Dincolo de apele nopţii - fragment de roman (III)

Ca şi cînd ar fi trecut peste un macaz cam hîrbuit, Pele se avîntă, însoţindu-şi povestirea cu gesturi largi, pe care şi le dorea cît mai sugestive:

"Ştii, tomnai terminasem lucrarea p-acolo, p'in camera aia, dă-ţi zisei. Dau io să ies, mai cu fereală, de! Mă uit în susu' holului, nimeni. Mă uit în josu' lui, nimeni. Bun, tată, zic! Bagă mare, Peleo! Acu' e momentu' oportunist, cum s-ar zicea. Lungesc pasu', cîn' bunghesc o uşă barosană un pic crăpată. Uşa era mare, nene! Ia să văz io ce-o fi în spatile ei! O împing uşor şi-mi arunc ochii pîn-năuntru. Şi ce să vezi, bă, Yohane? Acolo era un gagiu suit p-o masă care să tot canonea să scoaţă un tablou dă pă perete. Tabloul era dăstul dă mărişor, cu ramă mişto dă tot. E! Şi ce crezi că făcea omu' ăla? N-o să-ţi vie treaba asta în cap niciodată. Întorsese pictura aia cu spatile şi meşterea la ea cu un cuţitaş. S-a canonit el ce s-a canonit, şi pîn' la urmă, ce să vezi? Scoate dosu' din ramă, adică imaginea, cum ar veni, şi o face imediat sul. Am rămas ca prostu', nene. Tablou' ăla era dîn pînză, mă-nţelegi. Nu era dîn mucava sau dîntr-un carton ca toate tablourile, că doar am văzut atîtea la nea Diţă, ăla dă vizavi dă piaţă, dă are şi oglinzi veneţiane şi geamgerie, şi mă pricep şi io pă undeva la chestiile astea.

Le ştiu cam pă toate care să poartă: dă la alea cu pepeni şi cu toate felurile dă fructe ori peisajile alea cu munţi şi oiţe şi cu fîntînă d-aia cu cumpănă, moartea căprioarii şi răpirea dîn serai, dă e făcute după carpetile dă le aduce şoferii dîn Turcia, pîn' la alea cu bagaboante cu ţîţile iţite p'in cămaşă, care cară, sanchi, tăvi cu mai ştiu io ce, sau chiar d-alea cu tipese goale-goale, dă şade şi să uită, aşa, la harneală, în oglindă. Pă toate le ştiu. Unele e naturi moarte, altele e peisaje, la altele le zice compoziţii - astea e cele mai interesante - cum ar fi moartea căprioarii, dă tomnai ţi-am zis, cîn' vezi mai multe chestii şi te impresionează la masim. Te uiţi cum şade căprioara cu pieptu' străpuns dă săgeată, cu picioruşile ei îndoite şi capu' dat pă spate, dă să uită chiar în ochii lu' vînătoru' care o privşte încruntat şi fioros. Iar mai la stînga e cerbu', săracu', cu lăcrămi în ochi - numa' artiştii mari, cum îi Fănică Mangaliu, dă şedea la picioru' podului vechi, numai ăştia poa' să picteze lăcrămile alea. Meserie, ce mai! Da, nene! Cerbu' şade de-o parte, că nu poa' să intervie, pen' că e ţinut acolo dă o gaşcă dă cîini d-ăia vînătoreştii, care umblă să-l rupă şi pă el. Tragedie, tată! Tragedie adevărată, ce să mai vorbim! Cîn' te uiţi la tablourile astea începi şi tu să te gîndeşti că ce-i viaţa şi cum vine necazu' peste om, cum te duşmăneşte alţii şi nu să opreşte pînă nu-ţi face rău, iară tu eşti ca cerbu' ăla, dă şade doar şi plînge, fiin'că alţii, gaborii sau alţi nenorociţi, nu te lasă dom'ne să te bagi în chestie, sau să te scoţi cumva, ori să-i scoţi pe-ai tăi din belea. Da, da!..." făcu Pele, plin de sensibilitate, covîrşit pînă aproape de lacrimi de propria-i povestire. După ce se mai eliberă de emoţie printr-un oftat adînc, trase cu obidă un scuipat şi continuă pe un ton dacă nu neapărat doctoral, măcar debordînd de emfază:

"Compoziţiile e cele mai tari picturi. Cam tot aşa dă grele e şi portretile. Nu dă altceva, dar e musai să semene cu ăla dă-ţi dă comanda. Şi e greu să o potriveşti dîn prima, chiar şi pentru un meseriaş. Mai e şi nudurile, care e tot un fel dă portrete, atîta doar că e cu gagice dăspuiate, şi, să fim serioşi, numa' la mecla lor nu te uiţi tu! Altele e elementile dă bază ale lucrării acoloşa. He, he!", se hlizi naratorul. După acest scurt şi cam solitar amuzament, Pele reveni:

"Adică n-ai neapărat treabă cu figura bagaboantii. Atît cît să nu-i iasă, dreacu', muianu' prea nasol şi să-ţi cază bucuria-n scîrbă, dacă mă-nţelegi... Aşa. Boon. Să mă întorc acu' la omu' meu cu tablou' dă pînză. Dom'ne, pictura nu era cine ştie ce. În ea era un gagiu cam purisan, cu un fel dă începere dă barbă pă faţa aia a lui, şi şedea într-o cămăruţă cam întunecoasă, după gustu' meu, cu o pană în mînă şi o hîrtie în faţă.Poate că omu' era la puşcărie şi scria o scrisoare la copilaşi, ceva. Nu-ş' ce să zic. Da' părea amărît la masimum şi avea un făţeag dă om care văzuse dă toate la viaţa lui. Cumva, cumva, într-un fel te făcea şi pă tine să cazi pă gînduri, da' prea era trist, să mor! Nu mi-aş punea aşa ceva în casă, mai ales că se uita la tine, îndiferent cum îl aşezai. Mi-am dat seama de asta în timp ce şmecheru' ăla să muncea să desprinză pînza din ramă şi tot mişca tablou' încoace şi încolo, ba îl culca, ba îl ridica, da' personaju' tot la mine se benocla..."

"Chiar aşa?", se arătă pentru prima dată interesat Yohan de povestirea lui frate-su, ieşind din indiferenţa lui de pînă atunci.

Pele se arătă un pic ofensat de îndoiala ce se ghicea în glasul mezinului, dar trecu cu mărinimie peste asta, continuînd să-şi ducă istorisirea mai departe:

"Ei, da! Chiar aşa! Păi, ce? Crezi că io spun tîmpenii? Ezact aşa s-a petrecut faptele şi ezact aşa arăta pictura aia. Da' îţi spun clar, încă o dată, că nu mi-aş punea aşa o chestie pă perete. Păi, ia gîndeşte-te şi tu! Cîn' să bei un spriţan, hop, ăla cu ochii pă tine. Cîn' să tragi şi tu un mozol cu o gagică, ăla tot la tine să uită. Îţi dai seama? Pînă la urmă îţi vine dracii ăia mari pă tine şi-l arunci în mă-sa cît colo! Ce, îţi iei belea în casă, să te supravegheze tot timpu'? Başca, să zic aşa, că mie-mi pare că ar cam meni a rău, aşa, nu-ş' cum să zic..." încheie Pele şoptit, de parcă s-ar fi temut să nu-l audă cineva.

Yohan rîse, aprinzîndu-şi o ţiagară:

"Te pomeneşti că ţi s-o fi făcut frică dă ăla dîn tablou!"

Frate-su îl privi ofensat:

"Ei, mi s-a făcut frică pă dracu'! Al'ceva voiam să-ţi dau io dă înţeles. Da' tu nu eşti dăloc atent şi d-aia nu te bungheşti dă chichirez. Păi, dacă pictura aia era atîta dă nasoală, adică nu nasoală, da-ţi dedea o stare rea, de nu-ţi ticnea nimica cu ea în casă, atunci pen' ce s-o salţi d-acolo, dîn palatu' ăla? Ai? Acu' îţi cade fisa, frătimeagule?", făcu Pele cu un aer misterios.

"Nu. Nu prea înţeleg io ce vrei să spui dă fapt", se încruntă Yohan nelămurit, nepricepînd unde voia frate-su să bată.

Celălalt îi aruncă o privire din care se putea citi cu uşurinţă mîndria:

"Nu te-ai prins, este? Păi, ia să vedem, ia să judecăm noi cu capu'? Omu', cetăţeanu', adică ăl de-a şmecherit tablou' crezi că voia să-l ducă acasă la el şi să şi-l puie în sufragerie, să să uite purisanu' la el cum bagă la jgheab sau face alte alea? Nţţţ! Esclus! Esclus, tată! Avea el altă manevră, altă combinaţie în creierii ăia ai lui. Şi aici iar trebuie să-ţi spui ce mi-a zis mie odată nea Diţă, geamgiu'.

Stam şi noi la o bere, ca băieţii. Şi, dîntr-una într-alta, ajungem dă vorbim iară dă picturi, dă tablouri, dă chestii d-astea mai artistice. Şi-mi zice meşteru' că e tablouri care face peste zece milioane dă parai, soto. Io am început să mă rîd pă mine, ca broasca la inundaţie: Cum, bre, să facă o pictură atîtea şi atîtea milioane dă cocari? Păi, o casă d-aia dă vezi p'in filme, p'in Dallas, cu piscină şi trombină, plus plombină, face mai puţin. Da' ce dracu', e dîn aur? Că chiar şi dîn aur dacă ar fi, tot n-ar ajungea la la o asemenea sumă! El s-a şucărit şi mi-a zis că sunt un bou. Io o ţineam p-a mea şi făceam caterincă la greu dă el. Atunci omu' s-a aprins şi mai tare şi a zis că dacă mă dau io aşa dă deştept, hai să punem pariu p-o ladă dă bere. Io, mă ştii, la chestii d-astea nu mă dau la o parte şi-i spun că mă prind la rămăşag. Mă şi vedeam cinstindu-mă moca cu alilanţi doi băieţi dă mai era la masă. Meşteru' odată să ridică şi o ia spre casă, în goana mare. Dau io să strig după el, da' omu' era deja dăparte. Să fiu sincer, m-am gîndit mai dăgrabă că moşu' îmi dăduse ţeapă şi urma să-i plătim noi alea două halbe dă le băuse pînă atunci. Da' nu-l ştiam dă bulangiu, aşa că am zis să-l aştept, să vedem ce şi cum. Nici nu trecuse zece minute şi apare dîn nou, cu un ziar în mînă. Mi-l bagă sub nas şi zice: Ia citeşte, mă, cascarache ce eşti! Mă holbez io şi văd titlu' mare: Tablou' lu' Cezare, Cezane - cum l-o fi chemînd pă orfanu' ăla dă pictor - Muntele Nu-ştiu-cum, s-a vîndut ieri la licitaţia casii londoneze Moloz-la-tavă - cum dracu' îi zicea - cu suma dă doi'şpe milioane dă dolari. Am rămas cu gura căscată. Am pus io banii p-ormă şi am luat naveta aia, da' uite că mi-a folosit şi mie la ceva. Aflasem o chestie, înţelegi?"

"Şi cum zici că ţi-a folosit ţie acum treaba asta?", întrebă bănuitor Yohan.

Frate-su făcu o mutră sastisită:

"Ei, nu că mi-ar fi folosit de-adevăratelea, să mă văd cu lovelele în mînă. Da' uite că dacă nu ştiam, nu aş fi înţeles mare lucru din afacerea lu' cetăţeanu' cu tablou' din birou' ăla. Ce m-a mirat pă mine dă m-a dat în icter a fost că pictura era pă pînză. Poa' să fie scoasă d-acolo fără să să prinză vreun husen dă ceva şi să dea duma peste tot..."

"Acuma îţi pare rău că n-ai meşterit şi tu un tablou dîn astea, p-acolo?"

"Treaba nasoală e că tre' să te şi pricepi la picturile astea. Să ştii care e valoroase şi care nu... Ori ai un pont de la un meseriaş ca lumea, ori mai bine lasă! Omu' ăla crez că să pricepea. Prea se dusese la fix şi era chitit pă treabă. Io nu le am cu şmecheriile astea", mărturisi Pele cu o amărăciune evidentă.

"Poate că-i mai bine aşa. Lucrurile astea dă valoare mare dă tot e întotdeauna periculoase şi poa' să să lase şi cu crime ori mai ştiu io ce nenorociri. Plus că ele e averea statului şi nu trebuie să le ia nimeni... "

"E averea statului şi nu tre' să le ia nimeni!", pufni dispreţuitor Pele, îngînîndu-l ironic. Mare băbălău mai eşti, zău! Acu' chiar că mă inervezi. Cine morţii mă-sii e statu' ăsta? Ă? Te-ai gîndit vreodată baremi la asta? Păi, să-ţi spun io, fratele meu mai mic şi mai guţan. Statu' e ăla de te pune să-i plăteşti lui impozite şi să joci după cum îţi cîntă el, cu legile lui dă căcat, cu tot. Statu' te suge şi te sleieşte dă-ţi usucă măduva oaselor în tine. Statu' îţi dă ulei pă raţie, zahăr pă raţie, toate pă raţie. Şi ia să vezi tu ce păţeşti dacă nu faci ce zice statu'! Ai rupt-o-n fericire. Amenzi şi bulău cît cuprinde, grupa mare. Şi după ce ai muncit toată viaţa, la sfîrşitu' ei, vine statu' ăsta şi-ţi dă şi ţie o bonbonică, c-ai fost cuminte şi-ai tras ca vita la jug. Adică îţi dă o pensie, moşule, dă nici nu mori, da' nici nu trăieşti dîn ea. Dă te găseşte vecinii dimineaţa cu ochii holbaţi şi ţeapăn pă un scăunel, pă la o coadă la mai ştiu io ce, cu plăsuţa-n mînă. Ăsta e statu' dă grija căruia mori tu, fraiere!"

Yohan nu zise nimic şi nu schiţă niciun gest. Stătea doar pe bancă zgribulit, adunat cumva înlăuntrul lui. Frate-su îi masă uşor spatele încovoiat, acoperit de canadiana subţirică, zicînd încetişor:

"Haidi, Yohane! E timpu' să mergem acasă. Fiecare a făcut ce a putut mai bine, care cum s-a priceput. Hai, că de acum încolo nu mai nevoie dă niciunu' dîn noi la Revoluţia asta. Lucrurile s-a pornit şi merge ele şi singure mai dăparte."

Mezinul se ridică şi se îndreptară spre staţia de tramvai. Aerul parcă se iuţea, parcă se asprea cu fiecare minut scurs. Pele tropăia, căutînd să-şi mai desmorţească picioarele. Zări nişte tipi bine îmbrăcaţi care se uitau la ei cam într-o dungă. Simţi instantaneu nevoia să-i irite puţin. Îl văzu şi pe frate-su cum stătea trist şi rebegit mai de-o parte. Pendulă între nevoia de a-l înveseli pe Yohan şi aceea de a le da cumva cu tifla scorţoşilor ălora, care-l priveau de sus. Găsi imediat sluţia. Tropăiturile lui se transformară într-un tact care alterna cu pocniturile ritmate ale degetelor unei singure mîini. În felul ăsta începu să se autoacompanieze, avînd însă grijă să nu-i scape de la subsuară preţiosul aparat săltat din sediul Comitetului Central, pe care-l ţinea cu cealaltă mînă. Se puse pe cîntat, destul de tare, dansînd uşor pe loc, închipuind un soi de solo vocal al unei nunţi de cartier, pe versurile celebrei manele de pe atunci:

"Nu sunt prost, da' nici deştept;

Sunt ca orice om.

Mi-ai făcut o rană-n piept

Magdaleeeno!

Nu e rană dă cuţit,

Ci e rană de iubit,

Ma'da leeeno!

Apoi se opri şi, ca şi cum ar fi anunţat un dar la un microfon, răcni cu o voioşie nebună şi întrucîtva suprarealistă, urmîndu-şi scenariul improvizat pe loc al festivităţii aceleia nupţiale imaginare:

"Din partea lu' socru mic, care n-a mîncat şi n-a băut azi, la această cinstită şi bogată masă, pen'că e în spital în comă alcolistică dă ieri, un porc dă peste o sută dă chile şi un godin nou! Să trăiascăăă!"

Îi făcu încurajator cu ochiul mezinului şi-şi spuse mulţumit:

"Adevăru' e că sunt şi bun, nene!"