Povestea unei bărci

Magdei şi Cătălinei în schimbul unui tîrziu răsărit de soare

În Vama Veche, oarecum în dreapta Stufului, pe plajă, e o barcă veche şi crăpată. Stă acolo de ani şi ani.

Cu mai bine de patru decenii în urmă, nea Vanea, Evgheni Nicolaiciuk după acte - cum se prezenta chiar el, întotdeauna cu un zîmbet uitat, dacă nu pe buze, în ochi - şi cu Ianachi Piştalu, unul dintre puţinii machedoni pescari, au construit-o. Au făcut-o în voie, de pe la mijlocul lui martie, pînă către începutul lui mai. Fusese o iarnă grea, cu vînturi rele şi o mare plină de mînie. Aproape două săptămîni, de pe la mijlocul lui februarie, fuseseră nişte geruri cumplite. Valurile îngheţaseră pînă, hăt, departe în larg. Bătrînii îşi aminteau doar de o singură iarnă la fel de plină de vrăjmăşie. Dar asta fusese cîndva, demult, înainte de primul război mondial, cînd moşii de azi erau doar nişte copilandrii. La cîrciuma din sat, singura pe vremea aceea, cîrciumă ce juca şi rolul de magazin sătesc, vîrstnicii povesteau că marea îngheţase tocmai pînă spre Stambul. Dar cei tineri, vaporenii aflaţi la bună bucurie a vieţii, nu-i credeau.

"Cum, bre, să îngheţe marea pînă-n Bosfor?", întrebau ei cu un aer de îndoială totuşi respectuoasă, cu feţele înroşite de vin sau de vodcă, după meleatul fiecăruia. "Păi, s-ar fi pălit toţi palmierii şi platanii aceia uriaşi!" Iar cei bogaţi în ani, sorbind încetişr din cănile de pămînt, mari sau mici, după felul băuturii, adăstînd mai multe clipe în tăcere, răspundeau doar atît: "Aşa a fost şi altfel nu". Nu aduceau argumente, nu dădeau explicaţii suplimentare. Vorba lor era vorbă. Ceilalţi dădeau din cap şi, deşi îndoiţi în sinea lor, acceptau că da, aşa fusese. Altminteri nici nu se putea. Însă în timpurile acelea oamenii aveau alte întemeieri, desigur.

Ca întotdeauna exstau şi necazuri. Iar pentru nea Vanea cel mai mare era cel legat de lemn. Lemn pentru barcă! Adunase el destul, mai pe faţă, mai pe ascuns, cu voie de la stăpînire sau fără. Dar avea trei copii şi toţi trebuiau să se rotuiască. De fiecare dată cînd îşi chivernisea cheresteaua cea bună, de soi şi uscată după trebuinţă, ca un făcut, apăreau şi cununiile copiilor. Or, el era un bun creştin, părinte şi staroste de pescari. Datoria lui cea dintîi era pentru urmaşii săi. Ofta resemnat şi apoi, după clipa lui de amărăciune pe care nimeni, niciodată, nu i-o băga de seamă, îşi regăsea surîsul acela blajin. Cel pe care toţi i-l cunoşteau şi cu care se obişnuiseră. Era ceva la fel de firesc ca şi briza înserării.

Dar noua familie avea nevoie de un loc al ei. Unul în care bărbatul trebuie să înalţe casa, iar femeia să aprindă focul în vatră. Căci numai ea stăpîneşte taina prin care poate face, de la bordei pînă la palat, un cămin. Altfel locul, oricît de bogat şi de împodobit, rămîne gol şi rece. Numai că orice casă întocmită după cuviinţă, are nevoie de lemn curat şi tare. Pe acesta îl dăruia nea Vanea din suflet, chiar la nuntă, trecînd dincolo de tristeţea unei neîmpliniri. Al unei neîmpliniri vremelnice, fiindcă încrederea şi-o păstra mereu în inimă. Doar era cruce întreagă.

În al şaptelea an de cînd visa la barca lui cea nouă, reuşi să strîngă îndeajuns material. Nici fii, nici fiice nu mai erau a rînd să se căsătorească. Venise, deci, în sfîrşit momentul. Atîta doar că Alexei, bunul Alexei, se petrecuse din vaţa aceasta chiar de Bobotează. Cel plecat fusese tovarăş de nădejde pe mare, la trudă sau mari încercări, dar şi la veselii cuminţi ori la zamparalîcuri zvăpăiate prin porturi străine. Vanea mîngîiase familia îndoliată cu vorbe bune, dar şi cu o parte din prinosul lui. Acum preietenul lui, cu care de atîtea ori făurise în vis barca, se dusese. Se simţea, deci, de două ori pe atît de îndatorat s-o facă. Natalia, nevastă-sa, îl mai auzea în crugul nopţii cum se scula şi se ducea la magazie să privească şi să mîngîie blănile acelea cu cu ochii pierduţi într-o secretă reverie pe care ea nu o putea pătrunde. Cu toate acestea, ea simţea că de acolo nu putea veni niciun pericol, deşi carnea lemnului e mai tare decît a orcărei femei. Numai parfumul şi fierbinţeala pe care o emană sînt diferite. Învăţase şi ea asta că doar nu degeba adunase atîţia ani lîngă el. Deşi uneori - da, da, chiar şi azi! - mai tresărea cînd ochii lui mai poposeau pe pieptul pietros al fetelor sau se opreau, o secundă prea mult, asupra unui chip ori al cîntecului unduitor al şoldurilor şi coapselor unor fetişcane obraznice. Obraznice aşa cum fusese şi ea cîndva. Atunci ceva se învîrtoşea în sinea ei, iar lumina lunii ce pătrundea prin geamlîc i se părea rece şi că ar avea un gust de fiere. Numai că se liniştea, certîndu-se de năzăririle sale.

Ianachi apăruse mai tîrziu printre pescari. Era fiu, nepot şi strănepot de oieri, parcă de la începutul veacurilor. Dar timpurile erau aspre şi roşii. Turma, casa şi pămîntul îi fuseseră confiscate, odată cu înstrăinarea acestora năruindu-se şi o căsnicie promisă şi repede uitată. Iar el rămase pustiu, singur şi cufundat adînc în multe feluri de tăceri. Moş Vanea înţelesese ceea ce nimeni nu-şi bătea capul să afle. Toate iubirile acelea pierdute ale machedonului, chiar dacă foarte tîrziu vindecate, se oblojiră cu nesfîrşitele culori şi şoapte ale mării. Iar arşiţa din el se mai îmbună, îmblînzită de răcoarea apelor fără de sfîrşit. Totul sub vorbele domoale şi privirea de o vioiciune neobosită a bătrînului lipovean. Ianis, în sîngele căruia curgea firea mîndră a strămoşilor lui, voia să înveţe cît mai degrabă şi cît mai bine totul despre marinărie şi şiretenia peştelui. Vanea ştia însă că toate au şartul lor. Cu liniştea din el şi cu acea nedesluşită vînă a preteniei dintre doi bărbaţi îi domestici sălbăticia nerăbdării. Ianachi nu cîrtea niciodată împotriva nimănui, chiar fiind ţinta ironiilor celor cu niscaiva ani pe mare, dar încă fragezi la vîrstă. Primea glumele acestora cu obrazul şi fruntea netede. Doar ochii i se întunecau. Pentru cine ştia cu adevărat să privească. Dar imensa majoritate a oamenilor sint orbi, văzînd doar ceea ce nepăsarea lor îi lasă să zărească.

În trei ani machedonul învăţă mai mult decît alţii într-o viaţă, întîlnindu-se cu toate, avînd însă marea şansă ca lîngă el să se afle Evgheni. În plus, lucru deosebit, marea îl iubea pe acest om orfan de pămînt, ale cărui rădăcini nu erau ancorate decît într-o rană a memoriei.

Vanea luă aminte la toate acestea, simţindu-se tot mai apropiat de învăţăcelul lui. Îi mărturisi despre visul lui legat de barcă şi-l văzu pe Ianis izvorînd din sine, pentru prima dată, lumină. Atunci se bucură, găsindu-şi un fiu neaşteptat, dar sufleteşte al lui, rătăcit printre apele tulburi ale vieţii.

Aşa că se apucară de treabă. Porniră, cum se cuvine, de la deriva vasului. Acolo lipoveanul puse lemnul cel mai tare, ştiind el prea bine că toate vicleniile curenţilor şi ale vînturilor pe acela vor încerca să-l amăgească, iar că de la el vor porni toate virtuţile şi şi toate beteşugurile navei. După care au croit, rînd pe rînd, coastele şi traversele, îmbinîndu-le cu măiestrie şi cu încîntare în curbele graţioase ale provei şi pupei, pentru cea din urmă lăsînd locaş pentru un motor destoinic.

La începutul lui mai, îi făcură proba în larg. Mergea minunat, ascultînd de comenzi mai bine decît orice armăsar pur-sînge. Amîndoi erau mîndri şi se felicitară unul pe celălalt. Un deceniu şi jumătate au navigat împreună, deşi Vanea împlinise deja vîrsta pensiei pe la mijlocul acestei perioade.

Cîte n-au făcut în tot acest timp? Au pescuit, fireşte, au transportat pîine la Sulina, cînd Dunărea îngheţa, au făcut contrabandă cu ţigări bulgăreşti, dar, mai presus de orice, au scăpat oameni din ţară. Ultima a fost femeia căruia Ianis îi mai purta şi atunci ineleul de logodnă.

Se suise la bord pe înnoptat, împreună cu un bărbat, şi fură imediat ascunşi sub năvoade. Nu era soţul ei şi nici măcar machedon nu se arăta a fi. Ianachis îl cîntărise din priviri şi simţise la omul acela o căldură şi o dăruire pentru cea pe care o iubise şi el cîndva ce îl descumpăniră.

După ce trecuseră de graniţa maritimă a ţării, îi scoseseră dintre plase şi le dăduseră să mănînce pîine. Atît aveau. Restul era în mare, dar nu era vreme pentru asta. Bărbatul mulţumise frumos şi apoi tăcuse. Ianis înţelesese că omul ştia ce fusese între el şi cea cu care decisese să fugă. Nu mai era nimic de spus. Oricum, pe machedon vorbele nu-l ajutaseră niciodată. Totuşi, o învolburare adîncă îi cuprinsese sufletul. Cînd au acostat pe ţărmul turcesc, o privise cu întreaga durere strînsă în toţi acei ani. O pală de vînt învîrtejise nisipul, iscată din senin. Dar ea nu înţelesese nimic. Spusese doar mulţumesc şi-i zîmbise. Un zîmbet oarecare. Nimic special. După care scosese un fişic de dolari. Vanea i-a pus prietenului său, cu obrazul mai împurpurat ca niciodată, o mînă liniştitoare pe umăr şi i-a zis cu un glas tărăgănat pasagerei:

"Ţineţi-i pentru dumneavoastră, domniţă! De la ei şi cu ei o să începeţi. Iar nevoile de o să le luaţi în piept or să fie mari şi multe. Rugaţi-vă doar pentru noi!"

Bărbatul ce o însoţea îi privi pe cei doi marinari şi-i îmbrăţişă fără un cuvînt. Gestul lui îl încălzi pe machedon, dar îl adînci şi mai mult în muţenie, deşi gîndul bun al lui Ianachi îl însoţi pe străin toată vaţa. Pe drumul de întoarcere Ianis nu a plîns, însă vîntul îi umpluse ochii de lacrimi ce nu mai conteneau. Era un vînt rău pe care nu-l mai întîlnise niciodată. Dar nea Vanea cunoştea pînă şi vîntul acela şi-şi puse umărul reazem frunţii prietenului său, iar mîna lui noduroasă îl strîngea atentă, ca nu cumva curentul acela hain şi şuierător să-l smulgă şi să-l arunce în valuri pentru totdeauna.

Erau încă în larg, cu toate că pămîntul Dobrogei se zărea spre vest ca o părere. Atunci Ianis îşi scoase inelul acela vechi şi-l azvrli cît mai departe. Lipoveanul zîmbi cu blîndeţe şi înţelepciune, iar stihia se domoli din turabarea ei.

Desigur, asta s-a întîmplat demult, demult de tot. Sînt atîtea şi atîtea poveşti. Cine stă să le asculte pe toate? Cert e că după ce şi machedonul se pensionă, barca, vopsită ţipător, a fost destinată curselor de plăcere pentru turişti. Dar nu mai era îngrijită cu aceeaşi dragoste. Neavînd parte de un asemenea sentiment, ca şi oamenii, îmbătrîni brusc.

Cineva se gîndi să o folosească pe post de decor pentru una dintre pensiunile sau terasele proaspăt deschise după revoluţie. O vopsi într-un cenuşiu anost şi o aşeză pe plajă. Gerul iernilor, arşiţa verilor sau ploile repezi ale primăverii ori cele nesfîrşite ale toamnei o desfigurară. Nisipul se adunase în ea, iar pe alocuri lemnul plesnise.

Într-un început de mai, pentru trei nopţi şi două zile, pe plaja din Vama Veche sosiseră două fete. Fireşte că erau, cu siguranţă, absolut încîntătoare! Altfel nici n-ar avea vreun rost toată această istorie. Nu aveau bani pentru o cameră la vreo gazdă, cu atît mai puţin pentru vreun hotel. Descoperiră însă barca. De la mijlocul nopţii şi pînă tîrziu, spre un ceas, două, înainte de amiază, vîntul rece mătura întregul ţărm. Dar la adăpostul pereţilor şi a copastiei bătrînei nave totul era bine. Fetele descoperiră şi ele asta cu bucurie şi se aciuară acolo. Găsiseră un cuib, găsiseră un liman. Făceau plajă în barcă, atunci cînd toţi oaspeţii Vămii se zgibuleau de frig, îşi puneau masa în barcă, rîdeau, primeau musafiri cu generozitate, dansau, li se ofereau sau dăruiau cu candoare sărutări şi erau neaşteptat de fericite după un an rău, plin de tristeţi şi necazuri. Se simţeau în sfîrşit libere, sufletul le era uşor, iar visele erau mai concrete decît însăşi realitatea. Erau atît de vii, iar viaţa era atît de frumoasă!

Din fericire, peste nişte ani, nu tocmai mulţi, cînd povestea aceea era o amintire încă apropiată şi avea aceeaşi aromă proaspătă şi învăluitoare a unui ieri peste care poţi să întinzi mîna oricînd, una dintre fete, de acum mamă, a simţit nevoia să vorbească despre toate acele clipe.

A făcut-o alături de un om care îi era preten şi care - întîmplător sau nu - scria. Bărbatul sosise pe plajă la capătul unei nopţi lungi şi voise să-şi lumineze sufletul odată cu răsăritul. De ivirea soarelui nu avea să fie vrăjit, fiindcă acesta se înălţă amar din mare, însă de istoria tinerei femei da. O adiere caldă năvăli în inima lui şi ziua, începută sub auspcii atît de mohorîte, se îmbună.

Sosi într-un tîrziu şi cealaltă fată. Alte amintiri şi povestiri se înfiripară. Fiecare avea culoarea ei, mai intensă sau mai pastelată, ca nuanţele de pe aripile unui fluture, iar peste toate plutea mireasma valurilor, dar mai ales pulberea aurie a stelelor, deşi era amiază în toată puterea cuvîntului. Vorbele se împleteau uşor şi cele două îi promiseră scriitorului că vor răzbuna împreună tristeţile abia trecutului răsărit de soare cu bucuria celui de mîine.

Iar bărbatul le crezu. Cum n-ar fi făcut-o, doar erau prietenele lui? Numai că în ceasurile nopţilor din Vama Veche, întotdeauna prea puţine, se întîmplă atîtea încît îţi mai uiţi din promsiunile făcute peste zi. Cine le-ar fi putut, deci, învinovăţi?

Dimineaţa omul nostru cutreieră tot ţărmul în căutarea fetelor. Nu le zări nicăieri. Şi se simţi deodată ajuns din urmă şi bîntuit de o nesfîrşită singurătate. Soarele se ridică din mare însoţit de păsările negre ale tăcerii. Sunetele şi luminile lumii se scurgeau nepăsătoare pe lîngă el asemeni apelor pe lîngă o piatră de dig. Îşi dori, la fel ca şi poetul odinioară, să ia cuvintele şi să le înece în mare. Amuţise şi doar ascunsele lacrimi ar mai fi putut glăsui pentru el. Dar vocile lor erau prea mici pentru o lume atît de mare. Iar dacă prea puţini oameni ştiu să vadă, şi mai puţini sînt aceia care ştiu să asculte.

Aşa că rămase încovoiat în hăul unei linişti asurzitoare, în neputiinţa de a spune, în chinul pustiului ce-l încolţise, cu obrajii uscaţi de o briză batjocoritoare şi cu ochii goi, secaţi, pierduţi în ademenirea talazurilor. Îşi spunea că e un nimeni lipsit de importanţă, o pată mică de cerneală pe o coală murdară şi că atît, doar atît, merită de la viaţă.

Tocmai atunci o mînă puternică i se aşeză pe umăr. Tresări, auzindu-se salutat într-un mod oarecum neobişnuit:

"Bună să-ţi fie dimineaţa, corăbierule!"

Îşi ridică privirea către cel care vorbise. Era un bărbat vînos, cu un trup scrijelit de cîteva cicatrice şi avînd un chip semeţ, încadrat de o barbă înspicată cu fire de argint. Ochii străinului, de culorea oţelului, se opriseră asupra lui cu o neaşteptată căldură. Răspunse aproape reflex. Bărbosul îi întinse mîna într-un gest de a-l urni de acolo. Apoi îl luă de după umeri, ca pe un vechi camarad, şi se porni să-i depene o mulţime de istorii despre mare. Totul cu un farmec pe cît de irezistibil, pe atît de natural.

Ajunseră în dreptul vechii bărci. Străinul o privi cu un surîs pe jumătate luminos, pe jumătate nostalgic, aşa cum zîmbeşti unei amintiri dragi. Şi-i vorbi de bunul şi adînc cumpănitul Vanea, de soaţa sa Natalia, de prea iute plecatul Alexei şi, în fine, despre Ianis, machedonul căruia marea îi răscumpărase viaţa, ajutîndu-l să se vindece. Îi vorbi despre nori şi despre stînci, despre clopotele de vînt şi despre farurile de ceaţă, despre negurile de tot soiul ce se abat peste chipurile semenilor noştri, dar şi despre feluritele şi atît de minunatele lumini ce izvorăsc din ochii lor, fie ei femei sau bărbaţi. Scriitorul îl asculta uimit şi îl socoti unul dintre cei mai înţelepţi oameni pe care-i întîlnise. Însă necunoscutul rîse cu poftă:

"Dacă aş fi cu adevărat înţelept, m-aş putea mîngîia chiar şi cu amintirile iubirilor care m-au trădat. Dar n-am ajuns încă pînă aici."

"Şi cum faci atunci cu amintirile care încă te dor?"

"De fapt, răspunsul îl cunoşti. L-ai descoperit singur demult. Dar ca orice lucru ce îţi e zidit adînc în suflet, e atît de evident că nici nu-l mai iei în seamă. Amintiri din cele triste o să existe întotdeauna, important e să afli cum şi în ce să le transformi. Pentru unii rămîn o veşnică povară, zăvorîtă mereu cu grijă." Îl fixă cu intensitate pe partenerul său de dialog şi adăugă: "Alţii, ce-i drept, mult, mult mai puţini, făuresc chiar şi din acestea aripi. Bănuiesc că eşti dintre oamenii care ştiu ce să facă după aceea cu ele..."

Nu mai zise nimic altceva. Se mulţumi doar să-l bată uşor pe spate şi se pierdu imediat în mulţimea din jur. Abia atunci se dezmetici celălalt bărbat şi vru să-l strige, dar realiză că nici măcar numele nu i-l cunoştea. Se gîndi că asta fusese decizia străinului şi nu avea altceva de făcut decît să i-o respecte.

În secunda următoare o linişte răcoroasă se aşternu peste scriitor. Deodată se limpezi şi simţi cum toate cuvintele se înalţă din mare mai strălucitoare şi mai puternice ca niciodată. Se adunau în stoluri uriaşe, formînd un curcubeu rotitor, întinzîndu-se departe, departe. Cît de departe? Pînă la un ţărm al unei alte mări, aflate amîndouă într-un vis. Şi de acolo înapoi în inima lui.

Cu ele plămădi o lume, împletind toate poveştile pe care le auzise în cele patru zile pe plajă, o rotunji cu multă dragoste, o şlefui cu răbdare, făcînd-o cît mai vie, mai bogată în înţelesuri şi mai frumoasă.

Apoi zîmbi şi v-o dărui vouă.