Cum mi-am petrecut alegerile

N-am avut ce face şi ce m-am gîndit? Apoltic sînt, onest sînt, vîntul îmi cam suflă prin buzunare, ia să mă duc eu la Primărie să-mi depun candidatura ca preşedinte! Preşedinte al unei secţii de votare, evident. Am amici care lucrează în instituţii de stat cărora şefii le sugerează să se angajeze în această activitate, chiar dacă nu au nici cea mai mică dispoziţie pentru o asemenea trebuşoară. Cu cît lehamitea subalternului de a se înhăma la această întreprindere e mai mare, cu atît presiunile superiorului cresc, sugestia transformîndu-se la iuţeală în ordin, iar toată afacerea devine, în cele din urmă, sarcină de serviciu. Nu e şi cazul meu. Eu am făcut-o de bunăvoie şi nesilit de nimeni, la fel cum mi s-a întîmplat şi în cazul unor alte cîteva poveşti asemănătoare cu un final la fel de nebulos.
Trecuse deja termenul prevăzut de lege pentru a fi anunţat că am devenit preşedinte al unei secţii de votare şi-mi luasem gîndul de la această glorioasă chestiune. În pofida bagatelei ăsteia, luni am fost chemat la şcoală să-mi ridic acreditarea în funcţie. În naivitatea mea m-am bucurat. Miercuri am fost chemat din nou la o prelucrare şi pentru a mi se înmîna acreditările din partea viitorilor membri ai biroului electoral al secţiei, cei veniţi din partea partidelor. Normal că nu am primit decît o singră acreditare din cele şase, iar la întrebările noastre punctuale delegata Primăriei nu ne-a putut da decît nişte răspunsuri vagi, însă însoţite de zîmbete debordînd de candoare şi fluturări gingaşe de gene. Ceva, ceva tot a putut să ne transmită. Şi anume că trebuie să fim joi la Sala Polivalentă pentru o altă prelucrare şi pentru a primi o mapă specială. Măi să fie!
La ora anunţată am răspuns prezent îndatoririlor mele civice, înşurubîndu-mă într-un scaun din vestita sală. Ni s-au dat şi faimoasele mape care nu erau altceva decît nişte plicuri mărişoare cu texte de lege privind alegerile. Un corp sobru de experţi ni le-a citit cu glasuri plictisite nevoie mare. Nu-mi dau seama nici azi de ce au procedat aşa. Poate că ne considerau dislectici sau avînd probleme majore cu vederea, altminteri nu-i înţeleg. Oricum, în momentul cînd noi am început să cerem lămuriri concrete, specialiştii ne-au răspuns cu amabilitate prin cuvintele cheie „nu cunosc”, „nu ştiu”, „o să ne interesăm”. Am plecat de acolo cam buimaci şi meditativi, dar prelucraţi. Tot în aceiaşi seară era şi termenul limită prevăzut de lege pentru acreditarea membrilor trimişi de partide. Fireşte, n-am primit nimic din partea acestora. Ni s-a spus că nu-i nicio problemă. Important era să fim sîmbătă, la opt dimineaţa, acolo şi să ridicăm sacii cu materialele pentru votare. Mai departe ne descurcam noi, că doar eram băieţi deştepţi. De transport se ocupau autorităţile, să n-avem nicio grijă!
Vineri am fost asaltat de telefoanele viitorilor mei colegi, cei de la partide. Da, primiseră acreditările. Bun. Atunci o să ne vedem mîine, cînd constituim şi biroul electoral al secţiei şi cînd vom desigila într-un cadru festiv sacii cu cele necesare operaţiunii de vot. Toată lumea a fost de acord. Am fixat ora şi locul rendez-vous-ului şi totul părea să fi intrat pe un făgaş normal.
Sîmbătă am primit sacul, pentru care am semnat în orb un proces-verbal, fiindcă acesta era sigilat şi habar n-aveam ce-i înăuntru. Puteau să fie şi cărămizi sau cutii golae de pantofi în loc de buletine de vot, tot aia ar fi fost. Apoi, culme a sofisticării şi modernităţii noastre evropeneşti, ni s-au dat telefoane mobile şi cartelele aferente. De ce? „În caz de Doamne-fereşte”, mi s-a explicat cu un subînţeles care-mi scapă şi acum.
Cînd se ne suim cu marfa în maşini, apare o cucoană autoritară şi nevricoasă care ne ia pe rînd din scurt: „Tu cine eşti? Da’ tu?” Ce anume voia de fapt să întrebe şi în ce calitate făcea dumneaei asta, nu a binevoit să ne declare. I-am spus repede numărul secţiei, nu cumva să o supăr şi să mai păţesc vreo dandana. Cu atît mai mult cu cît jupîneasa s-a stropşit către noi: „Hai, mai repede! Că doar nu m-a trimis aici dom’ Fluturaş degeaba! Ia zi!” Dom’ Fluturaş ăsta trebuie cu siguranţă să fi fost o mare personalitate, iar noi, în bicisnicia noastră, habar n-aveam. Şi doar – vorba aceea – fusesem prelucraţi, dar tot degeaba, păcatele noastre!
Am scăpat fără nicio urecheală de doamna cea ţîfnoasă şi am ajuns la şcoală, acolo unde se afla şi secţia mea de votare. Vorbisem cu ceilalţi ca la zece şi jumătate să ne întîlnim. Pe la unsprezece fără un sfert apare primul. Pe la douăsprezece al doilea. Totuşi, conform legii trebuie să fie măcar trei membri, adică jumătate plus unul din totalul numărului de oameni ai comisiei, inclusiv eu. Ce-i de făcut? Cît să mai aşteptăm? Vine în sfîrşit şi al treilea. Victorie! Putem să deschidem sacul. Montăm urna de carton, lipind o grămadă de bandă adezivă peste tot. Aplicăm ştampila secţiei peste scotch-ul cenuşiu, sigilînd-o cum scrie la carte. Numărăm buletinele de vot. Sînt cu douăzeci mai puţine decît suma celor trecute în lista cu conţinutul sacului. O mie patrusute optzeci şi nouă în loc de o mie cinci sute nouă. Mă enervez. Trebuie să le mai numărăm o dată. Hîrtia e subţire şi foile se lipesc între ele, parcă înadins ca să ne scoată din sărite. La a doua numărătoare iese o diferenţă de optsprezece buletine. O mai facem şi pe a treia? Nu, decid eu. Facem un proces-verbal de constatare şi cu asta basta! Semnăm toţi şi aplicăm ştampila. Mai facem un proces-verbal de constituire a biroului electoral. Îmi înmînează mîndri acreditările de la partidele pe care le reprezintă. Cei de faţă semnează. Ştampilez. Mîine o să semneze şi ceilalţi. Chem poliţistul şi cu toţii sigilăm sala în care se află urna, cabinele de vot puse aiurea, cu spatele desfăcut orientat spre băncile adunate în fundul clasei şi restul materialelor, precum şi faimoasele buletine. Aplicăm şampila pe hîrtia pe care oricine o poate desface şi lipi după aceea fără mari eforturi. Fac un nou proces-verbal de predare-primire a secţiei cu domnul poliţist. Semnez şi pun ştampila. Îi zic aşa, într-o doară, poliţistului că treaba asta ar fi trebuit, conform legii, să fie făcută la ora şase seara. Acum e douăsprezece şi jumătate. El se uită la mine ca la o amendă şi zice contrariat: „Ce la şase, dom’ne? Păi, la şase începe primul meci, ce dracului! Io zic că sîntem oameni serioşi, nu?” Da, îi confirm, sîntem oameni serioşi.
Înainte să ne despărţim le mai reamintesc celorlalţi – pentru a nu ştiu cîta oară – să fie mîine la şase prezenţi, ca să deschidem secţia şi pînă la şapte să fie gata totul. Mai avem de ştampilat vreo şase sute de buletine, de împărţt fiecăruia listele cu alegători şi cîte altele. Toţi mă asigură că la şase fix vor fi negreşit la datorie. Sînt foarte convinşi de ceea ce spun.
Duminică la ora şase nu-i nici măcar unul acolo. Pe la şi un sfert apare cel dintîi cu o faţă zîmbăreaţă. „Am întîrziat niţeluş. Da’ vedeţi, domnu’, orş’cum sînt tot primu’ cum s-ar zicea!” Pînă la şi jumătate, cu chiu cu vai, se adună toţi. Inclusiv cei pe care nu i-am văzut la faţă pînă acum.
Desigilăm sala, mai tragem încă un proces-verbal de predare-primire a secţiei cu poliţaiul şi ne apucăm de treabă. Pe la opt şi zece apare primul votant. O doamnă pensionară. Într-un ceas mai vin vreo şapte, hai opt. Tot vîrstnici. Citesc şi recitesc îndrumările metodologice pe care le-am găsit în sac. După votare am o grămadă de minunăţii de făcut şi de toate răspund în mod direct. Atunci de ce naiba să mai car încă doi oameni după mine la noapte, la Polivalentă, unde voi preda buletinele de vot, procesele verbale cu rezultatele scrutinului şi toate celelalte hîrtii, ştampile şi celelalte nebunii? Răspunsul care mi se pare evident ar fi că degeaba. Îmi anunţ oamenii că îi voi lăsa să plece liniştiţi acasă, după ce vom termina toate operaţiunile ulterioare închiderii urnelor. Zîmbete fericite şi voci voioase.
Cum rezolv problema pontajului? Fişa arată ca una clasică. Mi se pare normal să trec în fiecare căsuţă cîte opt ore. Trei zile pentru membri, cinci pentru preşedinte. Aşa zice la reglement. Mă consult cu o doamnă preşedinte de la o altă secţie, dumneaei venind de la Primărie. Nu, spune ea. Nu se trec opt ore ca la fabrică, se trece pî, de la prezent. Pî mare! Aha! Deci aşa... Mă felicit în sinea mea că am trecut totul în creion. Şterg cifra opt din fiecare căsuţă şi trec pî, pî mare. Îmi anunţ şi prietenii de pe la alte secţii. Peste cîteva ore, ni se spune că nu-i aşa. Se trec opt ore. Asta e! Şterg iarăşi şi scriu frumuşel cifra opt de douzeci şi trei de ori. Spre seară, mare agitaţie mare! Luăm sau nu cîte doi membrii la Sala Polivalentă? Mă duc să o întreb pe experta de la Primărie. Răspuns categoric. Nu! Uşurat, le spun şi prietenilor marea veste. Comentăm că ar fi absurd să-i mai tîrîm şi pe oamenii aceia după noi, mai ales că ar veni degeaba. În fond, a noastră e toată responsabilitatea. În afară de asta ne izbim de o evidenţă cît se poate de concretă. Unde o să stăm cu toţii? Nu de alta, dar se precizase că ne vom înapoia la Polivalentă cu acelaşi microbuz. La venire fusesem omul, locul şi sacul. La întoarcere, după modelul cu cîte doi membri după noi, ar însemna să stăm şi pe capota vehiculului. După alte două ore, alt iureş. Apare şi cucoana cea nevricoasă de sîmbătă dimineaţa, reprezentanta notoriului domn Fluturaş. Am făcut pontajele? „Hai, că acu’ pleacă la Primărie cu ele! Aoleo! Păi, ce-mi făcurăţi, mă, nene!? Nu opt să pune-n căsuţă, ci Pî!” Hait! Le trecusem deja în pix. Noroc că am creion corector adus de acasă. Refac pontajele. Şefa priveşte critic: „Pî-urile alea-s cam naşpa, cam şterse. Păcat, că uite, restul era scris destul de frumos. Eh, merge şi aşa!”, oftează ea.
Pe la şapte seara, o bună prietenă care e tot preşedinte la o secţie alăturată îmi anunţă o ultimă bombă. E musai să-i luăm pe cei doi membri. Încercăm să folosim telefonul din dotare, chiar dacă nu s-o încadra la cazul de "Doamne-fereşte". Nu reuşesc nicio manevră satsfăcătoare. Încearcă şi ea. Degeaba. La numerele la care ar trebui să răspundă cineva de la Dispeceratul Autorităţii Electorale nu ridică nimeni receptorul. Coborîm exasperaţi să o consultăm pe specialista din Primărie care de-aia e pusă acolo. Tipa zîmbeşte nepăsătoare: „Ei, da. Ştiu ce v-am spus. Da’ se pare că s-a schimbat modificarea. Hă, hă! Trebuie neapărat să-i luaţi!” „Şi unde o să stăm?”, încerc un ultim argument de bun-simţ. Dă din umeri. Asta nu-i de competenţa ei. Mă întorc în secţie să-mi anunţ oamenii. Toată lumea se crispeză. Am doi bărbaţi în echipă. Unul stă pe lîngă şcoală, iar celălalt la două staţii de Polivalentă. Decid că pe ei o să cadă măgăreaţa. Doar n-o să le iau pe fete să străbată singure Bucureştiul după miezul nopţii! Partea feminină răsuflă uşurată, cea masculină strînge înnegurată din fălci.
Mai e doar o oră şi se închid urnele. Vin ultimii votanţi. Cum mă aşteptam, jumate din ei sosesc direct de la cîrciumă sau de pe la vreo cumetrie. Or fi ei ciupiţi, dar au conştiinţă cetăţenească, domnule! Unul ia virajul prea larg şi se pocneşte de tocul uşii. Înjură cu sîrg de morţi şi de mamă pe preşedinte – al României, nu pe mine –, guvernul şi pe hoţul de director al şcolii care a pus uşile alea metalice. Las’ că ştie el foarte bine ce zice! Nu-l contrazice nimeni. La nouă fără un minut apare ultimul cetăţean. Închidem uşa după ce pleacă şi începem operaţiunile laborioase de final. Numărăm voturile. Le punem pe căprării, le legăm. La fel facem prcedăm şi cu listele. Cu cele normale, cu cele speciale şi cu alea suplimentare. Nu cumva să le încurc între ele! Ne ies socotelile din prima. Incredibil! Dictez cifrele membrilor. Fireşte că greşesc chiar de la început toţi. Le dau creionul meu corector şi am grijă de fiecare să-şi treacă valorile corect. Fac imensa prostie şi le semnez procesele verbale, trecînd pe la fiecare să-mi semneze la rîndul lui actele mele. Bărbaţii o tund primii din sală, pretextînd că trebuie să lase hîrtiile proaspăt completate la delegatul de partid. În nici treizeci de secunde fetele fac la fel, speriate să nu cumva să le iau pe ele acum la Polivalentă, dacă masculii au dat bir cu fugiţii. Rămîn singur cu toate actele, listele, şi rechizitele împrştiate în încăpere. Simt că înnebunesc încetişor, dar sigur. Îmi pierd orice şir, orice coerenţă şi judecată. Mă simt dintr-odată părăsit de toţi şi de toate. Mai că aş urla ca lupul de disperare. Am totuşi o şansă incredibilă. Buna, răbdătoarea şi încă lucida mea prietenă, colegă de amar şi suferinţă, preşedinte la secţia de alături, apare realmente ca o zeiţă a luminii şi armoniei biruind haosul duşmănos din jur. Ea strînge cuminte şi organizat toate procesele-verbae, anexele, situaţiile, listele – alea normale, speciale şi suplimentare -, plicul cu ştampilele, declaraţiile pe proprie răspundere, buletinele de vot valabil exprimate, pe cele nule, rechizitele, într-un cuvînt TOTUL, şi le vîră pe fiecare în sacul potrivit, în dosarul potrivit, la locul potrivit. Ba mă mai şi ajută să calculez nişte date pentru situaţie, pe care, vezi bine, am uitat-o în vîrtejul evenimentelor. O face avînd un mic zîmbet liniştitor şi totdată încurajator pe chip, în timp ce eu îmi recuperez graţie ei raţiunea şi suflul, în timp ce poliţaiul îşi iţeşte mutra congestionată să ne anunţe că maşina ne aşteaptă, în vreme ce şoferul microbuzului claxonează în neştire şi în demenţă. Într-un sfert de oră sîntem gata. Dacă aş fi rămas în continuare singur, în starea aceea de blocaj total, cred că nici în două, trei ceasuri n-aş fi isprăvit.
Ne suim victorioşi în vehicul – neînsoţiţi de vreun alt membru al comisiei! – şi ne întîlnim cu celălalt prieten. Tot preşedinte şi el. Ne povesteşte peripeţiile prin care a trecut, subliniind cu nonşalanţă că tot aşa l-au pisat şi pe el tot soiul de persoane oficiale să se grăbească, însă şi-a văzut liniştit de treabă. Îmi face un semn discret către şoferul cel impacient. Abia atunci îmi dau seama că omul e băut bine de tot. Cum ar spune un academician, e mangă. Dar încă nu e lemn. Se mişcă oarecum natural. Alături de el stă un jandarm care-l priveşte amuzat. Pornim la drum. La răstimpuri prietenul meu îi strigă conducătorului maşinii cu voioşia aceea la care ajungi cînd ai trecut dincolo de orice oboseală şi lehamite: „Bre, ai grijă şi mai pune frîna aia, că ne prăpădim!” Ajungem cu bine, teferi şi nevătămaţi, proverbialul noroc al beţivilor răspîndindu-se dimpreună cu damful şi asupra noastră. Intrăm în clădire cu sacul într-o mînă, acreditarea, buletinul şi dosarul în cealaltă. O doamnă e oprită cu vigilenţă de un poliţist conştiincios fiindcă nu-şi găseşte acreditarea. Are sacul cu voturi inscripţionat cu numărul secţiei, dosarul doldora de documente ce-i atestă calitatea de preşedinte, dar n-are blestemata aia de hîrtie. Omul legii îşi umflă pieptul cu mîndrie. Păi, ce? El o fi pus degeaba acolo? Ai acreditarea treci. N-o ai, să fii sănătos! Femeia e atît de extenuată încît nici nu mai izbuteşte să se înfurie. Se uită pierdută la bărbatul în uniformă apoi surîde neputincioasă şi tăcută, încercînd să găsească prin noianul de acte fiţuica salvatoare. Un ofiţer vede toată scena şi pe subalternul său îmbăţoşat, profund pătruns de sacra sa misie. Intervine şi o lasă pe doamnă să pătrundă în incintă. Tablagiul se supune, vizibil îndurerat, dispoziţiei şefului.
Ajungem în sală imediat ce primim bonuri de ordine după cum sosim. Toţi trei sîntem grupaţi unul după celălalt. Ne ard plămînii după o ţigară. Socotim că mai avem timp să tragem una înainte să ne strige. Şi chiar aşa e. Aflăm, normal, exact înainte să fim chemaţi, că listele suplimentare trebuie ataşate la dosar, nu băgate în sacii pe care tocmai i-am sigilat. Dar de acum nici că ne mai pasă. Coborîm în ţarcul rezervat şi predăm telefoanele şi cartela SIM – care fie vorba între noi nu ne-au folosit la absolut nimic –, sacii cu tot ce e în ei. Semnăm de fiecare dată cîte un nou proces-verbal. Pe urmă ne aşezăm la altă coadă pentru a fi cadorisiţi cu bonuri de ordine la statistică. Într-un sfert de oră primim un cartonaş cu un număr. Ieşim pe hol şi fumăm plini de abnegaţie. De la difuzor se aude o voce iritată: „Membrii biroului de la secţiile de votare pot să plece acasă. Rămîn numai preşedinţii. Repet, rămîn numai preşedinţii!” Rîdem cu lacrimi. Dar sigur că deja nu mai e rîsul nostru. Anunţul se repetă din cinci în cinci minute, iar eu beau, una după alta două cafele tari cu care m-a cinstit prietenul meu şi cîte o gură de suc de la salvatoarea mea. Fumăm şi sporovăim pînă pe la două. Atunci ne vine rîndul la statistică. O corectură, încă o semnătură şi gata! Adică mai stăm la o ultimă coadă să predăm ştampila secţiei de votare. Doamna cu acreditarea lipsă constată că şi-a pierdut şi inelul de aur. Merge în aceeaşi direcţie. O aşteptăm să se ducă să-l caute. Se întoarce cum a plecat. Bijuteria nu mai e de găsit. Fireşte, făcea mult mai mult decît alea două milioane pe care le vom cîştiga în urma acestei acţiuni. La ora două şi jumătate ne suim în autobuzul care ne va aduce acasă. Grosul preşedinţilor de secţie de abia de acum încolo soseşte în faţa Sălii Polivalente. Noi trei ne putem socoti norocoşi...

Astfel mi-am petrecut eu şi prietenii mei alegerile. Ceea ce, ca bun creştin, nu le doresc nici duşmanilor. Poate doar genialilor organizatori ai acestui mirific scrutin.