Poveste din Giuleşti

Plecaseră toţi. Săliţa din spatele casei lui Ticuţă se golise. Numai Pîrnae rămăsese pe un scaun roşu din plastic, cu coatele sprijinite de masă. Învinşii rămîn întotdeauna singuri. Clipea din ochii injectaţi, pe jumătate adormit, dar cu o figură foarte preocupată. Cînd şi cînd, bolborosea ceva ce înţelegea numai el.

În prag apăru Alfa-Romica, sora starostelui de joc, cu un măturoi în mînă. Avea o mutră scîrbită şi era departe de a fi în cea mai bună dispoziţie. Cînd îl zări pe somnorosul Pele, simţi - după propria-i exprimare - că-i vine sîngele-n cap:

"Ce arzi gazu' p-acia, mă? Hai? Ce crezi c-am dăşchis hotel pentru toţi gherţoii? Ai jucat, te-ai distrat, ai turnat în tine băutură la greu, clasa una-special şi încă moca. Ce-ai vrea tu acuma? Ă? Ia cărel poteca, că am treabă!"

Pîrnae nu părea prea impresionat de vorbele femeii. Era oricum plecat din realitatea asta meschină şi netrebnică într-o lume a viselor. Una însă extrem de confuză şi de contradictorie. Dădu din cap a lehamite şi se oţîrî cu glas dogit, dar scăpînd cumva de dicţia aceea peltică. Atîta doar că se încurca uneori cu anumite consoane, iar pe altele le ignora cu dispreţ:

"'Tai, fă, aşa! Ce mmm... Ăă. Ce, nn-ai loc dă mine? 'Ermin şi io ţi-ţigaroasa asta, în mă-sa de sigaroasă, şi mă duc. Mă duc la dracu să mă ia dă ff... fraier, ptiu, că nu mă mai ţine amb'eiaju'! Ei, comedie! Care umbla să... Să aia pă ei dă jigodii! Na că mi-am uitat! Ce 'iceam, fă?", făcu Pele cu o mutră încruntată şi nedumerită, rostogolind ochii în toate părţile, ca un om care nu ştie sigur dacă s-a trezit sau pluteşte în continuare într-un spaţiu oniric.

Alfa-Romica nici nu catadicsi să-i răspundă. Se apucă să măture boscorodind:

"Uite, porcii. Porci ordenari şi împuţiţi! Le pui şi tu pă masă, pă peste tot, scrumiere şi ei tot pă jos dă şi aruncă mucurile şi pachetile dă ţigări şi toate ălilea. Că dacă n-ar fi pus Ticuţă gresie pă podea, ardea toţi dămult ca şobolanii. Ai dreacu', zici că parcă e damblagii, aşa le cade toate din mîinile alea. Usca-li-s-ar degitele, să li se usuce, dă scîrbile naibii! Să nu mai poa' să mai ţie o ţigară sau o lingură în mînă, să se stingă de-a-n-picioarelea, vînăţi dă foame şi cu cu buzele crăpate dă sete! Cocliţi şi scorojiţi să-i văd, arză-i-ar focu'! Că în fiştecare seară rînesc după ei ca la a mai împuţită cocină!"

Ajunsă în dreptul lui Pîrnae, îi arse acestuia o coadă de mătură pe spinare şi se stropşi la el furioasă: "Saltă bă copitele! În mă-ta de beţiv prost, nu vezi că io am treabă p-acilea? Dacă pînă termen nu te uşcheşti, îl chem pă Tărzănel, să ştii. Şi dacă nu ţi-o plăcea cum te-o făcea ăla, să-mi zici mie cum vrei!"

Lovitura primită avu darul să-l mai activeze pe Pele şi chiar să-i corecteze întrucîtva exprimarea. Ai fi zis că se trezise în sfîrşit de-adevăratelea, dar într-un mod mai ciudat, cam cum o fac boxerii cînd îşi revin din pumni. Se holbă iritat la sora starostelui şi-i zise:

"Ce-ai, făi, femeie? Ce te-a apucat? Ce te tot iei de mine şi mă ameninţi? În loc să mă tlatezi f'umos şi cu lespect, mă faci cum îţi vine la gu'ă şi mai dai şi cu mătu'a aia jegoasă în măndel. Păi, nu ţi-e luşine? Io am fost un p'inţ în noaptea asta, dacă v'ei să ştii. Un p'inţ, da! Acu un ceas aveam pă mine lova cît n-ai văzut tu în viaţa ta. Şi să nu crezi că nu m-am ginit. L-am făcut cu bani la gleu şi pă frac'tu, cît nu face el într-o j'ma dă an. Atuncea, asta-i lecunoştinţa voast'ă?"

Alfa-Romica rînji şi- privi cu ochi ironici:

"Ete, na! Ce să-ţi spun, ai fost un prinţ! Ai fost un papagal şi încă d-ăia moţaţii. O dată în viaţă te întîlneşti cu o baftă chioară, cum te-ai întîlnit tu. O dată în viaţă! Cine-i băiat deştept, să trage la timp din joc şi să face om. Da' nu şi un distrofic cu capu' ca tine. Rîzi, ai? Rîzi ca raţa la barieră, aia e! Că io dacă eram nevastă-ta te omoram, mă! Cu mîinile mele te strîngeam dă gît pînă 'orcăiai ca boier Belivacă!"

Pîrnae se uită lung la ea, părînd să se trezească de-a binelea, recuperînd tot mai evident atît în coerenţa exprimării cît şi în causticitatea verbului:

"Ce z'seşi, fă? Să fi fost tu nevasta mea? Băi, nene, oi fi io un pic sărit dă pă axă, da nu-s prost. Cum să-mi bag io aşa ceva în casă? Ai gura mai spurcată ca sor-mea, Fenela, şi după ce că eşti frumoasă ca pai'şpe dîn cărţi, mai eşti şi zgripţancă ce nu s-a mai pomenit!" Adăugă cu o grandoare suverană şi sincer amuzată: "Păi, tu te socoteşti capabilă să ridici ochii la aşa o mîndreţe de bărbat capabilos ca mine?"

Sora lui Ticuţă se făcu pămîntie la faţă şi încercă să tragă cu greu aer în piept. Era atît de indignată, că nici nu izbutea să scoată o vorbă, să-i dea o replică pe măsură măgarului ce avea tupeul să se grozăvească în faţa ei şi să o ia peste picior în halul ăsta. Profitînd de acest fapt, Pele lansă o ultimă şi devastatoare salvă:

"Nu mai beli ochii aşa la mine, că nu mă sperii. ce crezi tu? S-a auzit şi în cartier că bietu' Ticuţă a ajuns şi pă la la oficiu' ăla dă 'andicapaţi, doar-doar ţi-o găsi şi ţie pă unu' să te măriţi şi tu, dracului. Da' cică nu s-a învoit nimeni pînă acu'. Ce să faci Romico? Soarta, tată! Nu pune şi tu la inimă!"

Tremurînd de nervi, femeia începu să ţipe cu buzele spuzite de salivă, învrtind deasupra capului măturoiul:

"Afară! Ieşi afară, în mă-ta de cocalar nenorocit! Ieşi şi să nu mai dai vr'odată p-acia că te tai, bucăţele te fac şi te dau la porci să te mănîncă. Marş, marş d-aici! Să n-apuci s-ajungi acasă! Să te găsească mîine lumea cu dinţii rînjiţi în zăpadă, cu ochii sparţi dă ger şi pişat dă cîinii bgabonţi. Bagabonţi ca tine, fir-ai al dreacu' dă ţigan jegos şi spurcat!"

Pele îşi aruncă mulţumit paltonul pe el, eschivînd cu neaşteptată uşurinţă dinaintea unor lovituri date cu prea multă patimă. După care se repezi afară, în curte, iar de aici, cu paşi încă nesiguri, în stradă. Vocea Romicăi se auzi răsunînd, turbată de ură:

"Pă el, Tărzănel! Pă el, mamă! Rupe-l! Dezghioacă-l! Trage-i maţele dîn el!"

Un ditamai rotweilerul zdupăi de după colţul casei, opintindu-se cu un bufnet în poarta de fier forjat. Bărbatul şi cîinele se priviră. Pîrnae zise:

"Ce-i neamţule? Ţi-e poftă dă carne fragetă, ai?" şi-l scuipă între ochi cu un gest de suprem dispreţ. Cîinele îndoi între fălci un ornament metalic, căutînd să-şi facă loc, să-şi vîre botul printre bare şi să-l apuce cumva pe inamic. Aproape că reuşise. Atunci Pele îşi scoase un pantof şi, sprijinindu-se cu o mînă de stîlpul porţii, lovi animalul chiar peste nas. Spre uimirea lui, cîinele nu schelălăi, cu toate că ochii i se umplură instantaneu de lacrimi. Se retrase un pic, scuturînd din capul uriaş, fără să latre, fără să mîrîie. Apoi făcu un salt surprinzător, chiar spre stîlpul de care se rezemase bărbatul. Dacă nu ar fi avut un reflex suficient de rapid, omul ar fi rămas cel puţin fără degete, ba chiar fără palma toată. Aşa însă totul se soldă doar cu un clămpănit furibund în gol.

Ia te uită, al naibii!", se uimi Pele. "La ce l-a dus căpăţîna aia pe el. Ptiu, nenorocită jivină!", zise bărbatul cu o bună doză de admiraţie.

Ţopăi greoi prin zăpadă de cîteva ori pînă reuşi să-şi pună pantoful, dar exact în clipa aceea se dezechilibră şi căzu. Abia atunci cîinele începu să latre gros, slobozind pe bot vălătuci de abur. Pîrnae, deşi căzut în fund, îi arătă şmechereşte degetul mijlociu:

"Te-am avut îmbrăcat, fraiere!" Îşi aminti de stăpîna animalului şi spuse împăciuitor: "Dă fapt nu eşi tu de vină. Nenorocita aia e." Apoi, din ce în ce mai montat: "Auzi tu, să mă facă pă mine cocalar! Ca să vezi cine s-a găsit, na! Tomnai o cioară pintenoagă şi scălîmbă. Ai dreacu' cotigari! A venit aici acu' trei'j dă ani tac-so cu căruţa la Bucureşti, spoi tingri, si acum să dă lebede! Huo, proveniţilor!", încheie el răcnind.

Se ridică în capul oaselor şi se scutură de omătul fin. Era ger, iar el îşi lăsase acolo, în graba cu care părăsise stabilimentul, fularul şi pălăria aia bună. Îşi frecă urechile ca să nu-i degere şi-şi suflă în pumni. Îşi aminti de blestemele femeii. Ştia şi el, la fel ca toată lumea, că, pentru a eluda împlinirea blestemului, trebuia să urineze pe poarta celui care îl proferase sau pe un obiect de-al acestuia. Pe frigul ăsta nici nu putea fi vorba de poartă, las la o parte că pînă la urmă, sîcîit de atîta hărmălaie, putea să apară însuşi Ticuţă, iar evenimentele ar fi luat o întorsătură şi mai urîtă decît pînă acum şi în mod sigur mult mai contondentă. Noroc că îşi aduse aminte de colţul acela secret al casei lor, colţul pe care i-l arătase taică-su, Pardailan, colţ care era la fel de eficient pentru alungarea vrăjilor şi al vorbelor rele - de cele mai multe ori întemeiate - aruncate de vrăjmaşi. Doar fusese verificat de atîtea ori şi dovedise valabilitatea de netăgăduit.

Mult mai liniştit, Pele se pregăti să o ia din loc, pocnindu-şi în prealabil călcîiele. Mai aruncă o privire spre dulăul ce se uita la el de astă dată tăcut, dar la fel de vigilent, de dincolo de gardul din metalic. Sub ochi, de o parte şi de cealaltă a botului, se zăreau sclipind cîteva bobiţe de gheaţă.

"Ce chestie, dom'ne, ce chestie! Şi ei plînge, că vorba aia, şi ei e nişte suflete! Ca să vezi, măi, tată, măi. Lacrimi dă cîine!", şopti el înduioşat şi porni pe străduţă, ieşind pe şosea, pe Calea Giuleşti. Avea ceva de mers pînă acasă.