Zicerea anului

"Groparii nu iau mai multă şpagă decît medicii!"

Din gîndirea domnului George Georgescu, fostul şef al cimitirelor şi crematoriilor din Bucureşti (parcă îl şi văd pe stimabil ordonînd cu prestanţă napoleoniană: "Cimitire şi crematorii drepţi! Pentru onor, înainte!") şi - ţineţi-vă bine!, viitor candidat la funcţia de Primar General al Municipiului Bucureşti. Vorba aia, ce-a învăţat, va pune cu deplin profesionalism în practică...

Nişte chestii într-o expoziţie şi efectele lor

E vară şi straşnic de cald. Oamenii serioşi se aprind din te miri ce. Şi, odată înfierbîntaţi, nu par a se stinge prea curînd, decît după o mare anevoinţă. Lumea culturalicească românească fierbe, domnule, nu alta! Umorile au dat în clocot şi un nou război naţional s-a iscat din seninul alburiu al acestui început de august. Intelectualii patrioţi spumegă, iar cei pătrunşi de hegemonia esteticului nu se lasă nici ei mai prejos. De la invectiva subtilă pînă la înjurăturile cele mai neaoşe pe care le supotă hîrtia sau micul ecran, toate sînt folosite ca măciuci ideatice menite a-şi doborî adversarii aflaţi în tabăra alilantă, a celor greşiţi, fireşte. Toţi sînt convinşi de dreptatea lor, de aici ajungîndu-se la o bălăcreală generală din care lipsesc numai flegmele aruncate în obrazul opozanţilor, pumnii şi capetele aplicate măestru în gură.

Ce să fie, ce să fie? Păi, iaca, o sfadă între oameni subţiri pentru o expoziţie ce a avut loc la New York. O expoziţie organizată de Institutul Cultural Român în plin centrul marelui oraş american. Şi de la ce s-au luatără?

Unii zic - patrioţii - că urmaşul unuia venit cu traista în băţ de la Viena (pînă şi o asemenea acuză i s-a adus lui Patapievici) a umblat să strice imaginea ţărişoarei şi au fost cheltuiţi aiurea banii publici. Ceilalţi îi consideră nişte dobitoci lipsiţi de simţ artistic pe cei dintîi. În esenţă, dincolo de discursurile sforăitoare, asezonate cu sos de lacrimi tricolore, sau de rezonuri ce se vor superioare, la care n-au acces decît iniţiaţii, pare a fi vorba de faptul că unii caută să dea de pămînt cu Patapievici, iar ăilalţi sar să-l apere. Problema e că ambele tabere ori evită, ori n-au băgat de seamă că ar mai fi ceva mult mai serios în joc decît afinităţile sau înscîrboşirea personală vizavi de persoana directorului I.C.R.

O grămadă de intelectuali - din tipul acela specific de pe la noi: superior, de regiune - îşi închipuie că sacrul şi simbolistica lui sînt nişte bagateluri care există pentru a fi batjocorite de băieţii fini şi unşi cu toate alifiile. În respectiva expoziţie, în care, de exemplu - spre uimirea mea, recunosc - domnul Liiceanu nu vede nimic scandalos, se află nişte menore mutilate, sau un desen - mai degrabă un soi de caricatură nu tocmai izbutită măcar stilistic - în care nişte personaje nude citesc cu mare amuzament... Biblia.

Puştii, care au expus acolo, vădesc un teribilism de puberi cam întîrziaţi, mustind de o viziune îngroşată peste orice saţietate asupra sexului pe care-l amestecă de-a valma cu orice, avînd în mod evident deficienţe grave în înţelegerea sacralităţii. Dacă ar fi făcut-o pe barba lor, pe vreun calcan din metropola americană, responsabilitatea le-ar fi revenit integral. Situaţia este însă cu totul alta atunci cînd această acţiune se produce sub tutela unui institut cultural naţional, care aparţine oficial statului român Pînă una-alta, slavă Domnului, creştinii şi evreii s-au arătat a fi discreţi şi toleranţi. Pînă cînd, asta rămîne de văzut. Dar ia să fi fost în mîna sexoaselor personaje, expuse cu inconştienţă, Coranul în locul Bilbliei! Cred că şi acum preşedintele Traian Băsescu ar fi semnat, roşu la faţă de nervi, un munte de scrisori, aducînd scuze publice în faţa tuturor ţărilor şi comunităţilor islamice de pe mapamond.

Vajnicii apărători ai expoziţiei ar trebui să ştie că există totuşi şi lucruri care nu se fac, indiferent de alibiurile pe care arta le poate conferi. Mai ales într-un cadru care angajază oficial România. De exemplu nu pui svastici, chiar dacă ţie ca autor ţi se pare că asta e o glumă "artistică" foarte reuşită, pe crupa poneilor şi nici nu ridiculizezi simboluri iudaice în oraşul cu cea mai mare populaţie evreiască din lume. Organizatoarea acestui îndoielnic act cultural ar fi trebuit să respingă o asemenea neghiobie şi dovadă de lipsă de bun-simţ. Măcar de pe poziţia unui oaspete decent. Niciun musafir cu obraz nu se apucă să deseneze obscenităţi pe icoana din casa unde este găzduit. E un lucru normal, absolut firesc, pentru care nu-i necesară cine ştie ce subtilitate sau inteligenţă excepţională.

În rest, că din punct de vedere plastic cei trei juni au creat o capodoperă sau un mare fîs, se pot emite mii şi milioane de opinii. După gusturile mele şi din imaginile pe care le-am văzut, nu mi se pare deloc că ar fi vorba de artă, iar de elevaţie spirituală, ce să mai vorbim. Dar, deh, eu nu sînt un analist cu studii de specialitate. Ca o paranteză fie zis, nici domnul critic Şuşară nu pare prea încîntat de producţiunile prezentate la New York, deşi are o afinitate calmă către triumviratul Patapievici-Pleşu-Liiceanu. În orice caz, tinerilor teribilişti li s-a făcut o publicitate de care ţăranul ăla amărît de Brâncuşi n-a avut parte în întreaga lui viaţă din partea statului român. Ce vrei? Prietenii lui erau la Paris, nu la Bucureşti...

Acum unii vorbesc despre lapidarea domnului Patapievici. Ei, hai să fim niţeluş serioşi! Dumnealui nu riscă nimic altceva decît, cel mult!, pierderea scaunului de director sau preşedinte al I.C.R. şi altceva nimic. Ar fi fost foarte bine dacă şi-ar fi asumat acest risc încă de la începutul scandalului. Blaga a fost scos de la catedra universitară şi trimis ca ajutor de bibliotecar, sigur, în cu totul şi cu totul alte timpuri, dar a avut tăria să-şi edifice în continuare opera filozofică. Azi lucrurile s-au schimbat radical şi riscurile sînt realmente minore, în orice caz incomparabile. Aşa că întregul cor al tînguitorilor ar fi bine să-şi ţină lacrimile în frîu. Sigur că le e al dracului de greu fiindcă unora le-a mers tare bine cînd umbra impozantă a lui Patapievici se aşternea peste ei de la înălţimea jilţului acestei funcţii. Sînt curios cîţi dintre adulatorii de azi ai remarcabilului om de cultură îi vor rămîne alături după ce va părăsi respectivul post. Poate că dumnealui, după ce va trece de inerentele amărăciuni, îi va fi benefică această situaţie: o funcţie în minus, o lucrare importantă în plus.

Penibil e şi faptul că majoritatea apărătorilor de acum ai lui Patapievici sînt în acelaşi timp şi iluştrii beneficiari ai unor burse, ajutoare, înlesniri de tot soiul, promovări, plimbări prin străinătate, etc., primite din partea I.C.R. În aceste condiţii nu poţi să-ţi pledezi obiectivitatea atitudinii. Cum la fel de lamentabilă mi s-a părut şi prestaţia directoarei I.C.R. - New York care în lipsa unor argumente credibile şi-a folosit doar tupeul şi convingerea că toţi aceia care nu rezonează la afirmaţiile dumneaei sînt nişte inculţi sau rău-intenţionaţi. Cît despre junele care este purtătorul de cuvînt al filialei newyorkeze a I.C.R., ce să mai vorbim! Un tip care-şi prezintă pe propriul blog imaginea în timp ce rade cuiva părul pubian, care face apologia consumului de urină şi de droguri, mi se pare că nu are un comportament adecvat unei funcţii de reprezentare a statului român, mai ales din perspectiva unei poziţii cu echivalenţă diplomatică. O fi omul trendy prin cercul lui de excentrici din cartier, ca să folosesc un eufemism, şi poate face şi spune orice pe propriile-i speze, dar nu şi în calitatea pe care o deţine. Cum de a ajuns tocmai dumnealui în funcţia aceea care presupune anumite calităţi, inclusiv decenţă, pentru mine rămîne o mare enigmă. Fiindcă mi-e greu să cred că a fost numit acolo de însuşi domnul Patapievici. Dar de demis, cu siguranţă o putea face cu o simplă semnătură.

Cei care ar dori să-l vadă dărîmat pe Patapievici, dimpreună cu liderii de opiniune naţională, recte Cristoiu şi fraţii întru Antena 3, au reuşit încă o dată să dea dovada capacităţilor lor comice şi, evident, a onestităţii de care sînt capabili. Ei l-au invitat la o emisiune de înfierare proletară - scăpîndu-le tocmai esenţialul - pe domnul Buzura. Acest domn e fostul şef al I.C.R., pierzător al funcţiei în favoarea lui Patapievici. Cine nu-l ştie pe ilustrul scriitor de romane discutabile sub raport literar, dar subversive cu voie de la Secu şi totodată informator pe caşcaval şi salam de Sibiu, păpat din mînuţa colonelului Merce, i-o fi admirat histrionica obiectivitate îngrijorată. Iar stelele mediatice din studio îl acompaniau, cînd grave şi indignate, cînd amuzate de bicisnicia lui Patapievici. Fiindcă există şi tipul ăsta de judecată în care se anlizează persoana, prietenii, eventual familia şi strămoşii, dar nu opera sau faptele sale în sine. Iar judecata e cu atît mai aspră cu cît boala pe care ipochimenii o au pe individul în cauză e mai mare.

Or, ura este cu atît mai virulentă cu cît statura culturală a celui pus sub acuzare e mai evidentă. Cristoiu, dincolo de lăudăroşeniile lui inepte, de fala de a fi scris nouă cărţi ("Io am scris mai multe cărţi decît Tismăneanu ăla! Io am scris nouă - nouă, dom'ne! -, iar ăla abia cinci", perora el cu buzele spuzite de salivă, acum nici un an) şi de încercarea de a se pretinde - mai nou - istoric, cred că-şi dă seama în adîncul său că nu va fi niciodată un adevărat om de cultură, nicicum unul de calibrul lui Patapievici. A fost şi va rămîne mereu un mediocru om de presă. Apogeul lui spiritual l-a atins cu ocazia marii descoperiri a găinii vivipare. Degeaba rîde de Dan Diaconescu, că nici el nu-i cu mult mai breaz. Cu toate acestea, ţine să demonstreze neapărat contrariul. Şi cum o poţi face mai eficient decît mînjind măcar soclul, dacă la statuie n-ai cum să te ridici în veci?
Din păcate, ideea că dacă apari zi de zi la televizor, alături de unii la fel ca tine ori char mai mititei ca valoare, îţi sporeşti prestigiul, nu este chiar iluzorie. Iar aceşti oameni pedalează cu străşnicie pe ea. Nonvalorile şi mediocritatea agresivă, tocmai fiindcă îşi dau seama de slăbiciunile lor, se coalizează mult mai lesne, sprijinindu-se unele pe altele. Sînt la fel de duhnitori sub raport etic şi au cam aceleaşi limite intelectuale. Dar au ajuns, "cu gogoşi, cu iaurţele", în vrful societăţii şi crează iluzia împărtăşită de masele largi, populare, a unor elite.
Din această cauză, Cristoiu vorbeşte cu gura plină de osanale despre marele om de cultură Păunescu. Cît de mare este poetul Păunescu, fiindcă despre micimea lui morală nici nu are rost să se discute? Dar literaţii Vadim, Ungheanu sau Fruntelată? Răspunsul la această întrebare esenţială stă în opera pe care au edificat-o. Dacă reuşeşti să o parcurgi, mare lucru nu rămîne. Dar s-au impus în conştiinţa publică drept mari valori naţionale, mai ales Păunescu şi Vadim, oameni despre care omul de pe stradă spune cu seriozitate: "O fi, nene, ăla cam gras şi cam porc, iar ălălalt cam face halimai, da' e deştepţi, e oameni cu cap!"

Trist e că aceştia vor fi cei ce-l vor judeca pe Patapievici. Însă la fel de trist e că Patapievici nu şi-a asumat eroarea de a fi numit nişte găgăuţi iresponsabili la I.C.R.-New York, ba, mai mult de atît, a căzut în capcana unei solidarităţi păguboase şi le-a luat apărarea, sprijinit de un cerc de prieteni al naibii de "dezinteresaţi". Imaginea care se va lipi de el va fi aceea a unui şmecheraş, asemeni celorlalţi ce zumzăie prin obosit-cenuşia noastră cultură, prins în lupta dintre două găşti în egală măsură de murdare. Atunci, oricare dintre inchizitorii lui o să-i arunce în obraz: "Nu te mai da, mă, pur şi dur, că eşti la fel ca noi!" Iar argumentul operei pe care a scris-o va cădea în gol, indiferent cîtă îndreptăţire are.
Patapievici va fi exemplul perfect al ilustrării zicerii că oamenii deosebit de inteligenţi comit în viaţă, măcar o dată, cele mai mari prostii. Prea-creştinii lui acuzatori n-o să-l ierte nicicînd. Aproape sigur, se va putea consola cu uitarea prietenilor cărora le-a sărit în ajutor.

Istoria care se făureşte zi de zi

Tanja e o femeie de 23 de ani. E o tînără mămică care trăieşte în Germania. Are un copilaş de vreo şapte luni pe care îl cheamă Merlin. Într-o zi, băieţelul a fost tare zbuciumat şi mama lui nu l-a putut îndupleca decît cu mare greutate să se liniştească, după eforturi epuizante. La capătul acestei întîmplări obişnuite, femeia, dînd dovadă de umor, şi-a vărsat năduful pe net. Ea a scris următoarele pe e-Bay, site-ul de vînzări şi licitaţii electronice: "Bebeluşul meu, aproape nou, de vînzare pentru că a devenit cam zgomotos. Preţ: un euro".

Probabil că cei mai mulţi dintre dumneavoastră o să zîmbiţi citind anunţul. Numai că în lumea asta, inclusiv în Germania cea democratică, există o grămadă de oameni foarte vigilenţi care au anunţat autorităţile în drept, cerînd imperios să se ia atitudine şi măsurile corespunzătoare la nivelul cel mai drastic cu putinţă. O să vă întrebaţi cam cît de bou sau de rău-intenţionat să fii ca să iei în serios un asemenea anunţ. În fond, fie şi din formularea anunţului - "bebeluşul meu, aproape nou" - sau din motivaţia intenţiei de vînzare, se vede clar că e o glumă. O să vă mai spuneţi că tîmpiţi există peste tot, prostia fiind omogenă şi izotropă, asemeni hidrogenului în Univers, şi că nu s-a găsit nicio autoritate care să ia cîtuşi de puţin în seamă reacţia unor dobitoci.

Ei bine, nu. Lucrurile nu au stat deloc aşa, rostogolindu-se într-o direcţie de-a dreptul înspăimîntătoare. În două ore şi jumătate anunţul a fost scos de pe e-Bay, iar poliţia a identificat cu maximă rapiditate pe cea care a făcut postarea. Imediat serviciile sociale de protecţie şi ocrotire a copilului au intervenit, preluîndu-l pe micuţ. Procuratura germană a fost şi ea sesizată, părinţii putînd să apară în faţa instanţei. Deja totul pare a fi scăpat de sub controlul raţionalului, plonjînd în plin absurd kafkian.

Aceasta este o manifestare şi totodată un efect al aşa numitei corectitudini politice. Am citit cu ceva timp în urmă, foarte surprins, pe blogul unei doamne cu adevărat respectabile, cultivate şi inteligente că este o admiratoare a acestui curent. Avea doar cîteva amendamente, fiind fumătoare. Afirmaţiile ei mi s-au părut înduioşătoare prin cristalina lor naivitate. Ca ea sînt probabil mulţi, fiindcă principiile fundamentale pe care ni le proiectează în faţă această ideologie sînt bune şi frumoase, aşa cum au fost, în aparenţă şi la nivel declarativ (vezi "fericirea întregului popor" sau "să redăm demnitatea poporului german") şi cele care au mai bîntuit omenirea în secolul trecut. Dar realitatea e că avem dinaintea noastră un nou tip de totalitarism ideologic. Esenţa şi scopul acestuia nu sînt deloc atît de minunate pe cît încearcă să ni le înfăţişeze apologeţii lui şi duc la monstruozităţi de genul celei arătate mai sus.

Practic, corectitudinea politică vrea să cuantifice la milimetru, iar mai apoi să controleze în ansamblul şi în profunzimea lor relaţiile interumane. Modul de adresare, gesturile, comportamentul, atitudinea faţă de cele mai variate probleme, toate trebuie supervizate de această nouă Inchiziţie, una care decide ce e just şi ce nu.

Această nouă ideologie se împleteşte strîns cu politica de Big Brother a Statului cu aspect anonim, dar omniprezent şi omnipotent, care prin şi cu ajutorul ei începe să elaboreze o lume din ce în ce mai orwelliană. Legitimat moral şi ideatic de corectitudinea politică, Statul modern, ajuns şi la această fază (pe care nădăjduiesc să o depăşească grabnic), prin mijloacele sale din ce în ce mai sofisticate de care dispune, cotrobăie, mai mult sau mai puţin insidios, prin viaţa noastră. Oricînd doreşte, absolut oricînd, prin camerele de luat vederi - centrul Londrei sau cartiere întregi din marile oraşe japoneze, de pildă, sînt monitorizate integral, la fel ca şi intrările sau ieşirile din metropole, ori autostrăzile - conectate centralizat, Statul ştie pe unde ai fost toată ziua, facturile achitate prin card îi spun ce şi cît mănînci, ce bei, cu ce te speli, pe unde te duci în vacanţe, ce tip de cărţi citeşti, ce medicamente iei şi, implicit, de ce boli suferi. Pare înspăimîntător? Statul te linişteşte, mîngîindu-te pe cap (el zice că pe greabăn): o face pentru binele tău. El te protejează astfel de cei răi, dar şi de tine însuţi - care uite ce obiceiuri proaste ai! - sau pe copilul tău de concepţiile tale învechite şi intolerabile, ce nu corespund viziunii înnoitoare a corectitudinii politice. În baza acestei ideologii în anumite provincii canadiene - nu ştiu dacă s-a ajuns la nivelul întregului stat - părinţii nu pot să vadă carnetele de note ale odraslelor fără consimţămîntul celor mici, iar în Marea Britanie a fost înaintată Parlamentului o propunere legislativă prin care profesorilor li s-ar interzice să mai folosească cuvîntul "mamă" sau "tată", pentru a nu-i leza pe copiii ce trăiesc în sînul unor familii de homosexuali sau lesbiene. Da, dreptul de a spune "mamă" şi "tată" în şcoală e pe cale de a fi pierdut prin aplicarea neabătută a corectitudinii politice. Pe cînd va fi el pierdut şi în propria-ne familie?

Poate că asemenea întrebări vi se par nişte exagerări aiuristice. Probabil că la fel i s-or fi părut cîndva şi Tanjei, tînăra mămică nemţoaică. Astăzi, pentru gluma nevinovată postată pe e-Bay, atît ea cît şi soţul sînt pe punctul de a fi aduşi în instanţă sub acuzaţia de "comerţ infantil".

Ministerului Adevărului, celui imaginat cîndva de Orwell, au început să i se toarne fundaţiile. Unele cît se poate de concrete.

Variante, variante, cam perdante

Mai mult ca sigur că nu m-aş fi apucat să scriu despre alegerile astea locale. Cel puţin nu acum cînd, vreau, nu vreau, o să fiu nevoit să-mi exprim atît dilemele cît şi o firava preferinţă. Iar eu nu doresc cîtuşi de puţin să fac cumva propagandă electorală cuiva. Poate că gîndurile acestea ar fi fost bine să fie aşternute după alegeri. Numai că o replică pe care domnul Hurezeanu a dat-o într-o seară unui partener de discuţii televizate a fost ultima picătură care m-a făcut să renunţ la această atitudine.

Îl consider pe dl Hurezeanu una dintre persoanele stimabile din mass-media noastră, iar judecăţile domniei sale mi se par de cele mai multe ori cel puţin interesante, chiar şi atunci cînd punctele noastre de vedere nu coincid. Îi admir totodată şi ponderaţia, nefiind, ca atîţia alţi "profesionişti", eterni deţinători ai adevărului absolut. Cu cîteva seri în urmă, preopinentul său a declarat că mulţi dintre prietenii lui nu au fost să voteze fiindcă au considerat că nu au pur şi simplu pe cine alege. "Ei, atunci să nu se mai vaite mai tîrziu!", a venit replica niţeluş iritată a domnului Hurezeanu. Ea a fost picătura care a făcut să mi se reverse paharul deja plin. Să mă explic.

Mi s-a acrit să tot aud folosindu-se şi dîndu-se spre "consum", în mass-media noastră, o sumă de şabloane bazate pe nimic, făcute parcă mai mult să ameţească publicul.

"Avem programe minunate!", nu obosea Ceauşescu să ne povestească. Toată presa laudă în cor programele domnului Orban, mare cîntăreţ şi vestit om politic liberal. Din fericire, zic eu, omul a pierdut alegerile şi am scăpat de el. Probabil că programe la fel de minunate o fi avut Orban şi pe acolo, pe la ministerul pe care îl conduce. Atîta doar că efectele acestor programe se văd - cu riscul de a deveni agasant, tot o să o repet - doar prin faptul că nu s-a mai construit nici măcar un kilometru de autostradă pe timpul mandatului său. Între planurile grandioase şi realizări e o prăpastie care nu poate fi astupată cu discursuri şi lălăieli.

O altă chestie care mă uimeşte e cazul Blaga. Candidatul băsescian e împodobit de marii analişti cu cele mai nobile virtuţi. E eficient, serios şi dă pe afară de atîta onestitate. Parol!? De unde pînă unde, onorabililor?

Despre seriozitatea lui Blaga am aflat la "aviară", cînd, vigilent nevoie mare, a raportat cu mînuţa la caşchetă, cum a prins ungurii care umblau să ne vîre în patrie un camion întreg cu găini infestate de molimă. Ceva mai tîrziu s-a aflat că găinile erau curcani şi că aripatele n-aveau nici pe dracu.

Eficient? Păi, o să vă povestesc eu cîte ceva despre asta, lucruri văzute chiar de mine.

Prin vara lui 2006, în plin ministeriat (29 decembrie 2004 - 5 aprilie 2007) al domnului despre care vorbim, în faţa unui liceu, în buricul Bucureştiului, erau în mare şi efervescentă activitate nişte vînzători de droguri. Trece maşina de patrulare a poliţiei. Opreşte şi poliţienii (sau miliţiştii - cum doriţi) se salută amical cu băieţii cei atît de puşi pe treabă, schimbă cîteva vorbe, apoi îşi văd mulţumiţi de drum mai departe, cu satisfacţia datoriei împlinite străluminîndu-le chipul. Asta în timp ce prin toamnă, dom' ministru se lăuda, la ceas de glorios bilanţ, cu succesele majore obţinute împotriva corupţiei şi - evident! - cu eficientizarea poliţiei. Dacă săteai să-l asculţi, făcuse şi dresese cît nu se reuşise de la Cuza pînă la el, iar instituţia funcţiona cu exactitatea şi acurateţea unui ceas elveţian.

În privinţa onestităţii, prezentată ca fiind una dintre cele mai înalte calităţi ale domnului Blaga, să facem o călătorie lejeră prin biografia sus-numitului.

Decembrie 1989 îl prinde pe individ în calitate de inginer pe la o firmă bihoreană. Băiat orientat, omul nostru devine rapid un membru activ al F.S.N.-ului judeţean. Atît de orientat încît la 20 mai '90 este ales deputat pe listele partidului lui Iliescu. Deci domnul Blaga tot de sub mantaua gogoliană a lui Papaşa a venit şi el, oricît s-ar dezice azi de "bătrînul edec". În '92, dovedindu-se de nădejde, ajunge prefect de Bihor. Se pare că funcţia asta era ceva de nimic, din moment ce un an mai tîrziu renunţă la ea pentru a deveni - cetăţeanul era inginer mecanic "la bază" în acel moment - director general în Direcţia Vamală Oradea. După trei ani de muncă fără preget în aceastî mănoasă activitate (fiind în funcţie, a făcut şi nişte cursuri de specializare pe la Viena, că dă bine la dosar să fi absolvit nisciva şcoli străine), îşi ia seama că presa de pe atunci a început să fie din ce în ce mai interesată de nişte acţiuni întreprinse prin frumoasa zonă a Clisurii Dunării. Ca atare, cu atît mai mult cu cît la putere veneau "ăilalţi" (pe vremea aceea era suficient de naiv ca să nutrească asemenea spaime inutile), şi-a zis că e mult mai cuminte să se oploşească din nou în la pieptul cald şi dătător de imunităţi al Senatului. Din această postură, descurcăreţul personaj miroase noi oportunităţi, regăsindu-se peste noapte ca membru al Comisiei pentru Privatizare şi Administrarea Activelor Statului, dar şi în Comisia pentru Administraţie Publică şi Administrarea Teritoriului. Un borcan mai uriaş şi mai plin de miere nici că se putea! Apoi urmeaza perioada de maximă vizibilitate cînd e ministru al Internelor şi o face pe Moş Teacă. Cu vreo două săptămîni înainte de campanie se dă de trei ori peste cap, ca-n basme, şi devine niţeluş bucureştean, fiind îndemnat, iar la o adică, cînd se mironosea privind strîmb la propunere, chiar poruncindu-i-se să candideze la Primăria Capitalei.

Cred că e foarte important de reţinut că în toţi aceşti ani Vasile Blaga a fost numai şi numai funcţionar la stat, retribuit în consecinţă. Cu toate acestea, averea sa este una mai mult decît remarcabilă, chiar şi după standardele americane sau vest-europene. De unde provine? Din afaceri iniţiate şi dezvoltate în paralel şi în mod parazitar cu funcţiile deţinute. Legea n-o permite? Ei şi ce? Legea e pentru căţei, nu pentru dulăi cu demnităţi de partid şi de stat. Acest paralelism ilegal şi urît mirositor nu a fost observat de niciun moderator de emisiuni electorale, de niciun analist al presei româneşti, cum nici despre aventurile dunărene ale vameşului Blaga nu a scos nimeni o vorbuliţă. Dimpotrivă, ni se tot vîră în faţă imaginea imaculată a unui adevărat monument de cinste şi corectitudine. Dar, după cum o recunoaşte chiar respectivul în propria-i declaraţie de avere, sursa bănetului care s-a abătut asupra sa şi a familiei sale provine în principal din comisionariat vamal şi activităţi ale instituţiilor financiare şi bancare, societăţi unde dumnealui şi soţia sînt acţionari şi în prezent. Astfel, după cum a scris de bunăvoie şi nesilit de nimeni, averea familiei Blaga este de 16770600000 ROL (lei vechi), adică vreo 470000 de euro numai în acţiuni, la care se adaugă depozite bancare de 296000 de euro, 44000 de dolari şi un mizilic de 3200000000 de ROL. În plus, domnul Blaga şi consoarta mai au şi o căsuţă de 346 de matri pătraţi, cu oarece teren împrejur în Oradea, evaluată cu modestie la 178000 de euro. În total o avere de peste un milion de euro cîştgată cu sudoarea trudnică a frunţii. Bine, asta a declarat 'mnealui, dar dacă Fiscul românesc ar fi la fel de cîinos şi scotocitor precum cel american, atunci nu ştiu pe unde ar fi scos cămaşa stimabilul, mai ales că - după clasicul obicei al oamenilor noştri politici - nu-i exclus ca sumele prezentate să fie doar vîrful aisbergului. Însă fie şi aşa, modul în care a fost dobîndit bănetul, dar şi volumul acestuia, arată că domnul Blaga e foarte, foarte departe de a fi întruchiparea cinstei şi corectitudinii. Date fiind năravurile sale, conjugate cu ploaia de bani ce va sosi dinspre Uniunea Europeană, trag concluzia că instinctul de parvenit care amuşină "oportunităţi" este mai viu ca oricînd la ipochimen şi că, înfrăţit cu mafiile moştenite de la primarul anterior, Vasile Blaga se pregăteşte pentru cel mai mare şi mai eficient organizat jaf pe care l-a văzut Bucureştiul de la anumiţi fanarioţi pînă azi.

Domnul Sorin Oprescu e realmente un caz mai deosebit. Dumnealui n-a trebuit să se bage în politică pentru ca să facă avere, aşa cum a făcut imensa majoritate a celor ajunşi azi în fruntea bucatelor. Are o meserie frumoasă şi aducătoare de satisfacţii, inclusiv materiale. Era oricum cineva. Prin profesie şi prin fire ar fi fost normal să urmeze calea liberală a politicii, dacă tot i s-ar fi năzărit să se vîre în aşa ceva. Cu toate acestea, dumnealui a ales P.S.D.-ul, vrăjit fiind de glasul cel dulce al bunului său amic, domnul Iliescu. Nu prea înţeleg cum şi de ce. Dar, sigur, o motivaţie profundă şi subiectivă există fără îndoială.

"Doctorul", cum îl numesc atît simpatizanţii cît şi adversarii, este atacat pe diverse cauze.

Prima se referă la originea lui. Că-i fiul unui general de Securitate şi că a trăit în Primăverii, nemîncînd salam cu soia. Mie nu mi se pare că ăsta ar fi un păcat. În fond, nu ne alegem părinţii şi nu sîntem noi cei vinovaţi de faptele lor. Consider că şi inversa ar fi valabilă, adică nu avem merite sporite fiindcă sîntem odraslele vreunei somităţi. Cît despre afecţiunea filială de care e acuzat, mi se pare un sentiment omenesc cît se poate de normal şi în niciun caz blamabil. Oricum, cei care transformă această situaţie într-o vinovăţie îmi par iraţionali şi lipsiţi totodată de un bun-simţ elementar, întorcîndu-se iarăşi la originea nesănătoasă, cea promovată de tovarăşi.

Se mai spune că ar fi participat în mod activ la mineriade, asmuţindu-i pe mineri împotriva unor studenţi. Oprescu dezminte aceste afirmaţii - şi îl cred - arătînd că, dimpotrivă, a fost în spital, căutînd să-şi facă meseria cît mai bine, îngrijind victimele acelor evenimente nenorocite. De altfel, omul, dincolo de alte speculaţii, nici măcar nu era înscris în P.D.S.R.-ul aflat la guvernare. Aşa cum era, spre pildă, justiţiarul şi revoltatul (de acum) domn Blaga care, fie vorba între noi, nu-mi amintesc să fi protestat în acele momente în vreun fel pe lîngă Ion Iliescu, şeful lui de atunci.

"Oprescu n-are niciun plan pentru Bucureşti", susţin oponenţii lui. Ba, pe deasupra nici n-ar fi calificat pentru administrarea Bucureştiului, avînd în vedere meseria lui. Bine că sînt mai calificaţi cîntăreţul Orban şi vameşul inginer mecanic Blaga! Sigur, ideal ar fi fost ca pentru funcţia de primar să fie ales un arhitect, însă să nu uităm că funcţia în sine este una în acelaşi timp politică şi administrativă. Or, măcar din punct de vedere al administrării, se poate spune că Spitalul Municipal, unde e director Oprescu, arată bine şi e dotat ca lumea - vorbesc de standardul românesc, pe care îl depăşeşte. Nu acelaşi lucru se poate afirma despre Poliţia Română şi nici despre glorioasele realizări ale Ministerului Transportului şi al Amenajării Teritoriului.

Cît despre planurile urbanistice, ele sînt elaborate de specialişti, nu de tot felul de aflaţi în treabă. Înţelepciunea unui lider adevărat e să aleagă cele mai bune echipe, cu cele mai bune şi eficiente planuri. Şi să o facă în mod onest şi inteligent. Planuri există. Sînt făcute de tot felul de experţi occidentali sau japonezi. Nu trebuie reinventată apa caldă. Voinţa de a le pune în practică nu a existat, fiindcă, de!, nu au corespuns intereselor de conjunctură ale diverşilor primari şi al găştilor politice din care făceau parte. Un om care să fie independent şi să nu depindă de şmecherii ce se tot vîntură pe la Primărie, oameni de afaceri încîrdăşiţi cu parlamentari şi guvernanţi, poate că ar urni lucrurile din loc în direcţia cea bună.

Numai că aici e o problemă. Oprescu susţine sus şi tare că e independent. Eu unul mă cam îndoiesc. Nu zic că, avînd în vedere orgoliul şi caracterul domnului doctor, acestuia nu i-ar fi venit deodată sîngele-n cap şi că nu s-ar fi putut rupe de familia sa politică unde, ce-i drept, a reacţionat adesea, tulburînd chiar şi disciplina de partid. Asta e o posibilitate, deşi are aerul unui idealism neverosimil. Poate că de partid şi de interesele anumitor grupuri, la care nu a aderat, s-o fi săturat. Dar teamă mi-e că de ataşamentul faţă de Iliescu nu se poate dezice. Adevărul e că lui Iliescu îi surîdea mustaţa cînd a văzut rezultatele din primul tur al alegerilor pentru capitală. Îl durea pe el în cot că Diaconescu, candidatul P.S.D.-ului, a pierdut la un scor usturător. Oprescu, omul lui de suflet, intrase în bătălia finală. Iar sentimentele nutrite de cei doi cred că sînt reciproce.

Din păcate, bizantinismul lui Papaşa îi meneşte Doctorului un alt rol, iar viziunea bătrînului e mult mai largă şi cu perspective mai adînci. Cu siguranţă, Primăria capitalei cîştigată de Oprescu nu-i decît o treaptă din planul amplu al lui Iliescu. Odată cucerit Bucureştiul, întoarcerea lui Oprescu în P.S.D. s-ar face pe cai mari, ale căror copite i-ar zburătăci pe mulţi din liderii actuali din partid. Ăia care i s-au opus atît Doctorului, dar şi părintelui arhetipal al respectivei formaţiuni politice. Geoană e un "prostănac", o giruetă, fiind lipsit de suflu, de viziune şi de forţă. Năstase e un mijloc de producţie politică demult "amortizat" şi hîrbuit, iar din grupul de la Cluj, cu tot cu Ioan Rus, liderul lui, s-a ales praful după triumful indiscutabil al lui Boc. Lupii cei tineri, cum ar fi Ponta, mai mult schelălăie decît să sperie pe cineva cu urletul lor viforos şi să aducă admiraţia posibililor votanţi. Şi atunci cine să-l înfrunte cu şanse reale de victorie pe aprigul mariner, azi înscăunat preşedinte? Cine altcineva decît Oprescu, singuraticul, infelexibilul şi neaşteptat de carismaticul Oprescu...

Asta e o variantă. Fatalmente cea mai plauzibilă. Dar ar putea exista şi o alta. Una asupra căreia Oprescu ar putea să mediteze. Dacă şi-ar învinge afinităţile elective faţă de Iliescu şi ar rămîne în continuare imun la cîntecele de sirenă din interirul P.S.D.-ului, ar fi mult mai cîştigat. Măcar sub raportul demnităţii umane şi al cuvîntului dat bucureştenilor. Cu aceste atuuri, dacă şi-ar dovedi nu numai onestitatea, dar şi eficienţa ca primar, cred că ar avea şanse mult mai mari, cîndva, nu prea departe în timp, să devină preşedinte, prin propriile forţe, nedatorînd niciunei formaţiuni politice nimic.

Desigur, asta e varianta cea mai puţin probabilă.

Vedeţi, deci, domnule Hurezeanu, de ce ne e atît de greu, nouă, bucureştenilor, să participăm la alegerile astea? Nu mă văicăresc şi voi merge la vot. Voi pune ştampila datorită acelui crîmpei de speranţă care încă mai subzistă, sfidîndu-mi luciditatea. Să ştiţi că, totuşi, un zîmbet amar nu o să pot să-mi reprim.

Progresînd cu avînt spre epoca de piatră

Ştiu că alegerile ard mai ceva ca "vitrionu'". Cu toate acestea pe mine altceva mă sîcîie de la un timp încoace. E vorba de povestea subiectelor destinate bacalaureatului la "română", propuse de Ministerul Învăţămîntului sau cum s-o mai numi el acum. Interesant e că pînă să ajungă la o coerenţă a strategiilor de amploare, pe termen lung, pentru învăţămîntului nostru, instituţia guvernamentală menită să se ocupe de asta îşi tot schimbă numele cam la fiecare nouă înscăunare de ministru. Chestie care denotă al dracului de multă seriozitate şi competenţă din start. În fond, toată lumea ştie cît de disperat e chelul după tichia lui de mărgăritar. Dar să vedem despre ce e vorba în propoziţiune.

La început, a fost apariţia celor o sută de subiecte destinate examenului oral la limba şi literatura română din cadrul bacalaureatului pe 2008. A fost o emanaţie venită din partea Ministerului Învăţămîntului. Multă lume a privit-o cu stupoare. Printre aceşti oameni au fost profesorii de limba şi literatura română. O mulţime dintre ei s-au indignat, iar o mică parte s-au decis chiar să reacţioneze. S-au adunat şi, studiind subiect cu subiect, au demonstrat că măcar 26 dintre textele propuse spre analiză nu au nicio legătuă cu literatura în general şi cu cea română în special. Concluziile le-au făcut publice, adresînd totodată şi un soi de petiţie prin care cereau onor ministerului să renunţe la acele subiecte, atrăgînd atenţia şi asupra unor numeroase alte neajunsuri. Oficialităţile în cauză s-au făcut că plouă, avînd cu siguranţă alte cestiuni mai importante la ordinea zilei. Ceea ce a reuşit să-i scoată din amorţeală şi să se anime a fost declaraţia unei profesoare care a spus că elevii vor putea contesta şi acţiona în instanţă Ministerul Învăţămîntului, deoarece subiectele propuse nu se regăsesc în programa şcolară. Ce-i drept, nu-i păcat. Se mai încercase anterior o intervenţie discretă şi oarecum colaterală, aşa cum se obişnuieşte pe la noi. Dinspre Olimpul instituţiei au adiat sfaturile paterne, dar nelipsite de un damf autoritar şi vag ocult, oferite profesoarei socotite capul răutăţilor. Numai că doamna aceea nu şi-a băgat deloc minţile în cap şi a mers mai departe, procedînd aşa cum am arătat mai sus.

Iritată peste măsură, cetăţeanca Zvetlana Preoteasa - ajunsă printr-un misterios concurs de împrejurări secretar de stat la minister, şefa învăţămîntului preuniversitar - a dat cîteva replici nevricoase prin presă. Unele care au suscitat ori nedumeriri, ori zîmbete. Scoasă din răbdări, onorabila a decretat mobilizarea generală printre înalţii funcţionari ce-i are prin jur, punîndu-şi cu toţii serios mintea la contribuţie. Cît de serios se poate vedea cu ochiul liber din comunicatul pe care l-au dat pompos şi oficial către mass-media şi prostime. O să-mi permit pe parcurs să prezint cîteva citate din această capodoperă de gîndire logică, inspirată elocinţă şi devoţiune profesională menită să ducă naţiunea îndărătnică spre capitalismul european în zbor.

Comunicatul M.E. porneşte printr-un atac ce face referire la "promovarea intereselor politice şi de grup" de care adunarea profesorilor protestatari se face vinovată aşa, aprioric şi kantian, denigrînd conducerea ministerului. Se foloseşte din greu academicul principiu las' că ştim noi, bă, cine sînteţi şi de ce faceţi voi gît. Se fac insinuări transparente, reliefîndu-se ideea că printre contestatari se află ipochimeni care - crimă, dom'ne, crimă! - au publicat manuale de specialitate. Probabil că, în viziunea celor ce au redactat comunicatul, dacă erau şi ei cineva de talia universitarului Florin Salam altfel stătea situaţia. Se continuă cu ideea că toţi aceşti profesori care n-au găsit nimic mai bun de făcut decît să scrie manuale se simt acum ameninţaţi în interesele lor pecuniare de promovarea subiectelor elaborate cu trudă şi talent de minister. Iar subiectele cum pot fi altminteri decît: "reformatoare, europene, stimulative şi anti-conservatoare". Pe alocuri pare că însuşi Caţavencu - trăitor însă în timpurile noastre - ar fi redactat o bună parte din comunicatul de presă, perorînd la nesfîrşit despre Eurrropa, Rrreformă şi Prrrogres, dar tăcînd chitic în problema esenţială: cea care priveşte strict limba şi literatura română, bagatelă scoasă de tot din logica afirmaţiilor Biroului de Presă al M.E. . În plus, sînt aduse noi viziuni, esenţialmente moderne, în care se împleticesc stimabilii într-un scorţos şi totodată cîlţos limbaj, ţinte nobile ale învăţămîntului naţional precum "perspectiva comunicativă funcţională" şi "competenţa de exprimare". Văleu!

Doamna Zvetlana Preoteasa - profesoară de engleză, zice-se, şi intelectuală de mare rafinament, la fel ca şi superiorul său - a făcut greşeala fatală de a se prezenta pe un post de televiziune. Să-mi fie cu iertare, dar nu prea dădea dovadă de "competenţă de exprimare" şi nici că ar avea habar despre ce vorbeşte. Dumneaei era convinsă că "Pactul politic pentru Educaţie", cel adoptat de partidele parlamentare la Cotroceni, sau o cuvîntare anostă a politicianului J. Scheele sînt subiecte cît se poate de nimerite şi de necesare la proba de limbă şi literatură română. Niciun reporter n-a avut prezenţa de spirit să o întrebe: "Doamnă secretar de stat, dacă subiectele astea-s tocmai bune pentru proba de limba română, de ce n-or fi ele la fel de nimerite şi pentru matematică sau biblioteconomie?". Tare aş fi fost curios să văd şi să aud ce răspuns ar fi dat augusta funcţionăreasă.

Mărturisesc, ba încă dînd dovadă de o mare lipsă de ruşine, că nu ştiu cine sînt reputatele Luminiţa Marcu şi Claudia Buruiană. Nici dumneavoastră nu le cunoaşteţi pe duduile respective? Mare păcat! De ce? Fiindcă domniile lor, aşa cum arată comunicatul Ministerului Învăţămîntului, sînt autoarele, printre alţii, ale "unor texte nonliterare fundamentale pentru înţelegerea lumii în care trăim". Nici mai mult, nici mai puţin!

După mintea mea, texte nonliterare fundamentale pentru înţelegerea lumii în care trăim arată cu totul şi cu totul altfel. Şi, nu-ş' ce mă face să cred, dar bănuiesc eu că au alţi autori...

Însă în cele care sînt date spre analiză şi comentare la bacalaureat se regăsesc pasaje nonliterare din gîndirea ilustrissimelor doamne Marcu şi Buruiană, dar nu şi texte literare de-ale lui Ion Luca Caragiale şi Nichita Stănescu. Nenea Iancu, de!, e de înţeles, le-o fi profund antipatic pedagogilor de şcoală nouă încleiaţi în fotoliile lor minsteriale, dar cu Nichita, săracu', ce-or fi avut? Probabil că, după cum se spune în limba elevată a protipendadei dîmboviţene " nu se merită, nene, să-ţi mai baţi capul şi cu ăştia pen'că, vezi tu, unu e învechit în ultimu' hal, e ieşit dă tot din trend, iar alilantu', poietu', scrie, frate, nişte chestii de nu le înţelege niminea". Aşa că, după o judicioasă şi plină de competenţă analiză, i-au suprimatără pe amîndoi.

În această logică, mîine-poimîine, în virtutea aceleiaşi bizare şi aberante orientări, chipurile, moderne şi europene, înţeleapta comisie de elaborare a subiectelor de bacalaureat va propune inovaţii şi mai revoluţionare, tot mai actuale şi mai drăguţele, gen texte din Alessandra Stoicescu (mare teleast român - parcă şi văd plăcuţa ce va purta numele străzii!) sau Simona Sensual (jurnalist - ăsta musai să fie bulevard, pe undeva, spre şoseaua de centură...).

Pîcla adîncă în care se află gîndirea diriguitorilor învăţămîntului românesc ameninţă să contamineze grav întregul sistem, cu efecte - nu-i vorbă mare - dezastruoase asupra întregii societăţi. Rînd pe rînd, calitatea miniştrilor de la Educaţie a scăzut într-un ritm de spaimă. Cel din urmă, deşi era greu de crezut, e şi mai slab pregătit, ca să folosesc un eufemism, de cît predecesorul său. Şi, în buna tradiţie a politicii noastre, s-a înconjurat de unii şi mai incompetenţi decît el - dacă se poate imagina aşa ceva. Modelul Svetlana Preoteasa vorbeşte de la sine. Să laşi o asemenea persoană, cu "calităţile" sale de uluitoare excepţie, să conducă destinele învăţămîntului preuniversitar, e o decizie de o crasă iresponsabilitate. Pentru această mizerie pe care au comis-o, ar trebui demişi cu toţii, inclusiv membrii comisiei de elaborare a subiectelor de bac. Cu cît mai urgent, cu atît mai bine. Iar în locul lor să vină nişte profesionişti conştienţi că Europa înseamnă, poate înainte de ponderea comerţului în balanţa mondială sau mai ştiu eu de ce alţi parametrii economici, o anumită spiritualitate. Fără cultura şi civilizaţia pe care a edificat-o de-a lungul secolelor Europa pur şi simplu nu ar exista, rămînînd doar o peninsulă mai mare a spaţiului asiatic.

Dar cine să-şi bată capul cu parascoveniile astea? Ministrul învăţămîntului? Păi, 'mnealui e plecat în concediu. Nu de alta, dar omul e ocupat pînă peste urechi cu alegerile, fiind candidatul P.N.L. la Primăria Iaşului. O să ziceţi că mai e o şansă. Hm! Chiar dacă ieşenii ar strînge din dinţi şi, cu lacrimi în ochi, cunoscînd relizările actualului ministru, l-ar alege primare, sacrificîndu-se pentru binele copiilor noştri, tot nu văd vreo perspectivă mai luminoasă. Duduia Zvetlana e tot din P.N.L., iar criteriile după care se fac numirile în postul de ministru nu sînt nici pe departe cele bazate pe competenţă şi caracter, ci unele de gaşcă politică. Pare un scenariu tocmai bun pentru un film de groază. Dar tradiţia miniştrilor catastrofali ai învăţămîntului ar continua fără greş. Astfel, aplicînd neabătut viziunea de acum a Ministerului Învăţămîntului, aşa cum clocoteşte ea prin ţestele diriguitorilor săi, peste nici două generaţii, cel mai întins şi mai important capitol din gramatica limbii române va fi Interjecţia, iar nepoţii noştri vor crede că literatura a fost o ocupaţie arhaică şi foarte ciudată a vechilor locuitori ai Daciei. Continuînd exact traiectoria ce ne e trasată azi, ministrul de atunci va decide, după ce se va scobi niţeluş în nas, dînd aerul că gîndeşte: "Scoateţi, bă, frătimegilor, scîrboşenia aia dă literatură dîn pogramă, că mă inervează cu nervii!". Nu, nu-i vreo greşeală. Aşa se va numi în viitor respectivul normativ: Pogramă. Cuvîntul va fi explicat în DEX-ul din vremea aceea, DEX ce va conţine 68 de pagini bogat ilustrate, plus cinci CD-uri cu "Clasicii manelelor", ediţie de lux sponsorizată de Academia Florin Salam. Desigur, va fi un supliment de Valentine's Day a popularei reviste Gygy.

Precizare

Această povestire mi-a fost inspirată de reportajul doamnei Iaromira Popovici - pe alocuri am şi citat din spusele personajelor, spuse consemnate de autoare -, cel apărut în revista Dilema veche. M-am simţit dator să fac această precizare, cum trebuie să mărturisesc că reportajul a fost transformat destul de consistent de imaginaţia mea. Acest fapt sper că nu-i va deranja pe horeni şi nici pe primarul lor. E doar o poveste şi a fost scrisă cu simpatie şi căldură faţă de ei. Oricum, îmi închipui că dumnealor nu s-or supăra, mai ales acum, cînd au văzut ei înşişi cît de mult poate să însemne o poveste...

Poveste cu un deal

Dacă vii dinspre Alba Iulia, trecînd prin Cîmpeni, şi ţii drumul tot spre nord, ajungi în Albac. De aici, urmînd şoseaua spre munte, dar lăsînd pe stînga cotitura spre Scărişoara, vei nimeri - în sfîrşit! - în comuna Horea. Localitatea cuprinde vreo cincisprezece sate ascunse printre dealurile şi munceii împăduriţi din jur. Eşti în inima Ţării Moţilor. Aici cam toată lumea "lucră" la pădure.

Uneori chiar şi moş Oraţiu. Oraţiu Ciompu, după acte. Puţin după ora prînzului, nea Oraţiu are o stare mai vioaie de spirit, în urma unor păhăruţe de ţuică. Această stare nu se manifestă decît prin fredonarea cu glas scăzut a două cîntecele, în funcţie de starea vremii şi de inspiraţia de moment a cîntăreţului. Dacă plouă sau dacă e vîjgălău, şi asta nu se întîmplă tocmai rar prin zonă, atunci moşul, cu o faţă poznaşă şi la urma urmei nevinovată, îngînă următoarele versuri: "Hai să ne căcăm în ploaie/ apa să ne gîdile la mmm-mmm...". "Mmm-mmm" ţine locul cuvintelor necuvincioase, pe care bătrînul nu le rosteşte totuşi niciodată. Dacă afară-i frumos şi numărul păhăruţelor e mai mărişor, atunci omul nostru se produce cu o altă melodie al cărui refren sună cam aşa: "Şi pe mă-sa, şi pe ea/ Că e tînără şi-ar vrea". Cîteodată, la ocazii mai speciale, le cîntă pe amîndouă, cu aceeaşi faţă de copil pus pe şotii. Altceva nimic.

Moş Oraţiu a fost primul locuitor al comunei pe care dom' Cornel, viitorul primar, l-a întîlnit cînd a ajuns pe aceste plaiuri. Dumnealui era pe atunci tehnician silvic, dar se cam lăsase de meseria asta şi se apucase de comerţ. Îşi deschisese un magazin, apoi pe al doilea, iar mai la urmă şi o cîrciumă mai răsărită, cu mîncare simplă şi faină, nelipsită - normal! - de beutură mai ieftioară, că oamenii nu prea dădeau pe afară de bogăţie. Mai tîrziu avea şi el să se ocupe de lemn, dar şi să macine grîu sau să taie geamuri aduse de la Turda. Una peste alta, dom' Cornel făcuse ceva avere şi-şi ridicase casă făloasă şi întocmită. Băştinaşii îl priviseră la început cu prudenţă, mai apoi cu bunăvoinţă, iar după un răstimp, chiar cu o simpatie crescîndă. Într-o seară, doi bătrîni, adăstaţi la un pahar şi la o discuţie despre politichie, l-au întrebat de ce nu ar candida şi dumnealui la postul de primar al comunei. Numai la asta nu-i stătuse capul străinului. Prima dată i s-a părut o glumă de-a unchieşilor. Însă ei vorbeau serios şi se uitau la el cu atenţie. Omul a căzut atunci pe gîndri. Povestea asta i s-a părut un soi de provocare, mai ales cînd vedea cît se zbat unii să obţină voturi şi să acceadă în funcţia asta. A acceptat propunerea moşilor, membrii de vază ai comunităţii, deşi nu era băgat în vreun partid şi nici nu avea chef de o asemenea chestie. Aşa că s-a înscris în cursa electorală ca independent, cu toate că nu avea habar cu ce se mănîncă funcţia asta de primar. A şi recunoscut-o mai tîrziu: "Eu credeam că Primăria are o casă de fier plină cu bani şi merge primarul acolo şi împarte: atît la şcoală, atît ici, atît colo. Mi-am zis că, lucrînd eu în comerţ, o să mă pricep să dau şi la alţii, să-mi rămînă şi mie... Da' cîn' deschid uşa de la casa de fier, ce să vezi? Era ruginită şi goală. Aşa că a fost taman invers decît gîndisem. A trebuit să fac bani, ca să pot face ceva pentru comuna asta. Ba, la început, am folosit firma mea: duceam eu bani de acolo pentru Primărie!". Intrase în horă, trebuia să joace. Nu de puţine ori simţea că-l apucă nebunia aia mare, tot umblînd pe la judeţ, pe la ministere, pe la tot felul de foruri şi autorităţi, pentru nişte amărîte de fonduri absolut trebuincioase pentru mersul treburilor în localitate. Iar alte ori, atunci cînd i se sugera, mai discret, ori mai de-a dreptul, să se înscrie în partidul aflat la guvernare ori în cel mai tare din opoziţie - asta dacă vrea să fie cît de cît luat în seamă cu cererile alea ale lui -, îl apuca scîrba. Cu atît mai mult cu cît, deşi nu o mărturisise vreodată, i se părea că toţi ştabii ăştia, indiferent de culoarea politică şi de siglă, ar fi nişte potlogari. Îşi zicea cu un soi de mîndrie că el nu e om politic ci pur şi simplu primar peste cinsprezece sate pierdute prin munţii Ţării Moţilor. Era însă cît se poate de conştient că din poziţia asta nu o să poată face mare brînză şi astfel o să dea cinstea pe ruşine.

Cînd se afla el în culmea disperării şi nu mai trăgea nicio nădejde de nicăieri, i-a venit o idee. Şi a pus-o imediat în practică, chemîndu-l la el pe unul dintre preoţi. "Părinte", a început el discuţia, "şcoala din satul unde păstoreşti matale stă să cadă peste copii..." Taica popa a oftat şi a zis precaut: "Păi, cam stă..." "M-am gîndit că poate o să mă ajuţi dumneata", a urmat imperturbabil primarul. "Cu ce, păcatele mele, să vă ajut?", s-a speriat părintele, adăugînd imediat: "Că doar ştiţi ce parohie săracă am! Uite, acoperişul de pe turla bisericii ar fi trebuit înlocuit de mai bine de zece ani, da' de unde bani?" "Acu' vorbeam de şcoală, că-i năcaz mare cu ea. P-ormă, după ce om rezolva-o p-asta, poate că, abia s-or învăţa şi oamenii, o să ne ocupăm şi de turlă..." "Şi de turlă?", prinse ideea din zbor popa. "Şi!", făcu dom' Cornel. "Aha. Da' cam la ce anume te-ai gîndit dumneata?", se interesă şoptit părintele. Primarul îi explică preţ de vreun sfert de ceas. Omul bisericii stătu vreo jumătate de minut în meditaţie , dîndu-şi comănacul pe ceafă, după care acceptă: "Bine. Hai, dom' primar să o încercăm şi p-asta!" Cînd se despărţiră, părintele spuse oarecum cu sfială: "Dacă o merge, mă gîndeam şi la picturile din sfîntul lăcaş. S-au cam afumat, săracele..." Dom' Cornel zîmbi, dădu din cap, şi spuse solomonic: "Întîi să croim albia, pe urmă o curge şi apa pe ea!".

Duminica următoare, aproape tot satul, gătit frumos, se prezentă la şcoala cu pricina venind împreună cu preotul şi primarul dinspre biserică. În faţă erau doi băieţi cu praporii. Ajunşi acolo, părintele făcu o slujbă frumoasă, dar scurtă, dînd după aceea cuvîntul domnului Cornel. Acesta nu stătu mult pe gînduri şi începu să le spună care-i situaţia în general - nu sînt fonduri, nu aşteptaţi nimic de la judeţ, de la minister, de la guvern - şi oferi soluţia: o să facem noi tot ce trebuie. Oamenii îl priveau muţi şi vădit neîncrezători. Pînă să şază ei şi să cujete, primarul începu să le zică fiecăruia în parte: "Mă, tu aduci scîndură, tu lucri trei zile, tu vii cu o căruţă de var, voi doi aduceţi piatră..." şi tot aşa.

Pînă de Sfîntul Ilie şcoala a fost gata. Atunci iară a venit părintele, dimpreună cu toată suflarea satului, şi a făcut slujbă de sfinţire. Toţi erau mîndri şi-şi făceau cruci mari privind clădirea înnoită din temelii. Exemplul a fost urmat şi de celelalte sate din comună. Vestea a ajuns pînă la urechile înalţilor funcţionari din prefectură. De 1 septembrie preşedintele patriei noastre s-a dus la Institutul de Marină de care îl legau o mulţime de nostalgii, prim-ministrul ţării s-a dus la o şcoală zisă de elită din Bucureşti, unde a ţinut o cuvîntare plină de optimism la adresa venitorelui nostru naţional. Urmînd aceste pilduitoare modele, la deschiderea anului şcolar, prefectul judeţului a poposit cu mare pompă în comuna Horea, tăind panglica la noul-străvechi edificiu menit învăţămîntului rural, într-unul din cele mai mari sate ale localităţii. Primarul s-a mulţumit să zîmbească pe sub mustaţă, dar nu a comentat nimic dinaintea împăunării prefectului cu rezultatele muncii sale. De acum, ştabii au început să-i facă lui propuneri de a intra în partidele lor şi s-au pornit să-i furnizeze niscaiva fonduri. Numai că dom' Cornel nu se dădea în vînt să se înroleze în vreo tabără. N-o făcuse el în vremuri mult mai grele, de ce ar fi cedat tocmai acum?

Astfel, pe baza unor calcule electorale chipurile ascunse, din partea autorităţilor începuseră să curgă bani şi spre comuna Horea. Într-un firişor destul de firav, ce-i drept, dar curgeau. Nu îndeajuns însă pentru cîte erau de făcut. Între sate erau mai bine de o sută de kilometri, dacă adunai distanţele dintre ele. Drumurile erau practic nişte poteci ancestrale de pămînt bătut pe care putea trece o căruţă. Dom' Cornel, la fel ca şi ceilalţi locuitori, visa la o şosea cumsecade, practicabilă în tot cursul anului.

Din amărîtele acelea de sume primite de "sus" Primăria a cumpărat, pe mai nimic, un buldozer şi un excavator, amîndouă vechi şi hodorogite. Nea Dumitruţ şi nea Mărtinaş au robotit mai bine de o lună pe lîngă ele şi au reuşit în cele din urmă să le pună pe picioare, sau mai bine zis pe roţi şi pe şenile. Cu măgăoaiele astea bătrîne, pufnind şi icnind, au izbutit să lăţească vechile drumeaguri şi să spargă din coasta bolovănoasă a muntelui. Au cărat piatră şi nisip, dar tot nu puteau spune că aveau un drum cu adevărat întocmit. Oricît îşi frămînta mintea, dom' Cornel nu găsea nicio soluţie.

Prin vara lui 2001, primarul era la lucru cu nişte oameni pe un deal. Pe la prînz se aşezară gospodăreşte la masă. După un păhăruţ de palincă, înainte să ia prima îmbucătură de slană sau de brînză, dom' Cornel zise cu ochii pierduţi în zare: "Măi, da' fain arată munticelu' ăsta din faţă. Are aşa ceva aparte..." La aceste vorbe toţi ceilalţi se opriră, care din dat de duşcă o ţuică, care din stins setea cu o gură de bere, care din mîncat, şi se holbară la el deodată. Stătură aşa preţ de cîteva clipe lungi, muţi şi cercetîndu-l cu atenţie, ca şi cum ar fi vrut să afle dacă mai era şi altceva dincolo de acele cuvinte. Apoi, ca la o comandă neauzită dar care se pare că răsună în mintea fiecăruia, lăsară toţi ochii în pămînt şi începură să mănînce în tăcere. Evident că primarului nu-i scăpă reacţia neobişnuită a oamenilor şi-şi spuse în sinea lui că aici e ceva la mijloc. Hotărî imediat că trebuie să afle despre ce anume îi vorba. Aşa că îi îmbie să nu se grăbească, să mănînce şi să bea cu tot şartul, aducînd pe masă încai cîteva beri reci şi o sticloanţă de ţuică. Cam după vreun sfert de oră, dom' Cornel socoti că a venit tocmai momentul bun să iscodească. Zise aşa, aparent într-o doară: "Da' cum îi zice dealului ăluia?" Nea Iuliu Frona, cel mai vîrstnic dintre comeseni, după ce aruncă o privire scurtă către ceilalţi, spuse: "Îi zice Dîmbu' sau Dealu' lui Gîf." "Dîmbu' lui Gîf?", se miră primarul. "Da' de ce-i spune aşa?" Oamenii lăsară iarăşi ochii în jos, numai că acum zîmbeau pe sub mustaţă. Domnu' Iuliu rămăsese însă cu privirea tot la dom' Cornel şi-i zise: "Apăi, ar fi şi un cîntecel despre dîmbu' ăsta... I-auzi: 'Cînd dă dorul sus pe Gîf/ Dîmb pe Gîf şi Gîf pe dîmb/ Stai aici pe acest pămînt/ Tot iubind şi gîfîind'..." Fu rîndul primarului să rămînă mut, dar cu sprîncenele ridicate de uimire. Dar tot nu se lăsă şi vru să fie mai lămurit: "Adică? Cam ce să însemne cimilitura asta?" Ovidiu Iuga rîse şi, în cele din urmă zise cît mai pe şleau: "Dom' Cornel, ţi-o spun aşa, ca-ntre bărbaţi: eu am adus acolo, pe dîmbu' ăsta, cinci femei... Nu soţie, ci drăguţă! Pricepi matale?" "Io şapte!", se repezi un altul să se fălească. Primarul îngustă ochii şi întrebă ironic: "Şapte deodată?" Grupul hohoti, prăpădindu-se de rîs. Lăudărosul explică: "Ei, deodată! Pe rînd, normal!" Dom' Cornel îşi plimbă ochii către fiecare, şi fiecare se simţi parcă dator să mărturisească: "Io, trei", "Io, şase", "Io, două", "Io, nouă". Privirea îi poposi la urmă pe chipul lui nea Iuliu. Acesta spuse cu un soi de nostalgie plină de tîlc: "Eu n-am adus femei aici. N-am fost pe Gîf decît cu o singură drăguţă. Dreptu-i, ani şi ani la rînd, mulţi, mulţi ani..." Se lăsă iarăşi un moment de tăcere, dar tăcerea asta, avea altă mireasmă, dulce-amăruie. Ovidiu, mai vesel din fire, încercă să o alunge repejor şi strigă: "Măi, nea Oraţiu! Unde fugi, bre? Ia vin' de ne spune, mata cu cîte femei ai fost pe Gîf?" Ciompu clipi mărunt din ochi şi driblă iscusit întrebarea: "Eu, cînd se desprimăvăra bine, în ajun de Paşti, adunam într-o zi şi o căruţă de sticle de pe Gîf. Toate numa' şi numa' de lichior. Mai strîngeam şi eu bani de cîciumă..." "O căruţă plină cu sticle de lichior?", se miră dom'Cornel. "O căruţă înainte de Paşti şi cam încă una pînă-n Sfînta Maria-mică. Normal că de lichior! La drăguţă aşa se merge, cu beutură dulce..." explică amabil moş Oraţiu.

Primarul surîse gînditor: "Deci aşa. Asta-i povestea cu dîmbu' lui Gîf." "Asta-i, da. E un loc ferit, un loc unde să fugi, să te ascunzi. Şi toată lumea-i bucuroasă că nu ştim unul de altul, că nu voim să ştim unul de altul pe dîmbu' cela şi putem mere acolo cu cine ni-i voia. Vezi mata poieniţa aceea, mai înspre vîrf? Da, aia, aia. Ei, i se spune Joampa Fericirii. Aşa am apucat de la ăi bătrîni numele ăsta. Acolo şi-au mai alinat horenii ofurile, dacă mă-nţelegi..." "Înţeleg, înţeleg. Şi, hm, tot acolo şi le alină şi azi, nu?" "Păi, dar!" Primarul zîmbi iarăşi, parcă şi mai muncit de gînduri.

Cînd aflară bătrînii satului cam ce-i umblă prin minte lui dom' Cornel îi spuseră molcom, dar apăsat: "Primare, dacă te atingi de Dîmbul lui Gîf te-om bate cu pietre!" Le spuse că îşi asumă riscul ăsta. Vorbi el şi cu femeile, dar toate făceau pe niznaiul. Una nu ştia vreo legendă despre Dîmbul lui Gîf, fiind gata să se jure că nu auziseră vreo poveste despre locul acela. Numai că toate spuneau asta chicotind şi cu ochii strălucitori. Atunci le avertiza că aflase el o istorie foarte frumoasă şi că o va depăna unde trebuie, astfel încît cei care o vor auzi să dea bani pentru drumuri prea-cinstitului povestitor. Ele rîdeau şi se întrebau cine ar da bani doar aşa, pentru un basm. Dom' Cornel le spunea misterios că găsise dumnealui pe cineva. Ele ridicau, chipurile, nepăsătoare din umeri, lăsînd să se înţeleagă că se învoiesc la un asemenea tîrg.

Primarul scrise povestea, ajutat de domnu' de literatură din comună, precum şi de doamna de franceză, şi o potrivi într-o chestie care se numea birocratic proiect de dezvoltare rurală, trimţînd-o la Uniunea Europeană. Acolo, un franţuz provensal şi un neamţ bavarez au citit-o cu ochii rotunzi şi tare le-a mai plăcut. Amîndoi căzură de acord că legenda transilvană, altminteri cît se poate de vie şi plină de pasiune chiar şi azi, se aseamănă cumva cu Carmina Burana. Mai mult de atît, că ar merita cu prisosinţă punerea ei în valoare. Anul următor veniră fondurile pentru implementarea în circuitul turistic european al păcătosului şi iubăreţului de Dîmb al lui Gîf.

Primarul n-a fost bătut cu pietre. Dimpotrivă, oamenii din Horea s-au minunat şi s-au pornit să amenajeze cît mai iscusit dealul, dînd frîu liber simţirilor poetice locale. Astfel au apărut Scările Speranţei, Poarta Inimii, Masa Tinereţii fără Bătrîneţe, Cuptorul Fermecat, Cămara cu Suflete, Fîntîna Inimii, din care curge - cum altfel? - pîrîul Lacrima Iubirii, cel ce se varsă în Moara Norocului, scaldă naturală. Cum de altfel toate erau şi sînt naturale, atîta doar că acum erau scoase mai în evidenţă, iar numele erau scrise fain-frumos şi puse la vedere. Şi drumurile - ah, drumurile! - au fost şi ele în sfîrşit făcute cum se cuvine.

Am putea să ne oprim aici. Dar ar fi nedrept şi povestea nu s-ar încheia tocmai rotund. Aşa că trebuie istorisită şi ultima parte care să închege întregul. Lucrurile, zice-se, s-au întîmplat cam aşa:

Pe la sfîrşitul verii, cînd drumurile din comună şi Parcul Dîmbul lui Gîf au fost gata, truda horenilor se pomeni răsplătită de vizita domnului Ministru al Transporturilor şi al Amenajării Teritoriului care, aşa cum se obinuieşte, se împăună şi el cu aceste realizări. Lui dom' Cornel îi cam stătea pe limbă să-i spună drept în faţă ştabului din guvern că taxa de drum pe care le-o ia statul, cel puţin pe aici, prin localitatea unde era el primar, ar trebui plătită direct comunei. Dar îşi ţinu firea, iar moţii întîmpinară alaiul oficial după datină, ospeţindu-i pe numeroşii musafiri cu pîine coaptă în cuptor, sarmale şi purcei rumeniţi, telemea de oaie proaspătă odihnită-n putinici din lemn de brad, vin de Jidvei şi de la Valea lui Mihai, precum şi bătrîneasca ţuică gălbioară a locului, trasă musai de trei ori la cazan. Domnul ministru ţinu o cuvîntare laudativă în care sublinie rolul guvernului şi viziunea acestuia liberală şi europeană, tăie o panglică, mîngîie doi copii pe cap, se pupă cu cîteva matroane şi dădu mîna cu dom' Cornel. Ar fi plecat imediat spre alte "obiective", dar cînd văzu masa cîmpenească atît de bogată şi lăutarii cîntînd, inima lui se umplu de veselie şi renunţă la programul strict. Şi aşa muncise pe brînci toată săptămîna pe la conferinţe şi în tot soiul de comisii plictisitoare, semnînd zeci şi zeci de acte. Venise momentul să se mai relaxeze şi dumnealui, săracul!

Se aşeză la masă zicînd că o să ciugulească cîte ceva, onorînd gazdele. Dar bucatele faine şi bătura sprinţară făcură ca şi după un ceas şi jumătate să să se afle tot acolo, ţinînd tactul muzicii, îmbujorat şi zglobiu, lălăind adesea la microfonul pus cu generozitate la dispoziţie. Lăutarii se opriră o ţîră să-şi mai tragă sufletul şi atunci, nici azi nu se ştie cum, lîngă el se ivi moş Oraţiu. Ministrului i se păru o figură pitorească. Ciompu îl întrebă dacă vrea să-i cînte un cîntecel, iar înaltul personaj se învoi de îndată, amuzat şi superior. Cum spre vîrfurile munceilor din jur se adunaseră ceva nori, bătrînul i-l zise pe cel cu ploaia, care-l făcu să rîdă cu poftă pe oficial. Urmă imediat cel de-al doilea, însă aici nea Oraţiu îşi permise o inovaţie pe care n-o mai auzise nimeni pînă atunci. Schimbă doar o singură vorbuliţă din refren, iar trebuşoara asta avu ca efect încruntarea ministrului, dar şi o bruscă sclipire de vădită satisfacţie în ochii primarului. Această variantă interpretativă alcătuită ad-hoc de moş Ciompu suna aşa: "Şi pe mă-ta, şi pe ea/ Că e tînără şi-ar vrea!"...