"Da' ce înmormîntare frumoasă a avut Pardailan, dragă!", spuneau babele din mahala, pline de admiraţie, dar şi de o bună doză de invidie. Adăugau invariabil, cu ochii sticlind de o ironie subtilă: "Păcat doar că înspre dimineaţă a ieşit halimaiu' ăla. Da' de! Ce te aşteptai la ăştia? Păi nu?"
Adevărul e că după ce fu adus de la morgă, îmbălsămat de-adevăratelea de data asta, îmbrăcat şi dichisit - Gicu nu se tocmise la bani pe chestia asta - Pîrnae-senior fu aşezat în camera mare, destinată acum priveghiului şi tot cartierul se perindase pe la căpătîiul lui. Lumea se uita, analizînd cu minuţie înfăţişarea defunctului, şi-şi exprima aprecieri laudative şi întrucîtva uimite: "Io-te la el, fă! Tii, ce bine arată! Fercheş şi frumuşel de-ai zice că-i ginerică, nu alta!" Aici exista o unanimitate de opinii. Însă în privinţa ţuicii cu care gazdele îi omeneau pe vizitatori părerile erau mult mai diverse. Adevăraţii cunoscători acceptau că: "Mda. E bunişoară, tată, e bunişoară. Pentru o ţuică de corcoduşe e chiar foarte bună, zău! Unii, mai fini, sugerau însă că: "Dacă o mai trăgea o dată la cazan ieşea şi mai bună. Da' ce vrei? La ocazii d-astea e consumu' mare..." În timp ce alţii remarcau, strîmbînd uşor dezamăgiţi din nas: "La ce relaţii avea ei, putea, măi nene, să aducă una d-aia dă prune, adevărată, dă la Piteşti ori dă la Văleni. Da' aşa-i omu' nostru! Şi cîn' moare tac'su, tot să zgîrceşte! Păi, dacă ar vedea Pardailan ce dă aştia la lume să bea la priveghiu' lui, ar învia dă nervi. Ar învia dă nervi, pă cinstea mea dă nu!" Aceştia erau, desigur, cei mai puţini, iar comentariile se făceau în şoaptă, că doar erau oameni de bun-simţ! Majoritatea cîrcotaşilor erau vechi camarazi de pahar ai răposatului, oameni care fuseseră cinstiţi de nenumărate ori de acesta. Atitudinea lor era întrucîtva justificată, dacă te gîndeai de ce generozitate avuseseră aceştia parte de-a lungul timpului din partea celui plecat azi dintre cei vii.
În fine, mai erau şi majoritatea cucoanelor care, întinzînd ceşcuţele de artizanat în formă de buturugă, mîndria familiei Pîrnae, spuneau delicat: "Mie să-mi pui puţin, fă Geanino, că nu-ş' ce am, da' mă cam doare capu'!" (Cu variantele destul de restrînse altminteri: "Mă cam supără ficatu'..." sau "Am avut azi-dimineaţă aşa un junghi la inimă...", ori aproape clasicul "Aşa m-a impresionat, tu, ce i s-a întîmplat lu' săracu' bărbat'tu, că n-am putut să pui geană pă geană toată noaptea şi uite că acu' sunt un pic cam zdrulucită, de-abi', de-abi'mă mai ţiu pă picioare!") Iar după ce li se turna în căniţe, cucoanele dădeau ochii peste cap, într-o indignare de bon-ton: "Aoleo, fă! Păi io ţi-am zis puţinică şi tu mi-ai umplut-o pînă-n buză." Urmau insinuant: "Ei, da de! Aşa să obişnuia la voi..." Apoi, revenind la un ton mai dramatic, subţiind glasul: "Da' lasă că e mai bine aşa cum ai pus tu, ca să fie şi dă sufletu' lu' răposatu'!" Şi înclinau solemn ceşcuţa, vărsînd pe pămînt cîteva picături, mai multe sau mai puţine, după cum le lăsa inima sau după cît de mare le era pofta. Pe urmă îşi ţuguiau buzele, urmînd fără greşeală şi fără ezitare un cod al eleganţei, încă nescris, şi sorbeau cu zgomot, fără să uite să ridice degetul cel mic de pe toartă. Unele mai adăugau şi un discret, aproape insesizabil, plescăit apreciativ. După care declarau cu ingenuitate: "Io nu mă prea pricep, da' zău că mi se pare bună. Poate un pic cam tare... Da' ce ştiu io!?" Zîmbeau amabil, îşi desfăceau basmaua pentru a-şi rearanja mai bine părul, ori fiindcă li se părea că se slăbise nodul, oftau pline de compasiune şi priveau cu adînc subînţeles spre recipientul gol. Geanina, Giluela sau Fenela se repezeau atunci să li-l mai umple o dată. Ele se lăsau greu: "Lasă, dragă!" Gazda se uita întrebător, sugerînd un compromis: "Măcar o jumătăţică, tanti!" Atunci ele cabulipseau cu magnimie, făcîndu-se că se uită după nu ştiu cine, chiar în momentul în care li se turna. Se înfoiau după aceea, mironosindu-se: "Păi, ce-mi făcuşi, fă? Tu-mi ziseşi o j'ma, da' mi-o umpluşi ochi!" Concedau apoi, sigur, din spirit de sacrificiu: "Acuma, asta e!" Se întorceau cu rapiditate la o sobrietate ce viza transcendentul, manifestîndu-şi religiozitatea: "Bo' daproste!" Imediat, cu aceeaşi solemnitate, închizînd ochii, dădeau de duşcă ţuica, frisonînd uşor după aceea şi spuneau, uitîndu-se cam fix: "Ee, da' tare-i, să dea dracu'!" Întindeau ceaşca gazdei, făcînd un gest prin care se dădea de înţeles că a fost de ajuns. Evident, simţeau nevoia să dea un sfat pe care îl socoteau foarte valoros şi extrem de important: "Ascultă, tu! Ai dă grijă şi nu te mai consuma atîta! Ce să faci? Aşa e rînduit: morţii cu morţii, viii cu viii. Da?" Soţia sau fiicele răposatului dădeau aproape automat din cap, aprobînd-o. Fiecare dintre cucoane pleca mulţumită de rolul pe care şi-l asumase cu abnegaţie în cadrul ceremoniei, promiţînd, înainte de a ieşi pe poartă: "O să mai viu io, mai pă seară. Mă duc să mă întind un pic. Să mă mai înzdrăvenesc şi io. După aia mă reped pînă-aci, să te mai ajut cu ceva. Dac-o mai fi nevoie..." Gazdele ziceau cu glasuri obosite: "Bine, tanti. Te aşteptăm, cum să nu. Tomnai dumeatale să lipseşti!"
Alaiul care se îndrepta spre cimitir era numeros. Foarte mulţi oameni se grăbiseră să-l conducă pe Pîrnae-senior pe ultimul drum. Ai fi zis că venise cel puţin jumătate de cartier. În frunte se afla vechiul şi gloriosul ARO, acela cu care Pardailan cărase pe sub nasul Miliţiei, de-a lungul a mai bine de doi ani, atîţia şi atîţia porci, viţei, gîşte şi peşti. În mijlocul platformei camionetei trona, ca şi alteori, sicriul. Numai că acum stătea frumuşel înăuntrul lui însuşi marele combinator, iar în jurul său, tot ca pe vremuri, era adunată familia, dar şi cîţiva apropiaţi. Imediat în spatele maşinii era nea Dumitru, purtătorul tradiţional al crucii, urmat îndeaproape de o mulţime compactă de cetăţeni îmbrăcaţi în haine de doliu. Cu cît priveai mai înspre coada convoiului, cu atît hainele negre se rarefiau, lăsînd locul celor obişnuite. La graniţa dintre cele două grupuri se afla fanfara, cîntînd asurzitor şi dezlînat. Temele muzicale se întrepătrundeau din cînd în cînd într-o cacofonie sonoră, probabil pînă cînd toţi muzicanţii se prindeau că şeful lor trecuse la o altă melodie, plictisindu-se de cea anterioară. Repertoriul era foarte bogat şi de un inedit pe alocuri năucitor. Se trecea în cel mai neaşteptat mod de la clasicul "Marş funebru" beethovenian - varianta interpretaivă a fanfariei l-ar fi scos fără îndoială din minţi pe celebrul compozitor - la muzică de circ sau la cele mai noi şi deşucate producţiuni pseudofolclorice, atît de îndrăgite de masele largi, populare, aşa cum ar fi "Magdalena" ori "Iţa-iţa, bidineaua", hituri incontestabile ale epocii.
Fanfara asta producea mai multe efecte. Primul era acela că aduna oamenii pe la porţi, curioşi ce admirau mulţimea participanţilor şi care mai ziceau şi ei cît un "Dumnezeu să-l ierte!", la care cei mai mulţi nu se puteau împiedica să nu adauge rînjind: "...Că mare jigodie de om a fost!"
Al doilea efect era cel ce se manifesta asupra cîinilor, care pur şi simplu înnebuniseră, umplînd cu lătrături, care mai de care mai abraşe, toată mahalaua, repezindu-se cu furie la garduri, încercînd şi ei să muşte, printre uluci, pe vreun trecător mai neatent. Corul canin, atît de bogat nuanţat, de la schelălăitul isteric al pechinezului, pînă la basul profund al dogilor germani, se împletea perfect cu cu sunetele scoase de instrumentele muzicanţilor, completîndu-se într-un mod pitoresc, de neuitat.
În sfîrşit, al treilea efect determina împărţirea alaiului funebru în două grupuri distincte nu numai prin îmbrăcăminte ori stare de spirit, ci şi prin preocupări. Cei din faţă, în hainele lor întunecate, mergeau cu figuri solemne şi vag întristate. Cei din spate nu se mai sinchiseau de asemenea chestiuni obositoare şi plicticoase. Bărbaţii discutau animat despre meciurile etapei, femeile despre ce se "băgase" pe la diverse magazine din centru, iar puştii organizau pe loc o bîză, o leapşă sau se îmbrînceau, punîndu-şi reciproc piedici, sub privirile superioare şi sfidătoare ale fetişcanelor ce-şi povesteau cine ce a a mai însemnat în jurnalele lor, numite criptic şi cu un iz ocult oracole.
Atunci cînd convoiul se întîlnise cu poştaşul, nea Zisu, suflet sensibil, izbucnise în lacrimi, zicînd cu obidă:
"Uite, bă, oameni buni şi poştaru', tată! Că bietu' Pardailan n-a avut parte măcar să ajungă şi el să-i vie prima pensie... Ce-i viaţa, nene, şi cum să duce ea ca fumu'. Ca fumu', tată, ca fumu să duce. Şi uite, uite că băieţii buni n-are noroc pă viaţa lor. Baremi prima pensie s-o fi luat şi el săracu'! Baremi atîta! Că poate merita şi el, amărîtu', la cît s-a chinuit p'in toate puşcăriile alea şi p'in necazuri!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu