau inteligenţă excepţională.

În rest, că din punct de vedere plastic cei trei juni au creat o capodoperă sau un mare fîs, se pot emite mii şi milioane de opinii. După gusturile mele şi din imaginile pe care le-am văzut, nu mi se pare deloc că ar fi vorba de artă, iar de elevaţie spirituală, ce să mai vorbim. Dar, deh, eu nu sînt un analist cu studii de specialitate. Ca o paranteză fie zis, nici domnul critic Şuşară nu pare prea încîntat de producţiunile prezentate la New York, deşi are o afinitate calmă către triumviratul Patapievici-Pleşu-Liiceanu. În orice caz, tinerilor teribilişti li s-a făcut o publicitate de care ţăranul ăla amărît de Brâncuşi n-a avut parte în întreaga lui viaţă din partea statului român. Ce vrei? Prietenii lui erau la Paris, nu la Bucureşti...

Acum unii vorbesc despre lapidarea domnului Patapievici. Ei, hai să fim niţeluş serioşi! Dumnealui nu riscă nimic altceva decît, cel mult!, pierderea scaunului de director sau preşedinte al I.C.R. şi altceva nimic. Ar fi fost foarte bine dacă şi-ar fi asumat acest risc încă de la începutul scandalului. Blaga a fost scos de la catedra universitară şi trimis ca ajutor de bibliotecar, sigur, în cu totul şi cu totul alte timpuri, dar a avut tăria să-şi edifice în continuare opera filozofică. Azi lucrurile s-au schimbat radical şi riscurile sînt realmente minore, în orice caz incomparabile. Aşa că întregul cor al tînguitorilor ar fi bine să-şi ţină lacrimile în frîu. Sigur că le e al dracului de greu fiindcă unora le-a mers tare bine cînd umbra impozantă a lui Patapievici se aşternea peste ei de la înălţimea jilţului acestei funcţii. Sînt curios cîţi dintre adulatorii de azi ai remarcabilului om de cultură îi vor rămîne alături după ce va părăsi respectivul post. Poate că dumnealui, după ce va trece de inerentele amărăciuni, îi va fi benefică această situaţie: o funcţie în minus, o lucrare importantă în plus.

Penibil e şi faptul că majoritatea apărătorilor de acum ai lui Patapievici sînt în acelaşi timp şi iluştrii beneficiari ai unor burse, ajutoare, înlesniri de tot soiul, promovări, plimbări prin străinătate, etc., primite din partea I.C.R. În aceste condiţii nu poţi să-ţi pledezi obiectivitatea atitudinii. Cum la fel de lamentabilă mi s-a părut şi prestaţia directoarei I.C.R. - New York care în lipsa unor argumente credibile şi-a folosit doar tupeul şi convingerea că toţi aceia care nu rezonează la afirmaţiile dumneaei sînt nişte inculţi sau rău-intenţionaţi. Cît despre junele care este purtătorul de cuvînt al filialei newyorkeze a I.C.R., ce să mai vorbim! Un tip care-şi prezintă pe propriul blog imaginea în timp ce rade cuiva părul pubian, care face apologia consumului de urină şi de droguri, mi se pare că nu are un comportament adecvat unei funcţii de reprezentare a statului român, mai ales din perspectiva unei poziţii cu echivalenţă diplomatică. O fi omul trendy prin cercul lui de excentrici din cartier, ca să folosesc un eufemism, şi poate face şi spune orice pe propriile-i speze, dar nu şi în calitatea pe care o deţine. Cum de a ajuns tocmai dumnealui în funcţia aceea care presupune anumite calităţi, inclusiv decenţă, pentru mine rămîne o mare enigmă. Fiindcă mi-e greu să cred că a fost numit acolo de însuşi domnul Patapievici. Dar de demis, cu siguranţă o putea face cu o simplă semnătură.

Cei care ar dori să-l vadă dărîmat pe Patapievici, dimpreună cu liderii de opiniune naţională, recte Cristoiu şi fraţii întru Antena 3, au reuşit încă o dată să dea dovada capacităţilor lor comice şi, evident, a onestităţii de care sînt capabili. Ei l-au invitat la o emisiune de înfierare proletară - scăpîndu-le tocmai esenţialul - pe domnul Buzura. Acest domn e fostul şef al I.C.R., pierzător al funcţiei în favoarea lui Patapievici. Cine nu-l ştie pe ilustrul scriitor de romane discutabile sub raport literar, dar subversive cu voie de la Secu şi totodată informator pe caşcaval şi salam de Sibiu, păpat din mînuţa colonelului Merce, i-o fi admirat histrionica obiectivitate îngrijorată. Iar stelele mediatice din studio îl acompaniau, cînd grave şi indignate, cînd amuzate de bicisnicia lui Patapievici. Fiindcă există şi tipul ăsta de judecată în care se anlizează persoana, prietenii, eventual familia şi strămoşii, dar nu opera sau faptele sale în sine. Iar judecata e cu atît mai aspră cu cît boala pe care ipochimenii o au pe individul în cauză e mai mare.

Or, ura este cu atît mai virulentă cu cît statura culturală a celui pus sub acuzare e mai evidentă. Cristoiu, dincolo de lăudăroşeniile lui inepte, de fala de a fi scris nouă cărţi ("Io am scris mai multe cărţi decît Tismăneanu ăla! Io am scris nouă - nouă, dom'ne! -, iar ăla abia cinci", perora el cu buzele spuzite de salivă, acum nici un an) şi de încercarea de a se pretinde - mai nou - istoric, cred că-şi dă seama în adîncul său că nu va fi niciodată un adevărat om de cultură, nicicum unul de calibrul lui Patapievici. A fost şi va rămîne mereu un mediocru om de presă. Apogeul lui spiritual l-a atins cu ocazia marii descoperiri a găinii vivipare. Degeaba rîde de Dan Diaconescu, că nici el nu-i cu mult mai breaz. Cu toate acestea, ţine să demonstreze neapărat contrariul. Şi cum o poţi face mai eficient decît mînjind măcar soclul, dacă la statuie n-ai cum să te ridici în veci?
Din păcate, ideea că dacă apari zi de zi la televizor, alături de unii la fel ca tine ori char mai mititei ca valoare, îţi sporeşti prestigiul, nu este chiar iluzorie. Iar aceşti oameni pedalează cu străşnicie pe ea. Nonvalorile şi mediocritatea agresivă, tocmai fiindcă îşi dau seama de slăbiciunile lor, se coalizează mult mai lesne, sprijinindu-se unele pe altele. Sînt la fel de duhnitori sub raport etic şi au cam aceleaşi limite intelectuale. Dar au ajuns, "cu gogoşi, cu iaurţele", în vrful societăţii şi crează iluzia împărtăşită de masele largi, populare, a unor elite.
Din această cauză, Cristoiu vorbeşte cu gura plină de osanale despre marele om de cultură Păunescu. Cît de mare este poetul Păunescu, fiindcă despre micimea lui morală nici nu are rost să se discute? Dar literaţii Vadim, Ungheanu sau Fruntelată? Răspunsul la această întrebare esenţială stă în opera pe care au edificat-o. Dacă reuşeşti să o parcurgi, mare lucru nu rămîne. Dar s-au impus în conştiinţa publică drept mari valori naţionale, mai ales Păunescu şi Vadim, oameni despre care omul de pe stradă spune cu seriozitate: "O fi, nene, ăla cam gras şi cam porc, iar ălălalt cam face halimai, da' e deştepţi, e oameni cu cap!"

Trist e că aceştia vor fi cei ce-l vor judeca pe Patapievici. Însă la fel de trist e că Patapievici nu şi-a asumat eroarea de a fi numit nişte găgăuţi iresponsabili la I.C.R.-New York, ba, mai mult de atît, a căzut în capcana unei solidarităţi păguboase şi le-a luat apărarea, sprijinit de un cerc de prieteni al naibii de "dezinteresaţi". Imaginea care se va lipi de el va fi aceea a unui şmecheraş, asemeni celorlalţi ce zumzăie prin obosit-cenuşia noastră cultură, prins în lupta dintre două găşti în egală măsură de murdare. Atunci, oricare dintre inchizitorii lui o să-i arunce în obraz: "Nu te mai da, mă, pur şi dur, că eşti la fel ca noi!" Iar argumentul operei pe care a scris-o va cădea în gol, indiferent cîtă îndreptăţire are.
Patapievici va fi exemplul perfect al ilustrării zicerii că oamenii deosebit de inteligenţi comit în viaţă, măcar o dată, cele mai mari prostii. Prea-creştinii lui acuzatori n-o să-l ierte nicicînd. Aproape sigur, se va putea consola cu uitarea prietenilor cărora le-a sărit în ajutor.