Precizare

Această povestire mi-a fost inspirată de reportajul doamnei Iaromira Popovici - pe alocuri am şi citat din spusele personajelor, spuse consemnate de autoare -, cel apărut în revista Dilema veche. M-am simţit dator să fac această precizare, cum trebuie să mărturisesc că reportajul a fost transformat destul de consistent de imaginaţia mea. Acest fapt sper că nu-i va deranja pe horeni şi nici pe primarul lor. E doar o poveste şi a fost scrisă cu simpatie şi căldură faţă de ei. Oricum, îmi închipui că dumnealor nu s-or supăra, mai ales acum, cînd au văzut ei înşişi cît de mult poate să însemne o poveste...

Poveste cu un deal

Dacă vii dinspre Alba Iulia, trecînd prin Cîmpeni, şi ţii drumul tot spre nord, ajungi în Albac. De aici, urmînd şoseaua spre munte, dar lăsînd pe stînga cotitura spre Scărişoara, vei nimeri - în sfîrşit! - în comuna Horea. Localitatea cuprinde vreo cincisprezece sate ascunse printre dealurile şi munceii împăduriţi din jur. Eşti în inima Ţării Moţilor. Aici cam toată lumea "lucră" la pădure.

Uneori chiar şi moş Oraţiu. Oraţiu Ciompu, după acte. Puţin după ora prînzului, nea Oraţiu are o stare mai vioaie de spirit, în urma unor păhăruţe de ţuică. Această stare nu se manifestă decît prin fredonarea cu glas scăzut a două cîntecele, în funcţie de starea vremii şi de inspiraţia de moment a cîntăreţului. Dacă plouă sau dacă e vîjgălău, şi asta nu se întîmplă tocmai rar prin zonă, atunci moşul, cu o faţă poznaşă şi la urma urmei nevinovată, îngînă următoarele versuri: "Hai să ne căcăm în ploaie/ apa să ne gîdile la mmm-mmm...". "Mmm-mmm" ţine locul cuvintelor necuvincioase, pe care bătrînul nu le rosteşte totuşi niciodată. Dacă afară-i frumos şi numărul păhăruţelor e mai mărişor, atunci omul nostru se produce cu o altă melodie al cărui refren sună cam aşa: "Şi pe mă-sa, şi pe ea/ Că e tînără şi-ar vrea". Cîteodată, la ocazii mai speciale, le cîntă pe amîndouă, cu aceeaşi faţă de copil pus pe şotii. Altceva nimic.

Moş Oraţiu a fost primul locuitor al comunei pe care dom' Cornel, viitorul primar, l-a întîlnit cînd a ajuns pe aceste plaiuri. Dumnealui era pe atunci tehnician silvic, dar se cam lăsase de meseria asta şi se apucase de comerţ. Îşi deschisese un magazin, apoi pe al doilea, iar mai la urmă şi o cîrciumă mai răsărită, cu mîncare simplă şi faină, nelipsită - normal! - de beutură mai ieftioară, că oamenii nu prea dădeau pe afară de bogăţie. Mai tîrziu avea şi el să se ocupe de lemn, dar şi să macine grîu sau să taie geamuri aduse de la Turda. Una peste alta, dom' Cornel făcuse ceva avere şi-şi ridicase casă făloasă şi întocmită. Băştinaşii îl priviseră la început cu prudenţă, mai apoi cu bunăvoinţă, iar după un răstimp, chiar cu o simpatie crescîndă. Într-o seară, doi bătrîni, adăstaţi la un pahar şi la o discuţie despre politichie, l-au întrebat de ce nu ar candida şi dumnealui la postul de primar al comunei. Numai la asta nu-i stătuse capul străinului. Prima dată i s-a părut o glumă de-a unchieşilor. Însă ei vorbeau serios şi se uitau la el cu atenţie. Omul a căzut atunci pe gîndri. Povestea asta i s-a părut un soi de provocare, mai ales cînd vedea cît se zbat unii să obţină voturi şi să acceadă în funcţia asta. A acceptat propunerea moşilor, membrii de vază ai comunităţii, deşi nu era băgat în vreun partid şi nici nu avea chef de o asemenea chestie. Aşa că s-a înscris în cursa electorală ca independent, cu toate că nu avea habar cu ce se mănîncă funcţia asta de primar. A şi recunoscut-o mai tîrziu: "Eu credeam că Primăria are o casă de fier plină cu bani şi merge primarul acolo şi împarte: atît la şcoală, atît ici, atît colo. Mi-am zis că, lucrînd eu în comerţ, o să mă pricep să dau şi la alţii, să-mi rămînă şi mie... Da' cîn' deschid uşa de la casa de fier, ce să vezi? Era ruginită şi goală. Aşa că a fost taman invers decît gîndisem. A trebuit să fac bani, ca să pot face ceva pentru comuna asta. Ba, la început, am folosit firma mea: duceam eu bani de acolo pentru Primărie!". Intrase în horă, trebuia să joace. Nu de puţine ori simţea că-l apucă nebunia aia mare, tot umblînd pe la judeţ, pe la ministere, pe la tot felul de foruri şi autorităţi, pentru nişte amărîte de fonduri absolut trebuincioase pentru mersul treburilor în localitate. Iar alte ori, atunci cînd i se sugera, mai discret, ori mai de-a dreptul, să se înscrie în partidul aflat la guvernare ori în cel mai tare din opoziţie - asta dacă vrea să fie cît de cît luat în seamă cu cererile alea ale lui -, îl apuca scîrba. Cu atît mai mult cu cît, deşi nu o mărturisise vreodată, i se părea că toţi ştabii ăştia, indiferent de culoarea politică şi de siglă, ar fi nişte potlogari. Îşi zicea cu un soi de mîndrie că el nu e om politic ci pur şi simplu primar peste cinsprezece sate pierdute prin munţii Ţării Moţilor. Era însă cît se poate de conştient că din poziţia asta nu o să poată face mare brînză şi astfel o să dea cinstea pe ruşine.

Cînd se afla el în culmea disperării şi nu mai trăgea nicio nădejde de nicăieri, i-a venit o idee. Şi a pus-o imediat în practică, chemîndu-l la el pe unul dintre preoţi. "Părinte", a început el discuţia, "şcoala din satul unde păstoreşti matale stă să cadă peste copii..." Taica popa a oftat şi a zis precaut: "Păi, cam stă..." "M-am gîndit că poate o să mă ajuţi dumneata", a urmat imperturbabil primarul. "Cu ce, păcatele mele, să vă ajut?", s-a speriat părintele, adăugînd imediat: "Că doar ştiţi ce parohie săracă am! Uite, acoperişul de pe turla bisericii ar fi trebuit înlocuit de mai bine de zece ani, da' de unde bani?" "Acu' vorbeam de şcoală, că-i năcaz mare cu ea. P-ormă, după ce om rezolva-o p-asta, poate că, abia s-or învăţa şi oamenii, o să ne ocupăm şi de turlă..." "Şi de turlă?", prinse ideea din zbor popa. "Şi!", făcu dom' Cornel. "Aha. Da' cam la ce anume te-ai gîndit dumneata?", se interesă şoptit părintele. Primarul îi explică preţ de vreun sfert de ceas. Omul bisericii stătu vreo jumătate de minut în meditaţie , dîndu-şi comănacul pe ceafă, după care acceptă: "Bine. Hai, dom' primar să o încercăm şi p-asta!" Cînd se despărţiră, părintele spuse oarecum cu sfială: "Dacă o merge, mă gîndeam şi la picturile din sfîntul lăcaş. S-au cam afumat, săracele..." Dom' Cornel zîmbi, dădu din cap, şi spuse solomonic: "Întîi să croim albia, pe urmă o curge şi apa pe ea!".

Duminica următoare, aproape tot satul, gătit frumos, se prezentă la şcoala cu pricina venind împreună cu preotul şi primarul dinspre biserică. În faţă erau doi băieţi cu praporii. Ajunşi acolo, părintele făcu o slujbă frumoasă, dar scurtă, dînd după aceea cuvîntul domnului Cornel. Acesta nu stătu mult pe gînduri şi începu să le spună care-i situaţia în general - nu sînt fonduri, nu aşteptaţi nimic de la judeţ, de la minister, de la guvern - şi oferi soluţia: o să facem noi tot ce trebuie. Oamenii îl priveau muţi şi vădit neîncrezători. Pînă să şază ei şi să cujete, primarul începu să le zică fiecăruia în parte: "Mă, tu aduci scîndură, tu lucri trei zile, tu vii cu o căruţă de var, voi doi aduceţi piatră..." şi tot aşa.

Pînă de Sfîntul Ilie şcoala a fost gata. Atunci iară a venit părintele, dimpreună cu toată suflarea satului, şi a făcut slujbă de sfinţire. Toţi erau mîndri şi-şi făceau cruci mari privind clădirea înnoită din temelii. Exemplul a fost urmat şi de celelalte sate din comună. Vestea a ajuns pînă la urechile înalţilor funcţionari din prefectură. De 1 septembrie preşedintele patriei noastre s-a dus la Institutul de Marină de care îl legau o mulţime de nostalgii, prim-ministrul ţării s-a dus la o şcoală zisă de elită din Bucureşti, unde a ţinut o cuvîntare plină de optimism la adresa venitorelui nostru naţional. Urmînd aceste pilduitoare modele, la deschiderea anului şcolar, prefectul judeţului a poposit cu mare pompă în comuna Horea, tăind panglica la noul-străvechi edificiu menit învăţămîntului rural, într-unul din cele mai mari sate ale localităţii. Primarul s-a mulţumit să zîmbească pe sub mustaţă, dar nu a comentat nimic dinaintea împăunării prefectului cu rezultatele muncii sale. De acum, ştabii au început să-i facă lui propuneri de a intra în partidele lor şi s-au pornit să-i furnizeze niscaiva fonduri. Numai că dom' Cornel nu se dădea în vînt să se înroleze în vreo tabără. N-o făcuse el în vremuri mult mai grele, de ce ar fi cedat tocmai acum?

Astfel, pe baza unor calcule electorale chipurile ascunse, din partea autorităţilor începuseră să curgă bani şi spre comuna Horea. Într-un firişor destul de firav, ce-i drept, dar curgeau. Nu îndeajuns însă pentru cîte erau de făcut. Între sate erau mai bine de o sută de kilometri, dacă adunai distanţele dintre ele. Drumurile erau practic nişte poteci ancestrale de pămînt bătut pe care putea trece o căruţă. Dom' Cornel, la fel ca şi ceilalţi locuitori, visa la o şosea cumsecade, practicabilă în tot cursul anului.

Din amărîtele acelea de sume primite de "sus" Primăria a cumpărat, pe mai nimic, un buldozer şi un excavator, amîndouă vechi şi hodorogite. Nea Dumitruţ şi nea Mărtinaş au robotit mai bine de o lună pe lîngă ele şi au reuşit în cele din urmă să le pună pe picioare, sau mai bine zis pe roţi şi pe şenile. Cu măgăoaiele astea bătrîne, pufnind şi icnind, au izbutit să lăţească vechile drumeaguri şi să spargă din coasta bolovănoasă a muntelui. Au cărat piatră şi nisip, dar tot nu puteau spune că aveau un drum cu adevărat întocmit. Oricît îşi frămînta mintea, dom' Cornel nu găsea nicio soluţie.

Prin vara lui 2001, primarul era la lucru cu nişte oameni pe un deal. Pe la prînz se aşezară gospodăreşte la masă. După un păhăruţ de palincă, înainte să ia prima îmbucătură de slană sau de brînză, dom' Cornel zise cu ochii pierduţi în zare: "Măi, da' fain arată munticelu' ăsta din faţă. Are aşa ceva aparte..." La aceste vorbe toţi ceilalţi se opriră, care din dat de duşcă o ţuică, care din stins setea cu o gură de bere, care din mîncat, şi se holbară la el deodată. Stătură aşa preţ de cîteva clipe lungi, muţi şi cercetîndu-l cu atenţie, ca şi cum ar fi vrut să afle dacă mai era şi altceva dincolo de acele cuvinte. Apoi, ca la o comandă neauzită dar care se pare că răsună în mintea fiecăruia, lăsară toţi ochii în pămînt şi începură să mănînce în tăcere. Evident că primarului nu-i scăpă reacţia neobişnuită a oamenilor şi-şi spuse în sinea lui că aici e ceva la mijloc. Hotărî imediat că trebuie să afle despre ce anume îi vorba. Aşa că îi îmbie să nu se grăbească, să mănînce şi să bea cu tot şartul, aducînd pe masă încai cîteva beri reci şi o sticloanţă de ţuică. Cam după vreun sfert de oră, dom' Cornel socoti că a venit tocmai momentul bun să iscodească. Zise aşa, aparent într-o doară: "Da' cum îi zice dealului ăluia?" Nea Iuliu Frona, cel mai vîrstnic dintre comeseni, după ce aruncă o privire scurtă către ceilalţi, spuse: "Îi zice Dîmbu' sau Dealu' lui Gîf." "Dîmbu' lui Gîf?", se miră primarul. "Da' de ce-i spune aşa?" Oamenii lăsară iarăşi ochii în jos, numai că acum zîmbeau pe sub mustaţă. Domnu' Iuliu rămăsese însă cu privirea tot la dom' Cornel şi-i zise: "Apăi, ar fi şi un cîntecel despre dîmbu' ăsta... I-auzi: 'Cînd dă dorul sus pe Gîf/ Dîmb pe Gîf şi Gîf pe dîmb/ Stai aici pe acest pămînt/ Tot iubind şi gîfîind'..." Fu rîndul primarului să rămînă mut, dar cu sprîncenele ridicate de uimire. Dar tot nu se lăsă şi vru să fie mai lămurit: "Adică? Cam ce să însemne cimilitura asta?" Ovidiu Iuga rîse şi, în cele din urmă zise cît mai pe şleau: "Dom' Cornel, ţi-o spun aşa, ca-ntre bărbaţi: eu am adus acolo, pe dîmbu' ăsta, cinci femei... Nu soţie, ci drăguţă! Pricepi matale?" "Io şapte!", se repezi un altul să se fălească. Primarul îngustă ochii şi întrebă ironic: "Şapte deodată?" Grupul hohoti, prăpădindu-se de rîs. Lăudărosul explică: "Ei, deodată! Pe rînd, normal!" Dom' Cornel îşi plimbă ochii către fiecare, şi fiecare se simţi parcă dator să mărturisească: "Io, trei", "Io, şase", "Io, două", "Io, nouă". Privirea îi poposi la urmă pe chipul lui nea Iuliu. Acesta spuse cu un soi de nostalgie plină de tîlc: "Eu n-am adus femei aici. N-am fost pe Gîf decît cu o singură drăguţă. Dreptu-i, ani şi ani la rînd, mulţi, mulţi ani..." Se lăsă iarăşi un moment de tăcere, dar tăcerea asta, avea altă mireasmă, dulce-amăruie. Ovidiu, mai vesel din fire, încercă să o alunge repejor şi strigă: "Măi, nea Oraţiu! Unde fugi, bre? Ia vin' de ne spune, mata cu cîte femei ai fost pe Gîf?" Ciompu clipi mărunt din ochi şi driblă iscusit întrebarea: "Eu, cînd se desprimăvăra bine, în ajun de Paşti, adunam într-o zi şi o căruţă de sticle de pe Gîf. Toate numa' şi numa' de lichior. Mai strîngeam şi eu bani de cîciumă..." "O căruţă plină cu sticle de lichior?", se miră dom'Cornel. "O căruţă înainte de Paşti şi cam încă una pînă-n Sfînta Maria-mică. Normal că de lichior! La drăguţă aşa se merge, cu beutură dulce..." explică amabil moş Oraţiu.

Primarul surîse gînditor: "Deci aşa. Asta-i povestea cu dîmbu' lui Gîf." "Asta-i, da. E un loc ferit, un loc unde să fugi, să te ascunzi. Şi toată lumea-i bucuroasă că nu ştim unul de altul, că nu voim să ştim unul de altul pe dîmbu' cela şi putem mere acolo cu cine ni-i voia. Vezi mata poieniţa aceea, mai înspre vîrf? Da, aia, aia. Ei, i se spune Joampa Fericirii. Aşa am apucat de la ăi bătrîni numele ăsta. Acolo şi-au mai alinat horenii ofurile, dacă mă-nţelegi..." "Înţeleg, înţeleg. Şi, hm, tot acolo şi le alină şi azi, nu?" "Păi, dar!" Primarul zîmbi iarăşi, parcă şi mai muncit de gînduri.

Cînd aflară bătrînii satului cam ce-i umblă prin minte lui dom' Cornel îi spuseră molcom, dar apăsat: "Primare, dacă te atingi de Dîmbul lui Gîf te-om bate cu pietre!" Le spuse că îşi asumă riscul ăsta. Vorbi el şi cu femeile, dar toate făceau pe niznaiul. Una nu ştia vreo legendă despre Dîmbul lui Gîf, fiind gata să se jure că nu auziseră vreo poveste despre locul acela. Numai că toate spuneau asta chicotind şi cu ochii strălucitori. Atunci le avertiza că aflase el o istorie foarte frumoasă şi că o va depăna unde trebuie, astfel încît cei care o vor auzi să dea bani pentru drumuri prea-cinstitului povestitor. Ele rîdeau şi se întrebau cine ar da bani doar aşa, pentru un basm. Dom' Cornel le spunea misterios că găsise dumnealui pe cineva. Ele ridicau, chipurile, nepăsătoare din umeri, lăsînd să se înţeleagă că se învoiesc la un asemenea tîrg.

Primarul scrise povestea, ajutat de domnu' de literatură din comună, precum şi de doamna de franceză, şi o potrivi într-o chestie care se numea birocratic proiect de dezvoltare rurală, trimţînd-o la Uniunea Europeană. Acolo, un franţuz provensal şi un neamţ bavarez au citit-o cu ochii rotunzi şi tare le-a mai plăcut. Amîndoi căzură de acord că legenda transilvană, altminteri cît se poate de vie şi plină de pasiune chiar şi azi, se aseamănă cumva cu Carmina Burana. Mai mult de atît, că ar merita cu prisosinţă punerea ei în valoare. Anul următor veniră fondurile pentru implementarea în circuitul turistic european al păcătosului şi iubăreţului de Dîmb al lui Gîf.

Primarul n-a fost bătut cu pietre. Dimpotrivă, oamenii din Horea s-au minunat şi s-au pornit să amenajeze cît mai iscusit dealul, dînd frîu liber simţirilor poetice locale. Astfel au apărut Scările Speranţei, Poarta Inimii, Masa Tinereţii fără Bătrîneţe, Cuptorul Fermecat, Cămara cu Suflete, Fîntîna Inimii, din care curge - cum altfel? - pîrîul Lacrima Iubirii, cel ce se varsă în Moara Norocului, scaldă naturală. Cum de altfel toate erau şi sînt naturale, atîta doar că acum erau scoase mai în evidenţă, iar numele erau scrise fain-frumos şi puse la vedere. Şi drumurile - ah, drumurile! - au fost şi ele în sfîrşit făcute cum se cuvine.

Am putea să ne oprim aici. Dar ar fi nedrept şi povestea nu s-ar încheia tocmai rotund. Aşa că trebuie istorisită şi ultima parte care să închege întregul. Lucrurile, zice-se, s-au întîmplat cam aşa:

Pe la sfîrşitul verii, cînd drumurile din comună şi Parcul Dîmbul lui Gîf au fost gata, truda horenilor se pomeni răsplătită de vizita domnului Ministru al Transporturilor şi al Amenajării Teritoriului care, aşa cum se obinuieşte, se împăună şi el cu aceste realizări. Lui dom' Cornel îi cam stătea pe limbă să-i spună drept în faţă ştabului din guvern că taxa de drum pe care le-o ia statul, cel puţin pe aici, prin localitatea unde era el primar, ar trebui plătită direct comunei. Dar îşi ţinu firea, iar moţii întîmpinară alaiul oficial după datină, ospeţindu-i pe numeroşii musafiri cu pîine coaptă în cuptor, sarmale şi purcei rumeniţi, telemea de oaie proaspătă odihnită-n putinici din lemn de brad, vin de Jidvei şi de la Valea lui Mihai, precum şi bătrîneasca ţuică gălbioară a locului, trasă musai de trei ori la cazan. Domnul ministru ţinu o cuvîntare laudativă în care sublinie rolul guvernului şi viziunea acestuia liberală şi europeană, tăie o panglică, mîngîie doi copii pe cap, se pupă cu cîteva matroane şi dădu mîna cu dom' Cornel. Ar fi plecat imediat spre alte "obiective", dar cînd văzu masa cîmpenească atît de bogată şi lăutarii cîntînd, inima lui se umplu de veselie şi renunţă la programul strict. Şi aşa muncise pe brînci toată săptămîna pe la conferinţe şi în tot soiul de comisii plictisitoare, semnînd zeci şi zeci de acte. Venise momentul să se mai relaxeze şi dumnealui, săracul!

Se aşeză la masă zicînd că o să ciugulească cîte ceva, onorînd gazdele. Dar bucatele faine şi bătura sprinţară făcură ca şi după un ceas şi jumătate să să se afle tot acolo, ţinînd tactul muzicii, îmbujorat şi zglobiu, lălăind adesea la microfonul pus cu generozitate la dispoziţie. Lăutarii se opriră o ţîră să-şi mai tragă sufletul şi atunci, nici azi nu se ştie cum, lîngă el se ivi moş Oraţiu. Ministrului i se păru o figură pitorească. Ciompu îl întrebă dacă vrea să-i cînte un cîntecel, iar înaltul personaj se învoi de îndată, amuzat şi superior. Cum spre vîrfurile munceilor din jur se adunaseră ceva nori, bătrînul i-l zise pe cel cu ploaia, care-l făcu să rîdă cu poftă pe oficial. Urmă imediat cel de-al doilea, însă aici nea Oraţiu îşi permise o inovaţie pe care n-o mai auzise nimeni pînă atunci. Schimbă doar o singură vorbuliţă din refren, iar trebuşoara asta avu ca efect încruntarea ministrului, dar şi o bruscă sclipire de vădită satisfacţie în ochii primarului. Această variantă interpretativă alcătuită ad-hoc de moş Ciompu suna aşa: "Şi pe mă-ta, şi pe ea/ Că e tînără şi-ar vrea!"...

Tembelismul jubilatoriu

Trăim în patria lui Caragiale, aşa că ne-am obişnuit ca să luăm cu lejeritate cam tot ce se petrece pe la noi. Pe aici nu se produc niciodată tragedii ci doar dramolete ridicole. Ce să se întîmple în ţara ce pendulează între telenovelele lăcrimoase şi manelele ce-i glorifică pe bărbaţii de bărbaţi, care "la femei îs ixixel/şi la portofel la fel", chestie din cauza căreia "duşmanii moare/că am valoare"? Mai nimic, nu-i aşa?

Cu mintea şi inima forjate pînă la cea mai crasă nepăsare de Ştirile de la ora cinci, pline de accidente groaznice, de crime înfiorătoare, de violuri abominabile şi de o violenţă ce frizează cel mai adesea demenţa, pare că nimic nu mai sensibilizeză publicul care, între o ciorbiţă şi o tocăniţă, înghite cu nesaţ toate aceste monstruozităţi. Iar acum, aflaţi în plin bîlci mediatic ocazionat de cimiliturile lansate de partide în legătură cu personajele propuse pentru ocuparea primăriilor, moartea unei fetiţe de şase ani, ucisă de o haită de cîini de pe la periferia Constanţei, nu a stîrnit cine ştie ce ecouri în conştiinţa publică.

Unii au dat din umeri şi au zis mioritic că asta e, ceasu' rău, soarta nenorocită - ce să faci? - şi şi-au văzut de treabă. Alţii, ca domul Mazăre, cel ce se vede şi în următorii ani tot în aceeaşi funcţie de edil-şef al Constanţei, nu numai că nu au simţit vreo urmă de responsabilitate, dar au demonstrat un tupeu incredibil. Unul pentru care noţiunea de nesimţire pare mult prea strîmtă. Dom' primar a întrebat cu o retorică lătrată cu aroganţă: "Ce căuta să umble teleleu un copil de şase ani pe acolo?" Pe unde adică? Prin taigaua siberiană cea plină de lupi, de urşi şi de tigri? Prin jungla Amazonului, unde pîndeşte jaguarul şi anaconda? Ei bine, nu. Nu prin aceste ţinuturi periculoase umbla copilul,ci la marginea oraşului pe care dumnealui îl păstoreşte de ani de zile. Oraş aflat în Europa cea liniştită, sigură şi mai ales civilizată. Cel puţin aşa ar trebui să fie un oraş cum e Constanţa, unul dintre centrele noastre turistice cu pretenţii internaţionale. Poate că, privită din punctul acesta de vedere, declaraţia primarului indignat are dedesubturi mult mai adînci, adresînd de fapt un mesaj occidentalilor dornici de aventuri insolite. Ceva gen: "Domnilor şi doamnelor, nu-i nevoie să mergeţi tocmai la poalele Muntelui Kilimanjaro pentru a trăi o săptămînă de neuitat printre fiare, simţind adrenalina pulsîndu-vă prin vene. Puteţi organiza safari-uri şi aici, la noi, în România! Şi vă asigurăm că riscul de a vă plimba printre maidanezii noştri feroci e cu mult mai veridic, decît hălăduiala printre leii ghiftuiţi din rezervaţiile africane." Cred însă că, la fel ca şi în alte cazuri, a fost o declaraţie pur şi simplu tembelă, lipsită de asemenea subtilităţi publicitare.

Cum tot tembelă a fost şi legea adoptată de un Parlament "omenos", propusă de senatorul Marinescu-Bideu, lege prin care se interzicea eutanasierea cîinilor "comunitari". E uimitor să vezi de cît simţ de prevedere şi posesivitate a dat dovadă acest ipochimen cînd şi-a demontat respectivul obiect sanitar care i-a adus acest bine-meritat renume şi cîtă opacitate a demonstrat cînd a înaintat altor zevzeci legea maidanezilor. Sau poate nu a fost deloc opacitate şi mă înşel eu? Poate că a fost şi aici un calcul abil. Pînă atunci nu se remarcase omul prin mai nimic, sub aspectul activităţii politice. Însă astfel, toţi aşa-zişii iubitori de căţeluşi urmau să-l ţină minte şi la alegeri să-i păstreze un colţişor cald în inimă.

Ştiu că voi fi făcut albie de porci de sus-menţionaţii "iubitori", însă consider că trebuie spuse cinstit lucrurilor pe nume. Cine sînt admiratorii necondiţionaţi şi mai ales iresponsabili ai căţeluşilor? Sînt două categorii de oameni, să ne înţelegem.

Prima şi cea mai numeroasă e alcătuită din "miloşi". Îi vezi dimineaţa coborînd cu punguţa de plastic în care e mîncare pentru cîinii pripăşiţi pe lîngă scara blocului. O fac în drum spre serviciu sau spre piaţă, ori ducîndu-şi nepoţelul de mînuţă şi învăţîndu-l şi pe acesta să procedeze tot aşa, fiindcă "şi căţeii e nişte suflete". Sînt ferm încredinţaţi că procedează cît se poate de bine şi de corect. Iau foc în gură în momentul cînd vin hingherii să ridice haita pe care ei o oploşesc şi o apără plini de furie împotriva oamenilor fără inimă care le spun de la obraz că locul cîinilor nu e acolo. Dacă, în cele din urmă, cu chiu, cu vai, dar sigur în absenţa lor, cîinii sînt luaţi şi duşi la vreun adăpost, aceşti oameni de foarte bine se reped să-i elibereze, semnînd pentru adoptarea lor în registru. Peste vreo două ceasuri cîiinii sînt tot la locul ştiut, adică pe lîngă scara blocului. Iar ciclul se mai reia cînd vecinii, exasperaţi de mizeria şi agresivitatea animalelor ce-şi apără din instinct teritoriul, covîrşiţi de alte noi generaţii canine, nu mai suportă şi cheamă iar hingherii.

În faţa acestor amatori necondiţionaţi de cîini nu rezistă niciun argument raţional. Logica e un moft, iar bunul-simţ o prostie. Dacă le spui că tu, cineva din familie ori vreun prieten, aţi fost muşcaţi de vreun cîine fără stăpîn, te privesc bănuitori şi brusc încruntaţi, întrebîndu-te repezit: "Dar ce-ai făcut de l-ai provocat?" În mintea lor, un cîine, fiinţă ce ar "funcţiona" pe baza unor criterii morale aristotelice, n-ar putea niciodată să atace un om decît dacă bietul animal ar fi agresat de către acesta. Cum? În orice fel imaginabil, inclusiv vizual sau olfactiv. Imediat eşti supus unei anchete severe, la capătul căreia ţi se dau triumfător cele mai aiuritoare explicaţii: "Păi, vezi? Aveai glugă pe cap şi Fetiţa (căţeaua pripăşită în parcarea blocului) nu-i suportă pe-ăştia cu glugă!". Cetăţenii cei miloşi sînt convinşi că noi toţi ceilalţi care ne întîmplăm prin oraş, pe stradă, prin parc, ar trebui să avem mare grijă şi să nu-i tulburăm în vreun fel pe cîini, fiind neapărat necesar să cunoaştem idiosincrasiile amicilor lor patrupezi.

O altă specie de "iubitori" de cîini, cu mult mai redusă numeric, este alcătuită din activişti. Aceştia sînt creatorii a tot felul de organizaţii caritabie numite drăgălaş "Azorel" sau "Codiţă", chipurile societăţi non-profit, menite să apere drepturile căţeleşti. Ei participă la dezbaterile televizate, ironizîndu-i sau chiar bălăcărindu-i pe cei ce li se opun. Însă activitatea lor cea mai importantă este aceea de a se zbate să apuce şi ei o halcă, cu cît mai consistentă, cu atît mai bine, din fondurie municipalităţilor sau organizaţiilor din străinătate ce trimit bani în România pentru rezolvarea problmei cîinilor comunitari. Banii vin, se sfertisesc, dispar în neant, iar situaţia rămîne neschimbată. Doar prosperitatea "militanţilor" sporeşte.

Numai în Bucureşti există peste optzeci de asemenea organizaţii. Poate că vreo cîteva dintre ele sînt animate de intenţii oneste, dar iată că, deşi există atîtea, lucrurile merg din rău în mai rău. La un calcul simplu, dacă fiecare din aceste societăţi non-profit s-ar preocupa să construiască adăposturi pentru 500 pînă la 1000 de cîini, problema maidanezilor ar fi rezolvată în capitală. Numai că o grămadă dintre aceste organizaţii îşi au sediul într-un apartament, iar preocuparea lor de bază este să fie cît mai vocale şi să ciuguească bănuţi, cît mai mulţi bănuţi, de peste tot. Pentru Ostap Bender, marele maestru al combinaţiilor, imaginat de Ilf şi Petrov, Bucureştiul ar fi fost raiul pe pămînt.

Pe toţi aceşti iubitori de cîini se bazazează domnul Marinescu-Bideu, promotorul unei legi aberante şi şchioape, care lasă practic în aer normele după care să se aplice respectiva invenţiune. Prin ea se interzice eutanasierea sutelor de mii de cîini ce hălăduiesc pe plaiurile patriei nastre, mai ales în mediul citadin, neoferind însă nicio altă soluţie realistă. Senatorul presupune că tuturor acestor animale li se vor construi peste noapte adăposturi, în care vor fi duse după o muncă titanică de strîngere a lor şi, mai apoi, vor fi hrănite şi îngrijite timp de zece- cincisprezece ani, pînă la extincţia lor pe cale naturală. Cred că nici un copil de şcoală primară n-ar putea să creadă o asemenea poveste. De unde să provină o asemenea sumă impresionantă de bani pentru o astfel de grandioasă acţiune? Legea nu spune, iar pe Marinescu-Bideu îl doare în cot de această dilemă majoră a administraţiilor locale, la fel ca şi pe ceilalţi indivizi care au votat-o într-o voioasă inconştienţă. Eutanasierea animalelor fără stăpîn se practică în Occident, ca o ultimă măsură, în cazul în care nu se prezintă nimeni spre adopţie, într-un anumit termen.

O lege normală în această privinţă ar trebui să cuprindă cîteva puncte obligatorii, după părerea mea. Cîinii fără stăpîn - comunitari mi se pare o gogoriţă cu iz de corectitudine politică - ar trebui strînşi de pe străzi şi de pe unde s-or mai fi aflînd. Cei ce se opun acestor acţiuni să fie drastic amendaţi. Pentru început, echipajele de la ecarisaj să fie însoţite de faimoşii poliţişti de proximitate care, cel puţin teoretic, ar trebui să-şi cunoască foarte bine enoriaşii din parohie şi să ştie cam ce-i poate pielea fiecăruia. Pe măsură ce patrupedele sînt strînse, cei care vor să le adopte sînt liberi să o facă pînă la un anumit termen rezonabil de la data culegerii lor de pe stradă. Adopţia să nu se facă în doru' lelii ca pînă acum. Nu, domnule, cetăţeanul care vrea să-şi ia un cîine se legitimează şi-şi ia un Grivei inscripţionat, adică identificabil. Dacă respectivul cîine e regăsit de hingheri tot pe stradă, posesorul să fie amendat cu să zicem 1000 de lei din cei noi, adică zece milioane din cei vechi şi adus la adăpost. În felul ăsta o să vedeţi ce rapid or să scadă toţi acei aşa-zişi iubitori de cîini, care îşi închipuie că a arunca trei oase acestora într-o cratiţă veche aşezată în curtea blocului şi a-i mîngîia cîteva minute după urechi înseamnă să ai grijă de un animal. Cînd tanti Fănica de la parter, cea care face scandal hingherilor ori de cîte ori aceştia vin să strîngă liota de urmaşi ai Fetiţei, căţeaua arhetipală a blocului clasic bucureştean, va lua o amendă care se va regăsi înscrisă frumos pe talonul de pensie se va linişti ca prin farmec. Iar după această întîmplare se va gîndi de şapte ori înainte de a mai oploşi vreun alt maidanez prin scară sau pe te miri unde. Fiindcă, vezi bine, o iubi ea căţeluşii, dar în casă nu-i ţine că fi'ncă lasă păr şi sare-n pat!

La fel o să se petreacă lucrurile şi cu nea Bebe de la doi, sau cu doamna de la ziare, cînd, după ce o să semneze pentru cîinele smuls din ghearele Ecarisajului, îl va lăsa tot în parcarea din spatele blocului. Peste o săptămînă o să trecă hingherul, o să-l ridice, o să-l identifice şi o să-i trimită direct prin poştă amenda, ca să nu mai existe discuţii.

Patrupedele care nu îşi vor găsi stăpîni adevăraţi vor fi eutanasiate. Asta nu înseamnă că vor fi măcelărite cu o rangă în cap, electrocutate sau cine ştie ce alte grozăvii. Li se va administra o injecţie care să le asigure o moarte blîndă şi rapidă, oricum preferabilă unei vieţi mizere trăite în ploaie, viscol sau arşiţă, chinuiţi de boli şi de paraziţi, înjuraţi şi uneori chiar pocniţi de oamenii la care se reped din acel instinct de teritorialitate sau dictat de cel de haită.

Dincolo de analiza costurilor necesare punerii în practică a legii votate cu atîta inconştienţă de Parlament şi dincolo de orice ipocrizie, hai să fim cinstiţi! Propunerea ca bieţii cîini să fie închişi în cuşti de doi metri pătraţi, ca în nişte celule, pentru tot restul vieţii, soluţie venită de la gingaşul şi eticul Marinescu-Bideu, vi se pare mai omenoasă? Ei?

Spre ştiinţa celor care deja m-au categorisit şi blestemat aflaţi că şi eu am un cîine. L-am adoptat imediat după Crăciun, fiind de fapt o căţeluşă. Era un pui de caniş, rasă de care nu mă simţeam prea atras, dar insistenţele familiei au biruit. Mai ales cînd au aflat că foştii stăpîni au cam chinuit-o şi erau acum pe punctul de a o abandona pe stradă. Bineînţeles că am avut de furcă cu educaţia ei, trebuind să o deprindem cu normele unor convieţuiri civilizate. Am şters cîţiva kilometri buni de gresie în urma ei, pînă s-a învăţat să facă afară. O scoatem "la plimbare" indiferent dacă sîntem obosiţi, dacă plouă, dacă ninge sau dacă nu avem nici cel mai mic chef de o ieşire. Am fost la medicul veterinar cînd s-a îmbolnăvit ori ca să-i facem vaccinurile. O facem pentru că este cîinele nostru şi datorită faptului că ţinem la el cu adevărat, nu fiindcă doar declarăm că iubim cîinii, aşa, în general. Tot spre ştiinţa celor care m-au judecat şi condamnat deja, fiind ei mari apărători ai cîinilor, aflaţi că nu ne-am gîndit niciodată să o lăsăm la colţul bloclui cu o strachină de apă şi una de mîncare alături...

Pînă la urmă, totul nu e decît o problemă de responsabilitate. Una de care nu dau dovadă cîtuşi de puţin nici atît de vocalii pseudo-iubitori de cîini, nici parlamentarii care au votat o lege tembelă asemenea promotorului ei, nici indignatul primar al Constanţei.

Un copil de şase ani a fost ucis de o haită de cîini, la periferia unui oraş din România, ţară europeană. Răspunderea e pulverizată de atîtea şi atîtea vini încît nu mai e resimţită de nimeni. Absolut nimeni nu pare să aibă nici cea mai mică umbră de remuşcare pentru această tragedie. În niciun caz senatorul Marinescu-Bideu, cel care într-o emisiune televizată dădea din umeri cu o nepăsare porcină, aruncînd vina pe administaţiile locale. În niciun caz primarul Mazăre, cel care îşi închipuie că funcţia îi permite să-i certe aspru pe părinţii ce şi-au văzut fetiţa omorîtă, printre alte cauze, chiar de incompetenţa şi tembelismul său. De asemeni, bănuiesc că nici unul dintre membrii fan-clubului maidanezu' nu resimte vreo urmă de regret. Parcă-i şi văd cum spun răstit: "Da' fetiţa aia crezi că nu i-a provocat pe bieţii cîini în niciun fel? 'Ai!?"

P.S. Domnul - hm! - Mazăre explica foarte sigur pe el, într-o emisiune cu caracter politic, cum că s-ar potrivi perfect în tiparul primarului ideal pe care-l visează locuitorii Constanţei. "Sondajele arată asta!", susţinea el cu un zîmbet şugubăţ, dar plin de modestie pe figura-i radiind de atîta cinste.

Ei bine, mărturisesc că niciodată n-am urmărit cu mai mult interes cum vor vota constănţenii...

Bucheţele de mazete - superofertă de sezon!

Nu obosesc să afirm că, deşi ne închipuim că profetul neamului nostru este Eminescu, cel care ocupă realmente, fără cea mai mică îndoială, această poziţie este Caragiale.

Iaca se apropie alegerile locale. Sincer să fiu, nu mă aşteptam să fie atît de puţin freamăt. Nu de alta, dar de cînd intrarăm în uniunea cea euvropenească fondurile de dezvoltare ce revin primăriilor or să prindă şi mai multă osînză, iar nasul cel fin al zoon politikon-ului românesc - rasă aparte şi tare vorace - nu poate să nu amuşine pofticios şi să scape aşa o pleaşcă. Cu toate acestea, vorba unui proverb, "greii" politichiei noastre se invită unii pe alţii la funcţia de primare al Bucreştiului ca grecii la puşcărie. Marea majoritate a "catindaţilor" oftează, se frăsuie, ridică ochi lăcrimoşi către cer, căzuţi la melancolie şi, în cele din urmă, dacă interesele partidului o cer, după o îndelungată cabulisire, acceptă cu un aer de unsuros martiriu. Adicătelea, oamenii se sacrifică la greu, mă-nţelegi! Din augusta lor mizericordie ne blagoslovesc în a ne face şi nouă hatîrul şi uite, na, poftim!, candidează.

Mulţam de efort, bibicilor, dar, din parte-mi, ceredeţi-mă, nu-i cîtuşi de puţin necesar. Iar ne aflăm în aceeaşi dilemă care ne bîntuie pe noi, bucureştenii, de vreo nouăsprezece ani încoace. Cum să alegem cea mai puţin rea dintre catastrofalele soluţii ce ni se oferă de către minunata noastră clasă politică. Şirul năpastelor abătute peste capitală a început cu Halaicu şi pare a nu se sfîrşi cu Videanu. Din nou, cu riscul de a fi taxat drept ticălos de robespierrianul Turcescu, spun că îmi va fi foarte greu să mă prezint în faţa urnei şi să mă decid pentru unul dintre hocus-pocuşii scoşi din pălărie de marile partide pentru respectiva funcţie. Ia să vedem ce ni se oferă în meniu:

Păi, în ordinea ponderii parlamentare şi a numărului de oferte, măcar fluturate, dacă nu hotărîte definitiv, să-i vedem pe cei scoşi de P.S.D. pe tarabă, aşa, la o primă strigare. Primul, auto-propus şi propulsat de organizaţia de Bucureşti a partidului, a fost eternul catindat Vanghelie, care este, cum s-ar zicea din almanahe. 'Mnealui este, de fapt, singurul entuziast al alegerilor pentru primăria cea mare, strigînd disperat: "Io, io! Pă mine votaţi-mă, fraţilor!" Asta în timp ce ceilalţi mahări din partid îl privesc cu suspiciune şi strîmbă din nas. Dar pe actualul primar al sectorului 5 e cam greu să te superi. Dînd senzaţia, cel puţin aparent, că e întotdeauna pus pe treabă, vindicativ, caraghios, scoţînd tot soiul de perle din puţul gîndirii personale, dar şi o mulţime de panglici multicolore, este de departe una dintre figurile cele mai pitoreşti şi reprezentative ale politicii noastre. Agramat şi incult, băiat simpluţ d-ai noştri, de viaţă şi de comitet, a trezit simpatia maselor largi, populare care, parcă în ciuda gomei searbede a unui Năstase, l-au şi votat. Înţeleapta conducere a P.S.D. are însă oarecari rezerve faţă de acest self-made-man cam frust şi, după dezbateri intestine ce se vor finaliza vineri, se pare că opţiunile vor emana, cu o vagă miasmă de scandal stins dar încă aburind, către Miron Mitrea. Fost lider sindical, reeşapat rapid în membru marcant al partidului, domnul în cauză s-a remarcat cu supra de măsură în perioada cînd a fost ministru şi a dotat C.F.R.-ul cu costume de scafandru şi şuruburi de 200 000 ROL bucata. Mai tîrziu a fost unul dintre organizatorii trecutelor turnee electorale ale formaţiunii sale politice, unde a văzut şi a făcut el multe... Acum, pentru a instaura liniştea şi armonia în P.S.D. e scos la înaintare, deşi s-arată năzuros tare. Ar mai fi şi cazul doctorului Sorin Oprescu, însă acesta e un caz asupra căruia mă voi întoace altă dată, fiindcă e unul mai deosebit şi parcă disonează cu peisajul din juru-i. Oricum, se pare că nici nu va mai candida, lăsîndu-i pe cei mai cu moţ să se afirme plenar...

Partidul Liberal ni-l propune pe vestitul lălăitor Orban, starul Transporturilor româneşti, căzut, prin iarnă, victimă a propriului său profesionalism prin mult prea mediatizatul său accident. În afară de această chestiune, altă performanţă cu care maestrul cîntăreţ se poate lăuda este aceea că în timpul ministeriatului său în scumpa noastră ţară nu s-a realizat nici măcar un amărît de kilometru de autostradă. Omul are deci stofă de primar al Bucureştilor, desigur, în nobila tradiţie a predecesorilor săi de după '89.

P.D.-L., partidul prezidenţial, vine cu mutarea-n plic: Blaga la Primărie. În afară de o obrăznicie de ciocoiaş parvenit ce a servit multe gogoşi şi iaurţele, prin altceva nu-mi amintesc să se fi remarcat acest fost vameş uns cu toate alifiile, maestru al sportului de a sări dintr-o barcă politică în alta. A, ba nu! Greşesc. Pe vremea cînd era ministru, la "aviară", poliţia a arestat cîteva camioane cu găini ungureşti suspecte care s-au dovedit a fi mai curcani decît vigilenţii funcţionari ai Ministerului de Interne, căzuţi de fazani în povestea respectivă. Ar mai fi şi alte poveşti, mai neguroase, cum ar fi "Afacerea Clisura", dar peste ele s-a aşternut demult praful şi mai ales tăcerea.

Domnul Blaga a fost lansat în campanie de un fîrtat din aceeaşi gaşcă politică, respectiv de primarul sectorului 3, Liviu Negoiţă. Cică sectorul ăsta e a mai brava din toată garnizoana, deşi arată la fel de îngrijit, de asfaltat şi "bordurat" ca şi celelalte, iar gurile rele spun că ar avea niscaiva dovezi în privinţa unor ghiduşii pe care dom' Negoiţă le-ar fi săvîrşit în legătură cu baza sportivă "Voinicelul", aia la a cărei amenajare am contribuit şi eu, în alte timpuri, cu nu mai ştiu cîte zile de muncă patriotică. Sigur, faptul că o mînă spală pe alta nu mai e deloc o noutate în politica dîmboviţeană. Cum nu-i nici susţinerea pe care jucăuşul Băsescu, garantul echilibrului în stat, i-o acordă în stilu-i caracteristic ipochimenului din partidul prezidenţial, afirmînd la o oră de maximă audienţă că "Blaga o să-l pulverizeze pe Mitrea" în alegeri.

Amuzant ar mai fi şi faptul că nenea Blaga şi-a făcut buletin de Bucureşti în urmă cu cîteva zile... Dacă Parisul a meritat o liturghie, iacătă că şi Bucureştiul merită un buletin, că doar e fratele mai mic, mai murdar şi mai bolnăvior al metropolei franceze.

Cam ăştia sînt băieţii, deloc săraci, dar al dracului de curaţi, pe care ni-i pun în faţă marile forţe politice. Pe ceilalţi, de la conservatori (foşti umanişti, viitori liber-schimbişti, dar oricum mîncători din castronaşul lui Felix-Motanul) sau de la alte partiduleţe de o anvergură asemănătoare, lumea nu-i ia în calcul. Nimeni nu se uită la ei şi nici măcar nu-şi bate capul să afle cine sînt. Poate că-i o greşeală, poate că printre ei sînt cetăţeni meritorii, dar asta e situaţia. Noi, românii, n-am învăţat că nu numai cei ce vin din partea unor mari partide trebuie susţinuţi. Personal, în mai multe rînduri, am optat dintr-un spirit idealist spre oameni pe care-i consider(am) valoroşi, dar procentele obţinute de aceştia în alegeri au fost minuscule. În plus, nu aş dori să creadă cineva că fac apologia cutărei sau cutărei persoane ori forţe politice. Aşa că, privind cu luciditate, între jupînii de mai sus se va da bătălia pentru ocuparea fotoliului de primar general al capitalei. Mi-e clar că fiecare dintre candidaţii ăştia nu sînt în stare de nimic, dar la fel de bine ştiu că sînt capabili de orice.

Acum toţi - mai puţin vrăbiosul Vanghelie - sînt abulici, lipsiţi de orice entuziasm, supunîndu-se parcă dictonului "dacă-i musai, cu plăcere", ori de-a dreptul cuprinşi de o mare lehamite. Însă de cum s-o da startul în campanie, ia să-i vezi cum deodată îşi încordează muşchii, se avîntă în bălăcăreli şi fac spume la boticul parfumat. Iar publicul va sta cu ochii holbaţi la spectacol, pariind cu naivitate pe unii sau pe alţii.

După ultima confruntare televizată în direct, baştanii se vor duce la un şpriţ şi vor avea discuţii lejere, nefiind însă exclus să mai pună la cale şi vreo inginerie financiară cu unul sau celălalt adversar, ca între oamenii serioşi. Înainte de a se urca în gipane, vor şopti privindu-se complice: "Amărîţii ăştia nu ne merită! Şi vorba aia, numai noi ştim cît timp şi cîtă sănătate ne-am mîncat pentru ei. Ehe, românii şi recunoştinţa, vezi să nu!" Vor spune asta cu cea mai deplină sinceritate şi cu cea mai profundă convingere.

Peste două zile, alegătorii vor merge la urne ameţiţi mediatic şi zăpăciţi de cap de atîtea promisiuni. Vor pune ştampila şi vor nădăjdui din nou. Apoi, în următorii ani, vor ofta sau vor înjura prin acelaşi Bucureşti murdar, plin de haite de maidanezi, de limuzine strălucitoare ce-i vor stropi cu acelaşi veşnic noroi, al aceloraşi eterne şantiere de amenajare a străzilor şi liniilor de tramvai, în aceleaşi ambuteiaje, în acelaşi aer plin de paraf şi ţînţari vara şi printre aceleaşi troiene care-i vor surprinde pe primari iarna, în timp ce domniile lor se vor afla în vreun paradis tropical şi vor da indicaţii preţioase prin mobil.

Eu unul o să mă duc în primul tur şi o să votez pe o persoană ce o să mi se pară mai de ispravă. Dar ştiu de pe acum că nu o să ajungă în turul doi. Aşa cum nici eu nu voi mai ajunge la secţia la care sînt arondat, fiindcă m-am săturat să aleg între cea mai mică dintre belele.

În rest, noi să fim sănătoşi şi să avem o viaţă suficient de lungă pentru ca să prindem momentul cînd la Primărie o să vină nu un om politic ci, pur şi simplu, un OM.

România a ieşitără la luminaţie...

Culoaru' de securitate, populaţie, apeluri, simţ civic, curăţenie, plantaţii de jandarmi, cerinţele Patriei, "cîinii maidanezi, brandul nostru de ţară", panseluţe, panseuri, SPP-işti, "dacă apare probleme mai critice, aşa, întrebaţi-o pe tanti Geta care-i procedurile", curcubeu, amintiri, gură-cască, lunetişti, adevăruri crude, la grătar, la cuptor sau dietetice, ţaţe, duduiţe, fete de bine, mare concurs în Libertatea de pe 3 aprilie: "Vrei şi tu chiloţei ca ai Andreei Bălan?", oameni politici, moftangii, "fabulospirit", specialitaea casei, miliţişti şi poliţieni, manifestanţi anti-NATO, vigienţă maximă, ploaie, lehamite, sastiseală, sictir, justificată mîndrie patriotică, semafoare defecte, interdicţii, militari, mulţumiri, "cel mai puternic om al planetei", "cu zîmbetu' în ochi şi lumină pe buze", analize pertinente, "s-au împotrivit, opunînd un veto decisiv contra aderării micuţei ţări balcanice la organizaţie", "Veto, şi tu, Marmelado, 'aidi, fă, ţineţi calu', dracului, că ăştia umblă să ne co'fişte căruţa, cu summitu' ăsta!", fa'cişti, comunişti, accident, jidani, arăboi, bozgori, oculta internaţională, Vadim, masoni, mititei, popularitate, preşedinţi, gălăgie-n gură, vie adeziune, "transmitem live, în direct, chiar în acest moment", fenomene ezoterice, "excelente dovezi de profesionalism maxim", gunoieri selecţionaţi, delegaţii, costumaţii, legitimaţii, varză, brazdă, brînză, viezure, mînz, "noi, europeni, fii ai Romei", îndrăzneţe planuri manageriale, "Casa Poporului în straie noi", zîmbete, păreri, "pe aici nu mai umblă spectru' lu' Ceauşescu", echipa pirotehnică în acţiune, fîsîieli, băşcălie, solemnitate, goarne, omagii, mîncare moca, "obiectivitate coerentă", "în compensaţie, am primit cîte o sticlă de vin de colecţie de fiecare ziarist", praf, averse uşoare, noroi, canale sigilate, "memoria găurilor", binoclu, prima doamnă, eleganţă sobră, gazon, pedanterie, iarbă verde, popularitate, bere, voioşie, balonări, dezbateri aprinse, urticarie, gipane, baştani, costuri, merţane, specific naţional, mici suveniruri, gargară, mirosuri, cozi, ambuteiaje, entuziasm popular, incidente minore, "bătaie administrată de poliţie", simţ de răspundere, indignări, societatea civilă, "îngheţată pe fundal marin", luări de atitudine, brînzoaice reci, "făcut cu ochiul în sens pozitiv", deontologie, uriaşă şansă istorică, isterii, mîncărimi, cuvîntări, investigaţii jurnalistice, onestitate, moment excepţional, laxative uşoare, alergii, "ne doare Insula Şerpilor", brambureală, "istoria în direct", ATLANTIDA, oratori, damfuri, odicolon, fugiţi de acasă, microfoane, tomberoane, farfurii de unică folosinţă, moralişti, tot neamul de aflaţi în treabă, critici, susţinători, vestita ospitalitate românească, inspectori, "atenţia i-a fost sustrasă de un individ aflat sub influenţa alcoolului", împrejmuiri, gărduleţe, garduri, cordoane de securitate, cută, ceafă, caschetă, "ochi de gheaţă şi braţ de oţel", ţuţeri, linguşeli, gudurări, petrol, putere, Putin...