1 Decembrie

Data asta a fost hotărîtă a fi sărbătoarea naţională a României de către Parlamentul post-revoluţionar al ţării. Nu zic că nu ar fi una dintre cele mai importante zile din istoria noastră şi că n-ar trebui sărbătorită cum se cuvine. Înţeleg şi pricinile politice pentru care a fost desemnată tocmai această dată ca zi naţională. Dar pică întotdeauna pe o vreme iernatică şi mohorîtă, însoţită de burniţe, de ceţuri, de ploi reci sau de lapoviţe mocirloase. 23 August era în plină vară şi lumea apuca să se bucure de ea. Cam toate marile state îşi au sărbătorile naţionale pe la sfîrşitul primăverii, cel mai frecvent vara ori măcar la începutul toamnei. Noi am pus-o exact între neguri şi zăpezi, parcă după ocultul şi cenuşiul model sovietic.

Şi ce fac atunci românii de 1 Decembrie? E cam greu să ieşi la un picnic pe vremea asta, iar de o escapadă la mare nici nu poate fi vorba. Mulţi dintre noi pur şi simplu zac. Încearcă să se odihnească, să mai recupereze ceva din energia pe care o consumăm muncind. În sfîrşit statisticile arată că sîntem o naţiune de omeni care trudesc din greu pentru bucata lor de pîine, în general destul de neagră. Mitul românului leneş pare să se cam epuizeze, un mit în care eu unul, privind la cei din jurul meu, n-am crezut niciodată. Acest mit pare mai degrabă întreţinut de clasa noastră politică, cea care ne organizează societatea atît de prost şi de ineficient. Probabil că, uitîndu-se unii la alţii şi apreciindu-se reciproc, au ajuns la acea concluzie pe care de altfel au şi perpetuat-o. Desigur, tot în ideea rostită de aceiaşi jupîni cu superioritate: "Avem un popor de rahat, un popor care nu ne merită!"

Dar ce se mai întîmplă de 1 Decembrie? Păi, înainte de orice se organizează parade militare, numite de majoritar agramaţii noştri politicieni parăzi. E o frăsuială îndîrjită pentru punerea pe picioare a acestora. Fiecare gaşcă de partid se simte îndemnată să organizeze una în fiecare reşedinţă de judeţ, dacă s-ar putea. Preşedintele şi-o face la Bucureşti, Parlamentul ar voi una şi la Alba-Iulia. Cînd spui Alba-Iulia, la această ocaziune solemnă, mă-nţelegi, dacă eşti o notabilitate sau faci parte din elita mass-media e musai să adaugi cu solemnitate şi emfază "vatra de foc şi istorie a Patriei noastre". Zicerea asta mi-a făcut şi continuă să-mi facă bătături pe timpane şi urticarie pe sinapse de cîte sute şi sute de ori am auzit-o şi continui să o aud.

Pregătirile paradelor puse la cale în Bucureşti au darul de a-i scoate din minţi pe locuitorii capitalei. Traficul şi aşa infernal este deviat pe alte artere de circulaţie, mărind astfel cu nepăsare şi aplomb haosul deja existent. De ce se organizează atunci asemenea manifestaţii? Un răspuns nemărturisit niciodată ar fi că paradele acestea satisfac înainte de orice orgoliul politicienilor de frunte. E o ocazie minunată de a face băi de mulţime cît mai triumfaliste. Uitîndu-te la figurile lor zîmbăreţe, mai că ţi-ai închipui că ei sînt realizatorii actului de întregire al ţării. Statura pigmeilor politici actuali pare să sporească în umbra aripilor marii istorii.

Dar justificarea fundamentală a acestor întreprinderi este că acţiunea în sine e menită a promova sentimentul naţional şi patriotismul. Poate fi şi aşa ceva, nu zic nu. Poate fi şi un gest de respect şi de comemorare a celor care au luptat, au murit sau au visat pentru ţara asta. Cel puţin aşa ar fi normal. Numai că trăirea simplă şi omenească a acestor lucruri este năclăită de fraze şi cuvîntări sforăitoare servite atît dinaintea Arcului de Triumf, cît şi pe toate canalele de televiziune.

Sîntem îndemnaţi să mai lăsăm prostiile noastre cotidiene şi să fim, dracului, mai patrioţi. Adicătelea să ne iubim Ţara, Poporul şi Istoria. Toate scrise şi pronunţate bombastic cu majuscule. Ca şi cum ar putea exista ceva pe lumea asta care să poată fi iubit la comandă. Şi uite cum ajungem la patriotism, la mîndria de a fi român şi la cîte altele de acelaşi fel.

Şi nu pot să nu mă întreb: cît de diferit este patriotismul meu faţă de cel al bunicului meu? Foarte, foarte diferit. El s-a dus voluntar în armată, la război, minţind că are vîrsta recrutării, deşi nici şaptesprezece ani nu împlinise. Romantism adolescentin împletit cu idealismul epocii? Am avut şansa să-l întreb ce l-a determinat să procedeze astfel. Mi-a spus simplu că a crezut în ceea ce făcuse. Dicuţia noastră avea loc pe la sfîrşitul anilor şaptezeci. Am insistat: "Dacă ai fi ştiut cum o să decurgă mai departe mersul istoriei, ai mai fi făcut-o?" A cumpănit cîteva clipe, după care mi-a spus: "Atunci cînd te îndrăgosteşti de o femeie, te întrebi vreo clipă cît de mult vei suferi în urma gesturilor ei care te vor îndurera?" "Păi, cred că da!", m-am grozăvit eu juvenil. "Atunci eşti mult mai înţelept decît mine!", a rîs el. Şi a adăugat cu blîndeţe, petrecîndu-şi mîna prin părul meu: "Oricum, din fericire, nu ne cunoaştem viitorul..." Aveam să-l înţeleg mai tîrziu...

Dar cît de mult poţi să iubeşti o patrie care ţi-a pus cravata roşie cu tricolor la gît, căutînd să-ţi murdărească întreaga copilărie şi apoi o bună parte din tinereţe cu lozinci, cu minciuni, cu mizeria cotidiană, cu nesfîrşitele cozi, cu raţiile, cu frigul şi mai presus de orice cu înterdicţia de a spune cu glas tare adevărul? Cît de mult poţi să iubeşti o ţară în care ai trăit ani şi ani de zile ca într-o puşcărie şi din care ai visat mereu să fugi, să evdezi? Da, pentru cei din generaţia mea România a fost o mamă rea, rece şi nepăsătoare, încărcată de ticuri şi de proaste obiceiuri.

Din fericire, ne-am mai împăcat în decembrie '89. Sigur, de atunci au mai urmat multe alte deziluzii, dar, încet, încet, am învăţat să o iau aşa cum e, bucurîndu-mă atunci cînd am avut parte de surprize plăcute, resemnîndu-mă cînd acestea au mai adus un strop de amar zestrei pe care mi-o făcuse mai demult. Astăzi recunosc fără nicio umbră de ruşine că sînt fiul ei. Nu ştiu dacă sînt un fiu tocmai bun. Încerc să o privesc cu cît mai multă luciditate şi, implicit, cu un spirit critic destul de ascuţit, dar recunosc că adesea nu-mi pot reprima tainice puseuri de tandreţe.De altfel, părerea mea e că un asemenea sentiment e unul adînc interiorizat, iar exprimarea lui n-are nevoie de alămuri şi de tobe. E un sentiment care se exprimă printr-o sonată delicată, atinsă cu o tuşă fină. Cînd bubuie pe o muzică de fanfară pute greţos a demagogie.

Tot la acest "glorios ceas aniversar" se tot face vorbire despre mîndria de a fi român. O idee, o stare de spirit, transformată într-un alt şablon nefericit. Dar mîndria de a fi burkino-fasonez, bora-borez ori kalmîc? Cam cum vă sună? N-ar fi şi aceste expresii la fel de îndreptăţie precum cea care ne priveşte pe noi? Ba da. Numai că acum sesizăm aburul de ridicol ce o însoţeşte cu atîta discreţie.

Dar ruşinea de a fi român? Ruşine care în ultima vreme e fluturată ca un stindard de anumiţi intelectuali de-ai noştri, unii de o indiscutabilă valoare, steag ce se alătură într-un mod cam ciudat marelui pavoaz al corectitudinii politice. De unde pînă unde această ruşine? Ea e argumentată prin faptele reprobabile, cu consecinţe atît de tragice, comise de un conaţional de-al nostru - acum aflu că acestuia i s-au mai adăugat alţi cîţiva nemernici - în Italia. E normal ca oricare dintre noi să încerce anumite trăiri şi să şi le exprime după dorinţă. Cu toate acestea, afişarea publică şi înverşunată a ruşinii de a fi român mi se pare cel puţin exagerată. Eu unul nu o pot împărtăşi. Nu pot să înţeleg de ce noi toţi ar trebui să ne simţim vinovaţi de faptele abjecte ale cîtorva ipochimeni patibulari. În fond, răspunderea fiecăruia este individuală. Atît în privinţa vinilor, cît şi a meritelor. Comutarea acestora la nivelul unei naţiuni este categoric absurdă, dar e în acelaşi timp şi foarte periculoasă, deschizînd poarta unor interpretări extreme.

Numai că aici mai există o nuanţă. Cînd păcatele unor infractori sînt asumate de o parte a elitelor unui popor, rezonanţa acestui gest nu poate fi nicidecum una minoră. Ea va spori mai degrabă corul vindicativ al răuvoitorilor în defavoarea celor raţionali, dispuşi să analizeze cu calm nefericitele întîmplări, aşezîndu-le la locul lor cuvenit. Iar acest gest se produce în plină inflamaţie mediatică, fiind ca atare permeabil la orice deformare de tip negativ. Îndrăznesc deci să afirm că, în momentul în care promovează asemenea acte, personalităţile culturale ar trebui să încerce în prealabil o viziune ceva mai largă şi mai profundă, căutînd să observe şi consecinţele nu tocmai fericite ale vorbelor lor. În cazul de faţă imaginea oferită străinătăţii e aceea a unui popor de lotofagi, lipsit de memorie şi civilizaţie, din sînul căruia s-au desprins doar o mînă de oameni de calitate care, în numele acestuia, prea primitiv şi lipsit de coerenţă, îşi pun cenuşă în cap. Noi nu sîntem un popor de barbari - nici nu cred că există asemenea popoare -, iar exerciţiul acesta de umilinţă mi se pare unul nedrept, absolut nemeritat şi împovărat de o stranie gratuitate.

Ei, şi iată-ne ajunşi şi la imagine. Imaginea României în lume. Ar fi foarte, foarte multe de zis aici. Probabil cît să încapă într-un volum destul de impozant. Am să mă mărginesc să spun doar cîteva lucruri însă pe margine a acestui subiect.

Imaginea ţării noastre e musai să fie întotdeauna imaculată şi luminoasă. Peisaje mirifice, oameni minunaţi, femei superbe şi obiceiuri încîntătoare. Asta e ceea ce trebuie să oferim noi la export. Dacă sîntem patrioţi, ţi-e clar! Altminteri, în viaţa de zi cu zi din interior, ştim cu toţii că lucrurile sînt departe de a sta aşa. Cînd sîntem acasă, între ai noştri, o bună parte dintre noi consideră că ne putem scărpina în nas cu destoinicie în autobuz, că nu e cazul să ne spălăm în fiecare zi, că cine-i băiat deştept se descurcă şi că dacă vrei să reuşeşti în viaţă trebuie să ai obrazul gros şi coatele ascuţite. Cînd sîntem între ai noştri, unora dintre noi ne place să facem o băşcălie groasă de cel de alături, să fim vulgari, să înjurăm şi să scuipăm cu voluptate în gura metroului. Nu spun că sînt majoritari românii care procedează aşa, dar, din păcate, sînt destui. Poate prea îndestui.

Cînd trebuie să prezentăm faţa României în străinătate, lepădăm izmenele jegoase, ne primenim, ne bărbierim, ne dăm cu pomezi şi odicoloane, ba chiar ne punem sacoul şi cravata, ori chiar fracul şi papionul. Sîntem europeni, vezi bine! Spun asta la figurat. La fel de bine cînd vine o delegaţie străină, primarele satului dă ordin să se văruiască copacii şi bordurile, să se facă curăţenie pe străzi, să se pună steagurile Uniunii Europene în socluri, pe la principalele instituţii din comună, iar oaspeţii să fie plimbaţi pe uliţa principală - aia asfaltată - şi omeniţi cu pîine şi cu sare după datina străbună. Această dublă măsură e o meteahnă grea şi veche. Una de care o să ne dezbărăm tare greu.

Ea îşi are originea în adîncul nostru. Pendulăm mereu între mîndria şi lehamitea de a fi români. La o adică, imediat ne bombăm pieptul vorbind cu îndreptăţită mîndrie patriotică despre faptul că sîntem urmaşii celor mai viteji şi mai drepţi dintre traci - uitînd sau neştiind şi restul frazei lui Herodot. Continuăm cu ironie secretă că noi sîntem cei ce au stat cu sabia în mînă la porţile Europei în calea năvălitorilor, ca să-şi facă occidentalii catedrale şi luvruri. Ne-am fi făcut şi noi - că doar la cît de talentaţi şi de deştepţi sîntem n-ar fi fost vreo problemă - dar noi ne sacrificam din greu pentru nişte nerecunoscători. Bine, partea cea din urmă a discursului n-o rostim, dar se subînţelege. Lăcrimăm liric - uneori chiar cu îndreptăţire - ascultînd Mioriţa sau Balada lui Ciprian Porumbescu. Dar imediat a doua zi sau peste o oră ne apucă o silă nesfîrşită de a aparţine acestui neam cînd ni se cere şpagă de către un funcţionar, de către medic, cînd suportăm traficul de infern din Bucureşti, cînd înjurăm gropile în care ne paradim maşinile şi cîte şi mai cîte altele. La capătul tutror acestora izbucnim cu năduf: "Ca la noi, la nimenea!"

Noroc că în faţa ciorbei de burtă, a sarmalelor, a plăcintelor , a vinului de Cotnari sau de Murfatlar, ori a ţuicii noastre strămoşeşti, ne împăcăm cu noi înşine.

Ce-i drept, sîntem contradictorii. Sîntem prea năvalnici sau prea reflexivi, prea slobozi la gură sau prea tăcuţi, prea expansivi sau prea interiorizaţi, capabili de o generozitate neaşteptată sau de bănuieli gîlcevitoare, gata să plîngem prea repede ori să rîdem cu prea mare uşurinţă. Dar sîntem un popor viu, poate unul dintre cele mai pline de viaţă popoare ale bătrînului nostru continent. Şi ăsta nu-i nicidecum puţin lucru, nu-i aşa?

Aş mai dori să adaug încă ceva. Întîmplarea a făcut să mă aflu în Piaţa Centrală dintr-un oraş din sudul Franţei, în Montpellier, chiar pe data de 30 noiembrie. Atunci francezii sărbătoresc Ziua Eroilor. În piaţa aceea se află un monument închinat celor căzuţi în războaie, statuia cu piedestalul ei fiind înconjurată de un bazin alimentat de fîntîni. Am văzut bunici conducîndu-şi nepoţeii, părinţi cu copiii de mînă, oprindu-se cu toţii dinaintea acelui loc, cu flori în mîini. Flori pe care adulţii le dădeau celor mici ca să le arunce în havuz sau să le depună pe lîngă buza de piatră a acestuia, în semn de omagiu celor ce pieriseră în lupă pentru Franţa cea eternă. Totul se făcea cu o naturaleţe realmente impresionantă. Nicio tribună nu fusese ridicată alături şi niciun politician nu scotea panglici pe gură cu ocazia acestui eveniment. Oamenii obişnuiţi îşi cinsteau cu respect, într-un gest de normalitate, morţii, cunoscuţi şi necunoscuţi, pe umerii cărora se construise ţara în care trăiau. La apusul soarelui monumentul, bazinul şi fîntînile erau pline de mii şi mii de flori.

Poate că tocmai acest firesc al trebui să-l deprindem şi noi. Nu ştiu dacă am fi mai minunaţi, dar cu siguranţă am fi mai adevăraţi, mai aproape de sinele nostru fundamental.