A doua poveste

Tim Robert era sergent-bucătar la popota unei unităţi americane staţionate in Bagdad. Toată lumea ştia că e un tip la locul lui, dar visul lui secret era sa trăiască marea aventură. N-ar fi putut să spună în ce-ar fi constat aceasta, dar socotea că e menit unei asemenea întîmplări. Niciunuia dintre colegi nu i-ar fi dat prin cap ce gînduri şi ce aspiraţii avea liniştitul şi mereu relaxatul sergent Robert.

Deşi metropola irakiană este socotită unul dintre cele mai periculoase locuri din lume, omul nostru se plictisea de moarte aici. Singurele actiuni mai interesante erau ieşirile pentru aprovizionare. La cea de-a patra pe care o făcuse de cînd sosise avusese parte de o ambuscadă. Scăpase fără nicio zgîrietură. De atunci era cu ochii în patru, fiind atent la tot ce mişcă în jurul său. Dar asta nu se întîmpla decît atunci cînd ieşea din unitate. În rest era doar rutina militară, cu nesfîrşitele jocuri de cărţi, sporovăieli, picanterii şi invidii inerente într-un colectiv.

Sigur, mai erau şi permisiile. Dar capitala Irakului nu era chiar locul cel mai propice pentru distracţiile unor tineri americani. Tim cunoştea forte bine situaţia şi nu se băga în nimic ce ar fi avut vreun iz dubios. Avea el marota aceea în minte, dar nu era cîtuşi de puţin un individ inconştient.

Aşa că, în ziua cînd îi veni rîndul la o ieşire, hotărî să dea un tur pînă la ruinele anticului Babilon. Nu că ar fi fost un ahtiat după arheologie sau istorie, dar i se acrise să meargă mereu prin aceleaşi bombe slinoase şi să asculte aceleaşi poveşti tîmpite.

După o oră de umblet prin praf, pe lîngă tot felul de ziduri, pietroaie şi sculpturi roase de timp, se întrebă dacă nu cumva făcuse o alegere chiar mai proastă decît cele de pînă atunci. În plus, soarele ardea cumplit. Căută un loc în care să se răcorească şi el cu o bere dar, în afară de cîţiva negustori de "antichităţi" şi de tarabele lor amărîte, nu zări nimic altceva. Înjură cu sîrg străvechea cetate cu tot cu asirieni, akkadieni, sumerieni şi ce dracu or mai fi fost ăia pe acolo şi cu gura uscată iască îl întrebă pe unul dintre localnici, ajutîndu-se de o pantomimă lesne de înţeles, unde ar putea să bea ceva. Arabii începură să vorbească toţi deodată în limba lor guturală, presărînd şi niscaiva cuvinte englezeşti, într-un taleş-balmeş destul de puţin inteligibil, dar extrem de animat şi volubil, însoţit de gesturi iuţi sau grandilocvente. Unul dintre ei i se păru că ar da dovadă de cunoştinţe într-ale limbii lui Shakespeare mai avansate decît ceilalţi. Numai că acesta, Ali pe numele său, se dovedi de departe şi cel mai şmecher.

Pur şi simplu îi spuse că dacă vrea bere trebuie să-i facă onoarea şi să cumpere de la el ceva. Tim îşi aruncă ochii sastisit pe măsuţa negustorului. Statuete de gagici sinistre cu şerpi în păr, nişte capete albastre de bou cu coarnele vopsite în bronz auriu, oale de ceramică pictate, precum şi o mulţime nesfîrşită de tăbliţe de lut ars, acoperite de scriere cuneiformă şi cu cîte o figură bărboasă aşezată central. Nu era nimic de pus pe şemineu în casa din Oklahoma a părinţilor. Mai la margine erau tot felul de ibrice, de vase şi alte obiecte din cupru care se vedea, după urmele de ciocan, că sînt lucrate artizanal. Se gîndi să ia ceva cît mai ieftin. Dar irakianul îl tot îmbia cu tot felul de alte prostii, unele din ce în ce mai piperate la preţ. Sergentului Robert i se părea că încep să-i fiarbă creierii în scăfîrlie de căldură, dar comerciantul nu se lăsa şi-i tot scotea dintr-un săcotei alte şi alte obiecte, lăudînd frumuseţea şi calitatea acestora. Ultimele două minuni care le puse pe tarabă erau un soi de pahar întruchipînd un cap de cerb şi o lampă din acelea alimentate cu seu de oaie, tipică Orientului Mijlociu. Ultima chestie părea cel mai mic obiect dintre toate. Spera să aibă şi cel mai mic preţ. Se dovedi că nu se înşelase. Arabul începu să-l firitisească pentru alegerea făcută, spunîndu-i cît de deştept fusese să aleagă tocmai lampa lui Aladin. Apoi îl îndrumă cu propoziţii extrem de clare, semn că mai făcuse trebuşoara asta de nenumărate ori, spre localul fratelui său.

După un sfert de ceas de hurducat cu jeepul în direcţia arătată, găsi şi cîrciuma. Îi arată patronului marfa cumpărată de la Ali şi acesta îi făcu o reducere simbolică la bere. Pe primele cinci le bău de sete. Celorlalte le pierdu şirul.

Se întunecase de mult şi se făcuse de-a dreptul răcoare. Tim hotărî că e timpul să-şi ia tălpăşiţa de acolo. Se sui cam anevoie în maşină şi porni. După o jumătate de oră simţi orecari imperioase nevoinţe, lucru cît se poate de firesc avînd în vedere cîtă băutură turnase în el. Luminile oraşului se vedeau în zare, dar drumul era pustiu. Se uşură chiar în mijlocul lui, în semn de protest pentru o zi atît de anostă. Cînd să se pună ca lumea în scaun avu o senzaţie al naibii de neplăcută. Se aşezase tocmai pe obiectul cumpărat. Se ridică cam nesigur şi, enervat, îl apucă cu gîndul să-l arunce cît colo. Totuşi, cumpăni el, prostia aia îl costase aproape zece dolari. O scoase din pungă şi se zgîi cu o mutră bănuitoare la ea. Lampa lui Aladin! Auzi ce texte pueau să scoată ăştia din ei! Începu să rîdă de unul singur şi, mai mult în bătaie de joc, să-i frece gîtul lunguieţ cu policarul zicînd ironic: "Hai, duh al lămpii, arată-te!"

Chiar în momentul cînd vru să o arunce cu lehamite în torpedou se auzi un şuier năpraznic. Primul gest, reflex dobîndit pe cîmpul de instrucţie şi pus bine la punct pe străzile Bagdadului, fu acela de a se arunca pe şosea, poziţionîndu-se în spatele autovehcolului. Ceea ce şi făcu, fără să analizeze vreo clipă situaţia. Pe aici era mult mai înţelept să procedezi aşa. Cînd îşi ridică nasul din colb văzu silueta uriaşă şi cu irizări strălucitoare a unui djin, exact cum erau cei din O mie şi una de nopţi. Unul adevărat!

Îşi privi mîinile. Îşi mişcă pe rînd degetele, după voie. Nu visa. Se ridică şi îl salută pe duh:

"Hallo!" Adăugă: "Eu sînt Tim."

Uriaşul se înclină uşor dinaintea lui, plin de defernţă.

Sergentul-bucătar Robert realiză că asta e marea lui aventură. Îşi dădu seama că de aici încolo întreaga lui viaţă se va schimba. Un destin fabulos îl aştepta. Onoruri şi bogăţii incredibile, posibilităţi de neînchipuit. Şi femei, multe femei, grămezi de femei! Că doar ăştia umblau cu seraiu', nu se încurcau la bucată, nu? Putea fi number one în orice domeniu. Putea să fie general. Ei, general! Putea să ajungă şi preşedintele Statelor Unite dacă ar fi vrut. Dar acum o asemenea ispravă parcă nu mai era aşa o chestie. Putea să fie stăpînul Pămîntului, împăratul-împăraţilor şi sultanul-sultanilor!

Se învîrti chiuind de bucurie şi rîzînd în hohote. Cînd se mai potoli, îi spuse djinului:

"Şi acum la treabă, amice! I-auzi prima mea poruncă!"

Dar duhul se mulţumi să-l privească cu atenţie, fără să zică nimic. Tim vorbi mai tare. Niciun efect. Atunci ţipă. Nimic. Răcni de simţi că o să-i plesnească vreun vas de sînge în cap. Tot degeaba. Djinul îl privea cu aceeaşi atenţie şi politeţe ca la început. Poate că la acestea se adăugase şi un strop de curiozitate. Dar militarul nu se lăsă. Urlă la el. Îi dădu zeci de comenzi. Se stropşi furios, din ce în ce mai răguşit, convins fiind că nemernicul ăla îl sfidează. De la un punct încolo duhul păru să nici nu-l mai ia în seamă privind visător spre răsărit. Cînd Tim se prăbuşi epuizat de atîta efort şi nervi, uriaşul se aplecă spre el, înmînîndu-i un cartonaş. După care, cu acelaşi şuier teribil intră la loc în lampă.

Cu ochii ieşiţi din orbite, americanul citi slovele scrise frumos în engleză:

"Ai avut o singură şansă. Din păcate pentru tine, eu vorbesc numai araba!"

Tom

Aceasta este prima mea povestire publicată în acest blog. Am decis să vă ofer una care să aibă şi o notă de umor. Vor urma şi altele. Poate şi fragmente mai reprezentative din romanele mele.

Sper din suflet să vă placă!

Poveste cu Peştişorul de Aur

În dimineaţa aceea Relu Popovici era cam confuz. Seara trecută sărbătorise din greu împlinirea celor douăzeci de ani de viaţă. Dar era duminică, aşa că nu trebuia să se ducă la serviciu şi nici vreo corvoadă casnică nu se întrvedea la orizont. După o scurtă interogaţie interioară, găsi rapid singurul răspuns cît de cît mulţumitor. Îşi luă deci undiţele şi porni către plajă tîrînd după el o barcă de cauciuc. Nu înainte de a-şi lua cu el o niscaiva sticle de bere reci din frigider.

Cam după un ceas de umblet hai-hui, se opri în dreptul unei stînci şi aruncă acolo la peşte. Băuse deja vreo trei beri cînd simţi că a prins ceva. La capătul firului era un peştişor strălucitor. Înjură scurt - crezuse că prinsese ceva mai de soi - şi se apucă să-l scoată din ac. Cum termină această operaţiune, chiar în momentul cînd se pregătea sa-şi arunce captura în recipientul destinat păstrării acesteia, Relu auzi un glăscior subţire strigînd disperat:

"Dă-mi drumul înapoi în mare, tinere domn, şi-ţi voi îndeplini trei dorinţe!"

Pescarul se uită uimit în stînga şi în dreapta, apoi se holbă la prada din mînă. Întrebă plin de circumspecţie:

"Tu ai vorbit, mă?"

"Da, eu am vorbit. Eu sînt Peştişorul de Aur!"

"Hai, lasă-mă!, făcu ironic Popovici. Dacă tu eşti Peştişorul de Aur eu sînt Michael Jakson!"

"Eu chiar sînt Peştişorul de Aur!, accentuă ciudata fiinţă marină. "După cum vezi sau, mai degrabă auzi, vorbesc. Sînt un peşte fermecat."

Bărbatul se scărpină încurcat în creştet:

"Şi poţi să îndeplineşti orice dorinţă? Ştii tu, aşa cum e în basme..."

"Da", făcu mititelul, "exact aşa."

"Pe bune!?", insistă uimit Relu."

"Pe bune!", oftă Peştişorul

"Ei, atunci ia fii atent aici!", rînji tînărul, frecîndu-şi cu dosul mîinii fruntea.

"Sînt cît se poate de atent..."

"Bine. Atunci uite prima dorinţă: să dansez ca Michael Jakson!"

"Asta-i prima ta dorinţă?", se miră Peştişorul.

"Da! Asta-i! Ce, nu poţi s-o îndeplineşti?", îl chestionă Relu încruntat dintr-odată.

"Ba da. Fie cum vrei!"

"Aşa... Acum a doua. Vreau o maşină tare de tot!"

"Ce marcă?"

"Un Jaguar ultimu' tip."

"S-a făcut. Altceva?"

"Să mă-nsor cu Gina. Cu Gina Dobre, aia de a fost cea mai mişto gagică dintr-a doi'şpea. O ştii care? Să nu-mi faci vreo confuzie!"

"Eu ştiu la cine te referi, dar, scuză-mă, tu eşti sigur că asta-i ultima dorinţă pe care vrei să ţi-o îndeplinesc?"

"Sînt precis!", zise convins tînărul.

"Cum vrei..." se resemnă Peştişorul. "Acum poţi să te duci acasă şi toate dorinţele tale le vei vedea că se vor fi împlinit întocmai cum mi-ai cerut. Eu m-am ţinut de cuvînt. E rîndul tău să-mi dai drumul."

Relu clătină din cap cam cu îndoială, dar îl aruncă în mare. Mai trase două beri şi se înapoie la ţărm.

*

Se scurseseră mai bine de douăzeci şi cinci de ani de atunci. Peste domnul Popovici însă părea că trecuseră mult mai mulţi. Chelise, iar părul rămas i se albise. Se uscase, dar făcuse în acelaşi timp şi o burtă cinstită. O cută adîncă îi brăzda fruntea, o alta i se săpase între sprîncene, iar colţurile gurii i se lăsaseră de parcă ar fi uitat de mult să mai zîmbească.

Într-o sîmbătă dimineaţă, imediat ce se întoarse de la slujba de nopte, acolo unde mai mult moţăise, îşi luă sculele de pescar şi bătrîna barcă pneumatică, pornind spre larg. Se opri tot în dreptul aceleiaşi stînci, cum o mai făcuse de nenumărate ori de atunci încoace şi, oftînd, lansă cu măiestrie pînă departe. Apoi se puse pe aşteptat desfăcînd o cutie de bere.

Nici nu apucă să o golescă pe toată, că şi simţi că a muşcat ceva. Cînd văzu ce-a prins, strigă mijindu-şi ochii cu furie, dar şi cu o satisfacţie rău prevestitoare:

"Aha, nenorocitule! În sfîrşit mi-ai căzut din nou în labă! De cînd voiam eu să dau ochii cu tine!"

Peşişorul de Aur, căci el se prinsese iarăşi în cîrligul undiţei, se uită pierit la Relu. Acesta ricană:

"Ce-i, coane? Ţi-a pierit graiu'? Sau nu mă mai cunoşti, ai?"

"Ba te cunosc, cum să nu! Nu înţeleg însă de ce eşti atît de supărat."

"Nu înţelegi, nu? Ei, las că o să-ţi povestesc eu imediat de ce. Că numai la belele m-ai băgat, scîrbă ordinară ce eşti!"

"Păi", încercă Peştişorul să se dezvinovăţească "n-am făcut nimic altceva decît să-ţi îndeplinesc dorinţele. Propriile tale dorinţe!", sublinie el.
"Da, sigur că da!", mîrîi omul. "M-ai rupt în două cu îndeplinirea asta a dorinţelor!" Aproape că urlă: "M-ai nenorocit, asta ai făcut!" Îşi agită pumnul în timp ce scrîşni ameninţător: "De n-o să-ţi placă ţie ce-o să-ţi fac, să dea dracii-n mine!"

Peştişorul încercă să-l aducă la sentimente mai bune:

"Dacă-mi dai drumul şi nu-mi faci niciun rău, poate că aş putea să-ţi rezolv toate problemele. Nu uita că pot să-ţi îndeplinesc..."

"Las' că ştiu eu de ce eşti capabil!", se stropşi bărbatul întrerupîndu-l. Dar furia lui parcă se mai domoli. Căzu pe gînduri, ţinînd micuţa vietate strîns în mînă. La capătul acestei scurte reflecţii întrebă posomorît: "Poţi să mă scoţi din supărări şi amar?"

"Eu zic că aş putea. Dar cugetă bine de data asta la ce-mi ceri."

Relu clipi de două ori iute şi spuse oţîrît:

"Atunci scapă-mă de Gina, de nevastă-mea, de! Da' acuma, pe loc, auzi?"

"Gata. Ai scăpat. Cînd te-oi duce acasă o să găseşti decizia de divorţ pe masă."

Chipul bărbatului se mai lumină. Trase un gît de bere şi se frecă cu cutia încă rece de bărbia nerasă. Dădu încetişor din cap. Îi venise în minte încă o idee:

"Păi, dacă tot am scăpat de aia, atunci fă-mă cel mai tare bărbat de pe Litorlal, de la Sulina pînă-n Vama Veche."

"Poţi să fii mai clar?", şopti precaut Peştişorul.

"Vreau să fiu al doilea Terente, nene! Da' tare ca fieru', iute ca oţelu', douăş'patru din douăş'patru de ore pe zi, şapte zile din şapte. Să facă femeile coadă la mine. La Relu, non-stop, he, he, he! Acum ţi-e clar?"

Peştişorul se uiă lung la el. Spuse uimit:

"Măi, omule, eşti convins că asta vrei?"

"Absolut convins! Mai convins de atît nu se poate!"

"Să nu dai vina după aceea iar pe mine!"

"Fă tu treaba asta şi după aia o să rămînem prieteni toată viaţa."

"Ei, atunci poftim!", făcu micuţul îndeplinindu-i pe loc dorinţa.

Bărbatul nu-şi mai încăpea în piele de bucurie, ca să zicem aşa. Ţopăia rîzînd, mai, mai să se răstoarne cu barca de atîta entuziasm. După ce se mai potoli, spuse cu o figură serioasă:

"Şi-acu' ai să vezi că m-am copt şi eu la cap. A treia dorinţă sînt banii. Banii, tată! Că dacă ai bani şi instalaţie nu-ţi mai trebuie nimic pe lumea asta!"

Peştişorul nu zise nimic, mulţumindu-se doar să clatine imperceptibil din căpşor.

"Ai rămas fără replică-n glas, ă?"

Auriul i-o reteză scurt:

"Cît?"

"Bagă-mi o sută de milioane! Adică nu! Ce să mă-ncurc eu cu milioanele? Bagă-mi un miliard de dolari direct!"

"Ţi-i pun într-un cont. Că de-ăsta n-ai."

"Ne, ne, ne! Ce? Să dau de dracu cum am păţit-o cu maşina? Iar să mă încurc, naibii, în acte? Că mă luase Miliţia şi Ilicitu' că de unde şi cu ce bani am cumpărat-o, că unde-i dovada de intrare în ţară şi numai mizerii de-astea, de am zis mersi că nu m-a băgat la puşcărie după aia. Nu, dom'ne. Cash! Banu' lichid, tată!"

"Bun. Aşa ţi-i livrez. Spune-mi doar unde."

"Cum unde? Aici!"

"Aici?! Măi, domnule dragă, nu-ţi dai seama ce vorbeşti!"

"Bă, peştişorule, comentezi? Am zis aici, aici mi-i pui, da?", se sumeţi Relu.

"E ultimul tău cuvînt?"

"Da. Hai, dă-i drumu' şi nu mai trage de timp!"

"Atunci aşa să fe!", zise vietatea fermecată cu un soi de ascunsă îndîrjire.

Sute şi sute de kilograme de bani umplură instantaneu barca, aranjaţi frumos în cupiuri strînse bine în barete rezistente de plastic. În cîteva clipe tot mormanul acela uriaş covîrşi micul vas şi se prăbuşi în mare. Bărbatul se aruncă şi el imediat în apă, lăsînd Peştişorul de Aur în voia lui, în timp ce el încerca să mai prindă măcar două dintre cărămizile de dolari. Nu izbuti să reţină decît una cu care reuşi să se întoarcă la ţărm.

Înainte să acosteze, îşi împachetă bănetul în tricoul ud şi-şi mai uită de supărare văzînd privirile siderate ale babelor de pe la porţi care stăteau cu ochii aţintiţi asupra făloşeniei lui, ducîndu-şi indignate mîna la gură. După o săptămînă, în loc de satisfacţiile visate avu parte doar de ruşine dar şi de asemenea dureri încît nu mai rezistă şi ajunse la spital. I se aplicară toate tratamentele cunoscute, dar rezultatele nu erau cele preconizate, spre marea uimire a medicilor. În disperare de cauză, s-a decis, de comun acord cu pacientul, redimensionarea chirurgicală la parametrii normali a organului într-o clinică particulară şi scumpă. Operaţia i-a mîncat toţi banii.

Păţania lui fu preluată de mai multe posturi de televiziune, în căutare de senzaţional. N-avu ce face şi explică unui reporter că toată trauma prin care trecuse i se datora unui nenorocit de Peştişor Fermecat, care-i îndeplinise dorinţele interpretîndu-i-le într-un mod perfid.

Petrecu următorii zece ani la balamuc. Poate că ar fi scăpat după o lună, două. Dar tot din mass-media află că, după o furtună îngrozitoare, toată plaja de la Vama Veche pină hăt, dincolo de graniţa cu bulgarii, se umpluse de bancnote de o sută de dolari. A fost trecut de urgenţă la furioşi. Un deceniu le-a trebuit psihiatrilor să se convingă că nu mai e periculos.

S-a întors în localitatea natală de pe malul mării. Deşi abia împlinise cincizeci şi şase de ani arăta ca un moş scofîlcit cu ochi rătăciţi. Lumea îl cam ocolea şi cu greu îşi găsi un loc de paznic la un depozit de cherestea. În ziua de odihnă mai ieşea să dea la peşte.

Într-una din aceste libere se opri iarăşi în dreptul stîncii şi aruncă undiţa. Goli un sfert din sticla pîntecoasă de plastic, umplută cu bere ieftină de la bodegă, pînă să simtă prin nylonul întins că momeala a fost muşcată. Cînd trase cîrligul afară îl văzu pe Peştişorul de Aur prins acolo. Se uită îndelung la el, fără să zică o vorbă. Dar creatura se zbătea, implorîndu-l:

"Dă-mi drumul, domnule Popovici, că o să-ţi îndeplinesc trei dorinţe! Hai, că poate acum o să le nimereşti!"

Tremurînd de nervi în tăcere, Relu îl scoase de pe ac. În cele din urmă, îi zise cu o voce răguşită şi stinsă:

"Ar trebui să te omor în chinuri, ticălosule! Da' n-o s-o fac. O să-ţi cer doar două lucruri: să mă faci iarăşi tînăr cum am fost prima dată cînd ne-am întîlnit şi să-mi dai mintea mea de acum. De o a treia dorinţă nu mai am nevoie."

"Eşti sigur că numai atît vrei?"

"Nu-mi mai pune întrebări de-astea idioate că acum îmi iau cuvîntul înapoi! Fă ce ţi-am zis şi cu asta basta!"

"Bine. Cum ţi-e voia, aşa să fie!", zise Peştişorul speriat.

Răsuflă uşurat fiindcă imediat după aceea Pescarul îl aruncă sastisit în apă.

*

O săptămînă mai tîrziu Peştişorul Fermecat fu prins din nou de către Relu. Uluită, biata vietate se holbă la el şi scoase un geamăt:

"Dumnezeule mare! Iarăşi tu?"

Tînărul rîse, plin de sine:

"Iarăşi, frate! Acu' ştiu tot chichirezu', nu mai greşesc. Fii atent la ce-ţi bagă băiatu' din top: Unu, vreau să fiu cool ca Justin Timberlake; doi, vreau Un Audi 5, da' cu tot cu acte şi trei, vreau să mă-nsor cu Geanina Frîncu, aia de la a doiş'pea din liceu' de conta. Te-ai bunghit?"

Peştişorul de Aur îl privi cîteva clipe fix, apoi leşină pe loc.