Cum mi-am petrecut alegerile

N-am avut ce face şi ce m-am gîndit? Apoltic sînt, onest sînt, vîntul îmi cam suflă prin buzunare, ia să mă duc eu la Primărie să-mi depun candidatura ca preşedinte! Preşedinte al unei secţii de votare, evident. Am amici care lucrează în instituţii de stat cărora şefii le sugerează să se angajeze în această activitate, chiar dacă nu au nici cea mai mică dispoziţie pentru o asemenea trebuşoară. Cu cît lehamitea subalternului de a se înhăma la această întreprindere e mai mare, cu atît presiunile superiorului cresc, sugestia transformîndu-se la iuţeală în ordin, iar toată afacerea devine, în cele din urmă, sarcină de serviciu. Nu e şi cazul meu. Eu am făcut-o de bunăvoie şi nesilit de nimeni, la fel cum mi s-a întîmplat şi în cazul unor alte cîteva poveşti asemănătoare cu un final la fel de nebulos.
Trecuse deja termenul prevăzut de lege pentru a fi anunţat că am devenit preşedinte al unei secţii de votare şi-mi luasem gîndul de la această glorioasă chestiune. În pofida bagatelei ăsteia, luni am fost chemat la şcoală să-mi ridic acreditarea în funcţie. În naivitatea mea m-am bucurat. Miercuri am fost chemat din nou la o prelucrare şi pentru a mi se înmîna acreditările din partea viitorilor membri ai biroului electoral al secţiei, cei veniţi din partea partidelor. Normal că nu am primit decît o singră acreditare din cele şase, iar la întrebările noastre punctuale delegata Primăriei nu ne-a putut da decît nişte răspunsuri vagi, însă însoţite de zîmbete debordînd de candoare şi fluturări gingaşe de gene. Ceva, ceva tot a putut să ne transmită. Şi anume că trebuie să fim joi la Sala Polivalentă pentru o altă prelucrare şi pentru a primi o mapă specială. Măi să fie!
La ora anunţată am răspuns prezent îndatoririlor mele civice, înşurubîndu-mă într-un scaun din vestita sală. Ni s-au dat şi faimoasele mape care nu erau altceva decît nişte plicuri mărişoare cu texte de lege privind alegerile. Un corp sobru de experţi ni le-a citit cu glasuri plictisite nevoie mare. Nu-mi dau seama nici azi de ce au procedat aşa. Poate că ne considerau dislectici sau avînd probleme majore cu vederea, altminteri nu-i înţeleg. Oricum, în momentul cînd noi am început să cerem lămuriri concrete, specialiştii ne-au răspuns cu amabilitate prin cuvintele cheie „nu cunosc”, „nu ştiu”, „o să ne interesăm”. Am plecat de acolo cam buimaci şi meditativi, dar prelucraţi. Tot în aceiaşi seară era şi termenul limită prevăzut de lege pentru acreditarea membrilor trimişi de partide. Fireşte, n-am primit nimic din partea acestora. Ni s-a spus că nu-i nicio problemă. Important era să fim sîmbătă, la opt dimineaţa, acolo şi să ridicăm sacii cu materialele pentru votare. Mai departe ne descurcam noi, că doar eram băieţi deştepţi. De transport se ocupau autorităţile, să n-avem nicio grijă!
Vineri am fost asaltat de telefoanele viitorilor mei colegi, cei de la partide. Da, primiseră acreditările. Bun. Atunci o să ne vedem mîine, cînd constituim şi biroul electoral al secţiei şi cînd vom desigila într-un cadru festiv sacii cu cele necesare operaţiunii de vot. Toată lumea a fost de acord. Am fixat ora şi locul rendez-vous-ului şi totul părea să fi intrat pe un făgaş normal.
Sîmbătă am primit sacul, pentru care am semnat în orb un proces-verbal, fiindcă acesta era sigilat şi habar n-aveam ce-i înăuntru. Puteau să fie şi cărămizi sau cutii golae de pantofi în loc de buletine de vot, tot aia ar fi fost. Apoi, culme a sofisticării şi modernităţii noastre evropeneşti, ni s-au dat telefoane mobile şi cartelele aferente. De ce? „În caz de Doamne-fereşte”, mi s-a explicat cu un subînţeles care-mi scapă şi acum.
Cînd se ne suim cu marfa în maşini, apare o cucoană autoritară şi nevricoasă care ne ia pe rînd din scurt: „Tu cine eşti? Da’ tu?” Ce anume voia de fapt să întrebe şi în ce calitate făcea dumneaei asta, nu a binevoit să ne declare. I-am spus repede numărul secţiei, nu cumva să o supăr şi să mai păţesc vreo dandana. Cu atît mai mult cu cît jupîneasa s-a stropşit către noi: „Hai, mai repede! Că doar nu m-a trimis aici dom’ Fluturaş degeaba! Ia zi!” Dom’ Fluturaş ăsta trebuie cu siguranţă să fi fost o mare personalitate, iar noi, în bicisnicia noastră, habar n-aveam. Şi doar – vorba aceea – fusesem prelucraţi, dar tot degeaba, păcatele noastre!
Am scăpat fără nicio urecheală de doamna cea ţîfnoasă şi am ajuns la şcoală, acolo unde se afla şi secţia mea de votare. Vorbisem cu ceilalţi ca la zece şi jumătate să ne întîlnim. Pe la unsprezece fără un sfert apare primul. Pe la douăsprezece al doilea. Totuşi, conform legii trebuie să fie măcar trei membri, adică jumătate plus unul din totalul numărului de oameni ai comisiei, inclusiv eu. Ce-i de făcut? Cît să mai aşteptăm? Vine în sfîrşit şi al treilea. Victorie! Putem să deschidem sacul. Montăm urna de carton, lipind o grămadă de bandă adezivă peste tot. Aplicăm ştampila secţiei peste scotch-ul cenuşiu, sigilînd-o cum scrie la carte. Numărăm buletinele de vot. Sînt cu douăzeci mai puţine decît suma celor trecute în lista cu conţinutul sacului. O mie patrusute optzeci şi nouă în loc de o mie cinci sute nouă. Mă enervez. Trebuie să le mai numărăm o dată. Hîrtia e subţire şi foile se lipesc între ele, parcă înadins ca să ne scoată din sărite. La a doua numărătoare iese o diferenţă de optsprezece buletine. O mai facem şi pe a treia? Nu, decid eu. Facem un proces-verbal de constatare şi cu asta basta! Semnăm toţi şi aplicăm ştampila. Mai facem un proces-verbal de constituire a biroului electoral. Îmi înmînează mîndri acreditările de la partidele pe care le reprezintă. Cei de faţă semnează. Ştampilez. Mîine o să semneze şi ceilalţi. Chem poliţistul şi cu toţii sigilăm sala în care se află urna, cabinele de vot puse aiurea, cu spatele desfăcut orientat spre băncile adunate în fundul clasei şi restul materialelor, precum şi faimoasele buletine. Aplicăm şampila pe hîrtia pe care oricine o poate desface şi lipi după aceea fără mari eforturi. Fac un nou proces-verbal de predare-primire a secţiei cu domnul poliţist. Semnez şi pun ştampila. Îi zic aşa, într-o doară, poliţistului că treaba asta ar fi trebuit, conform legii, să fie făcută la ora şase seara. Acum e douăsprezece şi jumătate. El se uită la mine ca la o amendă şi zice contrariat: „Ce la şase, dom’ne? Păi, la şase începe primul meci, ce dracului! Io zic că sîntem oameni serioşi, nu?” Da, îi confirm, sîntem oameni serioşi.
Înainte să ne despărţim le mai reamintesc celorlalţi – pentru a nu ştiu cîta oară – să fie mîine la şase prezenţi, ca să deschidem secţia şi pînă la şapte să fie gata totul. Mai avem de ştampilat vreo şase sute de buletine, de împărţt fiecăruia listele cu alegători şi cîte altele. Toţi mă asigură că la şase fix vor fi negreşit la datorie. Sînt foarte convinşi de ceea ce spun.
Duminică la ora şase nu-i nici măcar unul acolo. Pe la şi un sfert apare cel dintîi cu o faţă zîmbăreaţă. „Am întîrziat niţeluş. Da’ vedeţi, domnu’, orş’cum sînt tot primu’ cum s-ar zicea!” Pînă la şi jumătate, cu chiu cu vai, se adună toţi. Inclusiv cei pe care nu i-am văzut la faţă pînă acum.
Desigilăm sala, mai tragem încă un proces-verbal de predare-primire a secţiei cu poliţaiul şi ne apucăm de treabă. Pe la opt şi zece apare primul votant. O doamnă pensionară. Într-un ceas mai vin vreo şapte, hai opt. Tot vîrstnici. Citesc şi recitesc îndrumările metodologice pe care le-am găsit în sac. După votare am o grămadă de minunăţii de făcut şi de toate răspund în mod direct. Atunci de ce naiba să mai car încă doi oameni după mine la noapte, la Polivalentă, unde voi preda buletinele de vot, procesele verbale cu rezultatele scrutinului şi toate celelalte hîrtii, ştampile şi celelalte nebunii? Răspunsul care mi se pare evident ar fi că degeaba. Îmi anunţ oamenii că îi voi lăsa să plece liniştiţi acasă, după ce vom termina toate operaţiunile ulterioare închiderii urnelor. Zîmbete fericite şi voci voioase.
Cum rezolv problema pontajului? Fişa arată ca una clasică. Mi se pare normal să trec în fiecare căsuţă cîte opt ore. Trei zile pentru membri, cinci pentru preşedinte. Aşa zice la reglement. Mă consult cu o doamnă preşedinte de la o altă secţie, dumneaei venind de la Primărie. Nu, spune ea. Nu se trec opt ore ca la fabrică, se trece pî, de la prezent. Pî mare! Aha! Deci aşa... Mă felicit în sinea mea că am trecut totul în creion. Şterg cifra opt din fiecare căsuţă şi trec pî, pî mare. Îmi anunţ şi prietenii de pe la alte secţii. Peste cîteva ore, ni se spune că nu-i aşa. Se trec opt ore. Asta e! Şterg iarăşi şi scriu frumuşel cifra opt de douzeci şi trei de ori. Spre seară, mare agitaţie mare! Luăm sau nu cîte doi membrii la Sala Polivalentă? Mă duc să o întreb pe experta de la Primărie. Răspuns categoric. Nu! Uşurat, le spun şi prietenilor marea veste. Comentăm că ar fi absurd să-i mai tîrîm şi pe oamenii aceia după noi, mai ales că ar veni degeaba. În fond, a noastră e toată responsabilitatea. În afară de asta ne izbim de o evidenţă cît se poate de concretă. Unde o să stăm cu toţii? Nu de alta, dar se precizase că ne vom înapoia la Polivalentă cu acelaşi microbuz. La venire fusesem omul, locul şi sacul. La întoarcere, după modelul cu cîte doi membri după noi, ar însemna să stăm şi pe capota vehiculului. După alte două ore, alt iureş. Apare şi cucoana cea nevricoasă de sîmbătă dimineaţa, reprezentanta notoriului domn Fluturaş. Am făcut pontajele? „Hai, că acu’ pleacă la Primărie cu ele! Aoleo! Păi, ce-mi făcurăţi, mă, nene!? Nu opt să pune-n căsuţă, ci Pî!” Hait! Le trecusem deja în pix. Noroc că am creion corector adus de acasă. Refac pontajele. Şefa priveşte critic: „Pî-urile alea-s cam naşpa, cam şterse. Păcat, că uite, restul era scris destul de frumos. Eh, merge şi aşa!”, oftează ea.
Pe la şapte seara, o bună prietenă care e tot preşedinte la o secţie alăturată îmi anunţă o ultimă bombă. E musai să-i luăm pe cei doi membri. Încercăm să folosim telefonul din dotare, chiar dacă nu s-o încadra la cazul de "Doamne-fereşte". Nu reuşesc nicio manevră satsfăcătoare. Încearcă şi ea. Degeaba. La numerele la care ar trebui să răspundă cineva de la Dispeceratul Autorităţii Electorale nu ridică nimeni receptorul. Coborîm exasperaţi să o consultăm pe specialista din Primărie care de-aia e pusă acolo. Tipa zîmbeşte nepăsătoare: „Ei, da. Ştiu ce v-am spus. Da’ se pare că s-a schimbat modificarea. Hă, hă! Trebuie neapărat să-i luaţi!” „Şi unde o să stăm?”, încerc un ultim argument de bun-simţ. Dă din umeri. Asta nu-i de competenţa ei. Mă întorc în secţie să-mi anunţ oamenii. Toată lumea se crispeză. Am doi bărbaţi în echipă. Unul stă pe lîngă şcoală, iar celălalt la două staţii de Polivalentă. Decid că pe ei o să cadă măgăreaţa. Doar n-o să le iau pe fete să străbată singure Bucureştiul după miezul nopţii! Partea feminină răsuflă uşurată, cea masculină strînge înnegurată din fălci.
Mai e doar o oră şi se închid urnele. Vin ultimii votanţi. Cum mă aşteptam, jumate din ei sosesc direct de la cîrciumă sau de pe la vreo cumetrie. Or fi ei ciupiţi, dar au conştiinţă cetăţenească, domnule! Unul ia virajul prea larg şi se pocneşte de tocul uşii. Înjură cu sîrg de morţi şi de mamă pe preşedinte – al României, nu pe mine –, guvernul şi pe hoţul de director al şcolii care a pus uşile alea metalice. Las’ că ştie el foarte bine ce zice! Nu-l contrazice nimeni. La nouă fără un minut apare ultimul cetăţean. Închidem uşa după ce pleacă şi începem operaţiunile laborioase de final. Numărăm voturile. Le punem pe căprării, le legăm. La fel facem prcedăm şi cu listele. Cu cele normale, cu cele speciale şi cu alea suplimentare. Nu cumva să le încurc între ele! Ne ies socotelile din prima. Incredibil! Dictez cifrele membrilor. Fireşte că greşesc chiar de la început toţi. Le dau creionul meu corector şi am grijă de fiecare să-şi treacă valorile corect. Fac imensa prostie şi le semnez procesele verbale, trecînd pe la fiecare să-mi semneze la rîndul lui actele mele. Bărbaţii o tund primii din sală, pretextînd că trebuie să lase hîrtiile proaspăt completate la delegatul de partid. În nici treizeci de secunde fetele fac la fel, speriate să nu cumva să le iau pe ele acum la Polivalentă, dacă masculii au dat bir cu fugiţii. Rămîn singur cu toate actele, listele, şi rechizitele împrştiate în încăpere. Simt că înnebunesc încetişor, dar sigur. Îmi pierd orice şir, orice coerenţă şi judecată. Mă simt dintr-odată părăsit de toţi şi de toate. Mai că aş urla ca lupul de disperare. Am totuşi o şansă incredibilă. Buna, răbdătoarea şi încă lucida mea prietenă, colegă de amar şi suferinţă, preşedinte la secţia de alături, apare realmente ca o zeiţă a luminii şi armoniei biruind haosul duşmănos din jur. Ea strînge cuminte şi organizat toate procesele-verbae, anexele, situaţiile, listele – alea normale, speciale şi suplimentare -, plicul cu ştampilele, declaraţiile pe proprie răspundere, buletinele de vot valabil exprimate, pe cele nule, rechizitele, într-un cuvînt TOTUL, şi le vîră pe fiecare în sacul potrivit, în dosarul potrivit, la locul potrivit. Ba mă mai şi ajută să calculez nişte date pentru situaţie, pe care, vezi bine, am uitat-o în vîrtejul evenimentelor. O face avînd un mic zîmbet liniştitor şi totdată încurajator pe chip, în timp ce eu îmi recuperez graţie ei raţiunea şi suflul, în timp ce poliţaiul îşi iţeşte mutra congestionată să ne anunţe că maşina ne aşteaptă, în vreme ce şoferul microbuzului claxonează în neştire şi în demenţă. Într-un sfert de oră sîntem gata. Dacă aş fi rămas în continuare singur, în starea aceea de blocaj total, cred că nici în două, trei ceasuri n-aş fi isprăvit.
Ne suim victorioşi în vehicul – neînsoţiţi de vreun alt membru al comisiei! – şi ne întîlnim cu celălalt prieten. Tot preşedinte şi el. Ne povesteşte peripeţiile prin care a trecut, subliniind cu nonşalanţă că tot aşa l-au pisat şi pe el tot soiul de persoane oficiale să se grăbească, însă şi-a văzut liniştit de treabă. Îmi face un semn discret către şoferul cel impacient. Abia atunci îmi dau seama că omul e băut bine de tot. Cum ar spune un academician, e mangă. Dar încă nu e lemn. Se mişcă oarecum natural. Alături de el stă un jandarm care-l priveşte amuzat. Pornim la drum. La răstimpuri prietenul meu îi strigă conducătorului maşinii cu voioşia aceea la care ajungi cînd ai trecut dincolo de orice oboseală şi lehamite: „Bre, ai grijă şi mai pune frîna aia, că ne prăpădim!” Ajungem cu bine, teferi şi nevătămaţi, proverbialul noroc al beţivilor răspîndindu-se dimpreună cu damful şi asupra noastră. Intrăm în clădire cu sacul într-o mînă, acreditarea, buletinul şi dosarul în cealaltă. O doamnă e oprită cu vigilenţă de un poliţist conştiincios fiindcă nu-şi găseşte acreditarea. Are sacul cu voturi inscripţionat cu numărul secţiei, dosarul doldora de documente ce-i atestă calitatea de preşedinte, dar n-are blestemata aia de hîrtie. Omul legii îşi umflă pieptul cu mîndrie. Păi, ce? El o fi pus degeaba acolo? Ai acreditarea treci. N-o ai, să fii sănătos! Femeia e atît de extenuată încît nici nu mai izbuteşte să se înfurie. Se uită pierdută la bărbatul în uniformă apoi surîde neputincioasă şi tăcută, încercînd să găsească prin noianul de acte fiţuica salvatoare. Un ofiţer vede toată scena şi pe subalternul său îmbăţoşat, profund pătruns de sacra sa misie. Intervine şi o lasă pe doamnă să pătrundă în incintă. Tablagiul se supune, vizibil îndurerat, dispoziţiei şefului.
Ajungem în sală imediat ce primim bonuri de ordine după cum sosim. Toţi trei sîntem grupaţi unul după celălalt. Ne ard plămînii după o ţigară. Socotim că mai avem timp să tragem una înainte să ne strige. Şi chiar aşa e. Aflăm, normal, exact înainte să fim chemaţi, că listele suplimentare trebuie ataşate la dosar, nu băgate în sacii pe care tocmai i-am sigilat. Dar de acum nici că ne mai pasă. Coborîm în ţarcul rezervat şi predăm telefoanele şi cartela SIM – care fie vorba între noi nu ne-au folosit la absolut nimic –, sacii cu tot ce e în ei. Semnăm de fiecare dată cîte un nou proces-verbal. Pe urmă ne aşezăm la altă coadă pentru a fi cadorisiţi cu bonuri de ordine la statistică. Într-un sfert de oră primim un cartonaş cu un număr. Ieşim pe hol şi fumăm plini de abnegaţie. De la difuzor se aude o voce iritată: „Membrii biroului de la secţiile de votare pot să plece acasă. Rămîn numai preşedinţii. Repet, rămîn numai preşedinţii!” Rîdem cu lacrimi. Dar sigur că deja nu mai e rîsul nostru. Anunţul se repetă din cinci în cinci minute, iar eu beau, una după alta două cafele tari cu care m-a cinstit prietenul meu şi cîte o gură de suc de la salvatoarea mea. Fumăm şi sporovăim pînă pe la două. Atunci ne vine rîndul la statistică. O corectură, încă o semnătură şi gata! Adică mai stăm la o ultimă coadă să predăm ştampila secţiei de votare. Doamna cu acreditarea lipsă constată că şi-a pierdut şi inelul de aur. Merge în aceeaşi direcţie. O aşteptăm să se ducă să-l caute. Se întoarce cum a plecat. Bijuteria nu mai e de găsit. Fireşte, făcea mult mai mult decît alea două milioane pe care le vom cîştiga în urma acestei acţiuni. La ora două şi jumătate ne suim în autobuzul care ne va aduce acasă. Grosul preşedinţilor de secţie de abia de acum încolo soseşte în faţa Sălii Polivalente. Noi trei ne putem socoti norocoşi...

Astfel mi-am petrecut eu şi prietenii mei alegerile. Ceea ce, ca bun creştin, nu le doresc nici duşmanilor. Poate doar genialilor organizatori ai acestui mirific scrutin.

O poveste oarecum simplă

Eram în armată. Pe uşa dormitorului intră iute căpitanul Marinescu. Mătură încruntat cu privirea întreaga baterie şi cu un zîmbet rău prevestitor zice, arătînd către mine şi către caporalul Kovari: "Tu şi tu, veniţi imediat în biroul meu!" Ceilalţi ne privesc cu compasiune. Ne aranjăm cu gesturi reflexe ţinuta şi, cu căciulile în mîini, bătem la uşa biroului. Ofiţerul ne strigă încurajator: "Hai, bă, intraţi dreacului mai repede, că se face curent, în morţii mă-sii!" Îi ascultăm îndemnul şi ne proţăpim dinaintea lui, strigînd într-un glas: "Ordonaţi, tov căpitan!" Bine, lui Kovari îi ieşise "Ordinaţi, tov copitan!". Ca întotdeauna cînd dădea ochii cu Marinescu. În rest vorbea o română admirabilă. "Bă, ştiţi de ce v-am chemat eu?" Bineînţeles că ne-am dat seama că e o întrebare retorică, aşa că, privindu-l cu mare atenţie, am continuat să tăcem. Ofiţerul a mers mai departe netulburat: "Ca să vă trimit la nebuni!" A început să rîdă: "Nu, nu dă tot. Cu o misiune." Îşi îndreaptă privirile sprele caporal şi zice: "Tu conduci maşina, iar ochelaristu' o să dea pă goarnă la autorităţile spitaliceşti, că dacă vorbeşti tu, cine ştie ce gîtu' mă-sii mai înţeleg ăia. Aşa. Băi, ochelarule, fii a'ent aici! Aveţi nişte schele pe care trebuie să le descărcaţi şi să le predaţi cu proces-verbal acolo, la unu', doctor Sîrbu. Bă, întîi vă semnează şi după aia le descărcaţi. Să nu-mi veniţi fără semnătură că nu-ş' ce fac cu voi! Aţi înţeles?" "'Ţeles, să trăiţi!" "Hai, marş d-aci şi ezecutarea!", face el întinzîndu-mi actele.

Era un început rece de martie. Cabina kamazului era îngheţată bocnă. La contactul cu scaunul frigul ne intra direct în oase, de parcă mantalele nici n-ar fi fost. În mod uimitor, camionul a pornit după nici cinci minute, fără să fie nevoie să băgăm o feştilă aprinsă sub motor. Lui Kovari îi plăcea să şofeze şi conducea măgăoaia aia ca un turbat prin oraşul cenuşiu şi amorţit. Fierătaniile din spate huruiau şi tresăltau cu zgomot asurzitor la fiecare groapă. În nici o jumătate de oră - azi performanţa asta ar fi imposibilă, poate doar noaptea să poţi să izbuteşti aşa ceva - am ajuns din Ghencea la Spitalul "Gheorghe Marinescu". Sîntem îndrumaţi la pavilionul cutare. Tragem maşina în dreptul clădirii respective, iar eu mă duc la domnul doctor. Ciocănesc la uşa cabinetului şi pătrund în cameră. Medicul stă cu spatele la mine, privind pe fereastră. "Bună ziua!", zic. Omul pare pierdut în reverie. Mă apropii pînă ce ajung chiar în dreptul lui şi pot să-i văd figura visătoare. Are ochii pierduţi în zare. Îi urmăresc şi eu privirea şi dincolo de geam, la nici doi metri se înalţă calcanul unui alt edificiu. Totuşi, psihiatrul se uită de parcă ar admira nesfîşirea mării. Îmi dreg sonor glasul şi mai încerc o dată, recunosc, cu oarecare precauţie: "Bună ziua, domnule doctor!"Abia atunci se întoarce către mine, privindu-mă mirat şi şoptind uimit:"În verde? De ce în verde?" Apoi cu o voce puternică, cu o severitate manifestă, pronunţînd sacadat cuvintele de parcă ar fi fost pe pilot automat: "Ce-i cu tine, băiete, aici?" "Păi, ştiţi, sînt de la armată. Am venit cu schelele...", bîigui eu." "Aha!", zice el cu o faţă la fel de nedumerită ca mai înainte. "Cu schelele, care va să zică, cu schelele...", face el pierdut. După care turează din nou motoraşul interior şi se animă debordînd dintr-odată de entuziasm: "Bun. Bravo! Foarte bine! Aţi adus schelele, deci." Se uită la mine cercetător, iar privirea i se opreşte pe mîinile mele înroşite de frig."Şi unde-s schelele alea, mă rog?", face el mirat, de parcă s-ar fi aşteptat să le scot din buzunar. "Sînt jos, în faţa pavilionului. Dar sînt încă în camion. Aţi putea să ne daţi pe cineva să ne ajute să le descărcăm?""Aaa! Sînt în camion, care va să zică. În camion, deci", are el o revelaţie subită. Îi întind actele să mi le semneze. O face imediat, fără să comenteze nimic. Eu doar îi arăt unde. După care scoate o parafă şi o pune şi pe aceea peste semnătură. E rîndul meu să nu comentez nimic. Se sprijină de muchia biroului şi se uită candid la mine:"Mai e vreo problemă?""Da, descărcatul", mă rezum doar la două cuvinte."Aşa-i! Descărcatul, da. Se rezolvă şi asta."Se activează căpătînd o dinamică surprinzătoare. Deschide uşa energic, o strigă pe sora şefă care apare trap-galop cu o faţă de om adormit, zăpăcită, aranjîndu-şi ţinuta şi îndesîndu-şi mai abitir boneta pe cap. Doctorul spune cu o emfază artistică:"Acest ostaş a venit cu o maşină şi ne-a adus schelele. Trebuie ajutat să le descarce."Urmează un moment destul de lung de tăcere, timp necesar asistentei pentru procesarea informaţiei. Ducînd în cele din urmă acest complicat proces pînă la capăt spune cu o voioşie bruscă:"Atunci îi chem pe băieţii de la opt." Psihiatrul ridică imperial un deget şi spune scurt şi plin de demnitate: "Just!"Băieţii de la opt apar în două minute. Ochii lor nu au nicio licărire, sînt nebărbieriţi, iar halatele lor nenorocite de spital şi nişte fesuri sinistre lăsate pe frunţi, dau senzaţia unui soi de uniforme. Se apucă pe muteşte de treabă. Eu cu Kovari ne suim în benă şi le dăm la mînă drugii ăia de fier ruginit. Ei îi iau şi cu o viteză remarcabilă se duc în partea cealaltă a camionului şi le aruncă înapoi în benă. Caporalul îşi dă căciula pe ceafă: "Băi, frate, ăştia fac mişto de noi?", îmi şopteşte el cu figură siderată. Mă uit în ochii lui şi-i zic: "Nu, Loţi, sînt doar nebuni!" Kovari se enervează: "Băi, nene, nebuni, nebuni, dar şi proşti?" M-am mulţumit să dau din umeri: "Avem ghinion!"Caporalul îmi spune: "Dă fga la doctor şi zi-i ce fac ăştia. Să ne înveţe cum să procedăm, s-o scoatem în vreun fel la capăt cu ei." Încep să rîd: "Băi, Loţi, bagă-mi textu' ăla cu e un ordin şi mă duc. Altfel nu mă mişc de aici." Kovari se uită lung la mine şi după o clipă de cumpănire spune: "E un ordin!" Oftez şi mă prezint la cabinetul psihiatrului. Îl găsesc în aceeaşi postură, privind în zare, probabil prin calcanul de vizavi. Îi explic ce dificultăţi întîmpinăm. Folosesc cuvinte cît mai simple şi mai puţine. Mă ascultă cu mîinile la spate, pendulînd uşor înainte şi înapoi. Cînd termin îl apucă pe neaşteptate pandaliile: "Şi ce-ai vrea tu acuma, ostaş? Să m-apuc eu să fac instrucţie cu ei? Eşti soldat?" "Da, sînt." "Ei, atunci fă-ţi treaba!"Am mulţumit frumos pentru sfat şi m-am retras închizînd încetişor uşa în urma mea. Urcîndu-mă iarăşi în benă, Kovari mă întreabă: "Ce-a zis doctoru'? Cum îi ghidonăm?" "Doctoru' e la fel de fugit de-acasă ca şi băieţii ăştia. Poate chiar mai rău." Caporalul trage cu sete din ţigară şi înjură bilingv, fără părtinire. Observ că toţi pacienţii privesc hipnotizaţi la ţigara lui. Îi atrag atenţia asupra acestui fapt. El dă din cap şi-mi face cu ochiul: "Ia fii atent aici!" Se ridică în capul oaselor şi le strigă oamenilor de jos: "Vreţi fiecare cîte o ţigară?" Toţi dau din cap la unison, ca la comandă. "Bine. Atunci uite care-i treaba. Luaţi toate fierătaniile pe care vi le dăm noi şi le puneţi frumos lîngă zid. Aţi înţeles?"Bolnavii se uită toţi la unul dintre ei. Ăla zice: "Cum adică să le punem frumos? Trebuie aşezate într-un anume fel, să iasă o formă aparte, sau cum?" "Nu trebuie să iasă nicio formă. Atîta doar, să fie lîngă perete."Omul stă şi chibzuieşte: "Bine, da' la noapte o să ningă. O să le acopere zăpada." "Ei şi ce? Crezi că o să răcească?", face Kovari rîzînd."N-o să răcească, da' nici bine n-o să le fie..." spune convins liderul băieţilor de la opt."Sînt nişte fiare din care o să se facă o schelă. Sînt obişnuite să stea afară!", explică la fel de convins caporalul, urmărind cumva logica pacientului."Aaa! Sînt obişnuite, care va să zică!", se linişti şeful pacienţilor. Am tresărit auzindu-i exprimarea. Dar am tăcut. Kovari se pare că izbutise să ajungă la un limbaj comun cu ei. Deodată bolnavul îndreptă un deget către caporal şi întrebă cu asprime:"Pe răspunderea dumitale?" "Pe răspunderea mea!", spuse cu hotărîre Loţi. Se apucară de treabă şi în nici o jumătate de oră am terminat. Caporalul le împărţi ţigările promise. Am pornit rapid de acolo. Prin oglinda retrovizoare vedeam cum un nor albăstrui se ridică în dreptul intrării în pavilion. Băieţii de la opt erau fericiţi.După ce am ieşit pe poarta spitalului, Loţi zice gînditor şi cu un zîmbet ambiguu:"Cred că după ce termin armata o să dau la psihologie. Ai văzut şi tu, am ceva stofă, nu?" "Mda", am concedat eu. Am adăugat rîzînd: "Deci la psihologie care va să zică?" Îmi aruncă o privire mirată: "Da, la psihologie. De ce naiba rîzi?" "Am mai învăţat şi eu cîte ceva despre mimetism." "Despre mimetism? Aici, la sisiloi?" "Da, aici. Ştii, în natură cameleonul adoptă aceeaşi culoare cu creanga pe care stă sau cu frunzele care-l înconjoară.""Asa. Şi? Ai văzut tu vreun cameleon pe-acolo, prin spital?", face camaradul meu."Da", am zis. "Am văzut unul." "În cazul ăsta îţi promit că imediat ce o să termin facultatea aia, o să te am în vedere!""Nu m-aş baza prea tare pe chestia asta", i-am replicat." "Adevărul e că nici eu nu m-aş baza", a recunoscut Loţi. Şi am început amîndoi să rîdem. Apoi ne-am aprins ţigările privind oraşul cenuşiu

Despre miopie, castanele fierbinţi şi zicerile popii

Acest blog este dedicat literaturii. În pofida acestui fapt, iată, mă simt nevoit să comit un text care să se abată cumva din această sferă. Desigur, nădăjduiesc că nu prea mult. În fond, şi eseul poate avea valenţe literare.

În afara unor discuţii cu prietenii nu aş fi adîncit, tocmai aici, actuala problemă italiană. Numai că, de ceva timp încoace, am fost surprins şi chiar întristat de anumite reacţii ale unor personalităţi făcînd parte din intelectualitatea noastră.

Una dintre acestea e de o valoare deosebită, alături de care se agită însă şi alţii mai mititei. Toţi vor să ne bată obrazul şi să ne tragă un perdaf de să ne meargă fulgii. Cui? Nouă, celorlalţi români, vezi bine! Nouă, celor needucaţi şi hoţi, celor cărora "dacă le zgîrii puţin subţirica noastră crustă democratică, dai de toate extremismele din lume" fiind "plini ciucure de prejudecăţi, de rasism, şovinism, antisemitism, sexism, de dispreţ faţă de semeni". Un alt scriitor, om de formaţie teologică, aşa cum nu uită niciodată să o sublineze, ne declară, într-o subtilă consonanţă cu cel dintîi că, evident spre deosebire de noi, "italienii nu sînt de felul lor xenofobi, nici ultranaţionalişti, dar au un sentiment naţional foarte dezvoltat".

Atît de dezvoltat încît Giuliano Amato, ministrul de Interne al Italiei, într-un interviu acordat cotidianelor Le Monde, Frankfurter Allgemeine Zeitung şi El Pais, cere autorităţilor de la Bucureşti să ia măsuri şi să-i ţină pe rromii români acasă, explicînd că acest lucru va ameliora sentimentele antiromâneşti din Peninsulă. Foarte interesantă viziune şi nu cu mai puţin blamabilă decît mediatizata şi aberanta afirmaţie a domnului Cioroianu. Cu toate acestea, nu am văzut pînă acum vreo reacţie la afirmaţiile ministrului italian a autorilor de mai sus şi nici a altor intelectuali români. Curioasă dublă unitate de măsură!

Sigur că fiecare are dreptul la propria lui viziune. Dar mi se pare că - de la un timp încoace - aceste viziuni sînt deformate substanţial. Nu cred cîtuşi de puţin într-o acţiune pervertită de interese oculte. Cel puţin în cazul domnului Cărtărescu îmi inchipui că e mai degrabă rodul unei anumite forme de dezamăgire, înrudită poate cu cea încercată cîndva de Cioran. Asupra mobilurilor celorlalţi nu mă pot pronunţa.

Aş îndrăzni să spun că şi alţii, socotiţi mai breji decît noi, au şi ei faliţii lor. Domnul Cărtărescu îşi aminteşte de un coleg de facultate care fura cărţi şi de o personalitate a vieţii noastre literare care fura obiecte de îmbrăcăminte, aflîndu-se în străinătate. Sînt, fără îndoială, gesturi blamabile. Asta dacă nu cumva în spatele lor se ascunde o boală. Numai că au existat şi există sute de cazuri mult mai celebre de personalităţi americane sau vest-europene, cu mult mai bogate, care s-au dedat cu entuziasm aceluiaşi sport. Asta înseamnă că americanii, britanicii, francezii sau germanii sînt nişte popoare de hoţi, de fiinţe patibulare, needucate şi primitive? De ce aceleaşi fapte îi incriminează dintr-odată pe români în întregul lor, iar pe ceilalţi nu? Las la o parte că ideea de a acorda calificative unor naţiuni după faptele cîtorva indivizi mi se pare nu numai iraţională, dar şi, în aceeaşi măsură, nedreaptă.

Cum la fel de nedrepte mi se par şi afirmaţiile pe care domnia sa le face trăgînd pripit nişte concluzii la ecourile trezite de articolul dumnealui în care discută despre problema ţiganilor. Bine că nu m-a împins păcatul să fi scris vreun comentariu, fiindcă atunci probabil că şi eu, socotind că scriitorul exagerează ori chiar denaturează grav nişte realităţi contemporane sau istorice, aş fi fost etichetat ca fiind rasist sau extremist. Nu mă aşteptam ca un atît de fin observator al nuanţelor celor mai subtile să devină brusc atît de maniheist. Ba mai mult, să dea clar de înţeles că toţi aceia ce nu sînt de acord cu el sînt nişte extremişti.

Problema ţigănească mi se pare extrem de complexă şi de sensibilă şi nu o să mă apuc să o analizez eu aici. Pot doar să spun că timp de opt ani am fost zilnic în contact cu ei şi le-am cunoscut bine viaţa, modul de a fi şi de a vorbi, dorinţele şi temerile. Ca oriunde în lumea asta, în orice comunitate umană există o sumă întreagă de caractere, tot soiul de vicii sau de calităţi, într-un cuvînt, tot felul de oameni. Cazurile particulare sînt infinite, o generalizare cît de cît obiectivă aparţine cu precădere statisticii. O să mă mărginesc să spun doar două lucruri care sper să îndemne la o reflecţie mai atentă.

Mie unuia mi se pare foarte interesant faptul că majoritatea populaţiei rrome din Europa trăieşte în România. Chiar după ce fac excursiile lor de-a lungul şi de-a latul bătrînului nostru continent, ei se întorc tot aici. Adică în ţara plină de xenofobie, de rasism, de discriminare şi oprimare atroce, cum spun unii analişti cu ştaif de la noi. Ca să vezi! Curat masochism la ţiganii noştri, ai fi tentat să zici. Probabil că i-o atrage dulcele peisaj mioritic. Nu rămîn în Occidentul bogat, nemaipomenit de civilizat şi al dracului de tolerant, după cum s-a văzut în ultima lună. Dimpotrivă, revin cu drag - nu exagerez cu nimic! - tot în ţara noastră. I-am întrebat pe mai mulţi dintre ei, cunoscuţi în comunitate ca mari amatori de turism: "De ce nu v-aţi stabilit în Germania/Franţa/Italia, etc.?" Răspunsul aproape unanim, cu mici variaţii, a fost următorul: "Dom'ne, p-afară te duci să mai faci o treabă, o lucrare, mă-nţelegi, să-mpuşti banu', ca omu', de! Da' viaţa adevărată tot acia, la Romanica, e!"

O altă chestiune la fel de revelatorie mi se pare a fi şi cea care urmează. La Păneşti, lîngă Mătăsaru de Dîmboviţa, se înalţă mîndrele palate ale ecologiştilor avant la lettre din zonă, specializaţi în reciclarea metalului. Aceşti castelani sînt ţigani. Dar dacă ai să te uiţi la cei angajaţi să lucreze la sortarea materialelor, la şoferii care fac transporturile sau la paznici, nu mai zic de funcţionari, ai să rămîi uimit. Toţi sînt români. Rar să vezi vreun muncitor sau şofer de aceeaşi etnie ca proprietarul firmei. Patronul explică: "Aici e treabă serioasă. Am avut înainte şi d-ai mei la lucru. Da' numai belele şi halimaiuri mi-am găsit cu ei. Aşa că mi-am luat români, că ăştia nu pune mîna şi ţine la dîrvală." Ceva comentarii? Oricum, limitele interpretării sînt destul de largi.

Revenind la problema italiană, am fost foarte intrigat de faptul că nimeni nu a stat să aprofundeze mai atent sensul celor întîmplate. Toată lumea a pus cauzele nenorocirii pe seama vicisitudinilor de tot genul trăite de rromi în ţara de origine. Dar să nu uităm că oamenii asupra cărora s-a făcut atîta tapaj sălăşuiau în condiţiile acelea mizere în Italia. Asta fusese ceea ce le oferise statul italian. Domnul Cărtărescu acuză elanul paşoptiştilor ce a dus la dezrobirea ţiganilor "lipsită de cea mai vagă urmă de pregătire logistică şi psihologică". Dumnezeule mare! Păi, cam ce fel de pregătire logistică şi psihologcă să fi întreprins boierii noştri la mijlocul veacului al XIX-lea? Mi se pare extrem de deplasat să ceri aplicarea unor principii şi tehnici ce aparţin celui de-al treilea mileniu, unei probleme ce s-a petrecut în urmă cu mai bine de o sută cincizeci de ani. În virtutea acestui mecanism de gîndire şi preşedintele Lincoln poate fi acuzat de aceleaşi fapte grave, atunci cînd a cerut eliberarea din sclavie a negrilor americani. Nici el nu antamase din timp o pregătire logistică şi psihologică adecvată. Iată cît de alunecoase pot fi conceptele corectitudinii politice şi la ce ridicol aberant pot conduce ele. Din păcate, aceste generoase principii nu sînt aduse în discuţie cînd privim realitatea actuală în contextul unei Italii moderne şi democratice, unde s-a şi produs drama. Faptul că un număr mare de oameni trăiau mai rău decît în plină epocă medievală, lipsiţi de mijloace de subzistenţă, nu a dat de gîndit autorităţilor italiene? Nu şi-a dat seama nimeni că acesta este un potenţial pericol care poate genera oricînd o nenorocire? Nu am date care să susţină o premeditare certă a autorităţilor italiene, dar o orientare coerent direcţionată a unor atitudini prealabile şi acţiuni ulterioare pare destul de desluşită. Este o afirmaţie suficient de gravă, recunosc. Ea nu are însă nici în clin, nici în mînecă cu vreo teorie a "conspiraţiunii în contra la biata noastră ţărişoară", ci este rezultatul unei reflecţii asupra unor stări de fapt.

Întregul Occident are probleme cu cu imigranţii. Şi asta nu de azi, de ieri. Unele ţări, în calitate de centru al vechilor imperii coloniale s-au confruntat adesea dramatic cu aceste probleme, imediat după pierderea coloniilor şi refugiul unora dintre rezidenţi în metropolă. Cum uşa pentru vechii clienţi rămăsese deschisă, s-au strecurat prin ea valuri din ce în ce mai mari dintr-un alt tip de refugiaţi. Refugiaţii care soseau nu pe criterii politice, ci strict economice. Cazul Franţei şi al populaţiei magrebiene venite aici este unul cît se poate de elocvent, fenomenul fiind asemănător şi pentru ţări ca Marea Britanie sau Olanda. În alte ţări, cum ar fi Germania şi, mai tîrziu, Italia, imigraţia a fost înlesnită de deficitul de forţă de muncă creat de avîntul economic al acestor state. Dacă emigraţia italiană transalpină, către bogata Germanie şi ţările Beneluxului s-a derulat masiv timp de două decenii, de la sfrşitul celui de-al cincilea pînă către mijlocul celui de-al şaptelea, în secolul trecut, acelaşi val avea să se reverse dinspre Peninsula Iberică, către Franţa. Şi atunci s-au produs unele fricţiuni între autohtoni şi indivizii mai deochiaţi aflaţi printre noii veniţi. Pe la mijlocul anilor 60, nemţoaicele îşi strîngeau mai atente poşetele la piept cînd, trecînd prin piaţa Domului din Koln, auzeau vorbindu-se în italiană. Azi, cînd trec prin piaţa Domului din Milano, cam tot aşa sînt tentate să procedeze şi italiencele, auzind limba română. Mai ales acum, după mult mediatizatul caz Mailat şi exploatarea lui senzaţionalistă şi vindicativă. Asperităţile dintre imigranţii din ţările mediteraneene şi populaţia ţărilor nordice nu au fost însă atît de dramatice. Cea mai mare parte dintre cei sosiţi la muncă s-au înapoiat în ţările de baştină, iar cei care au rămas s-au integrat cu relativă uşurinţă într-o societate liberală şi europeană cu care erau familiarizaţi. Nu acelaşi lucru se poate spune despre imigranţii de sorginte islamică. Aceştia provin dintr-un alt tip de societate, iar religia lor e categoric diferită de cea a europenilor. Ca atare, integrarea lor comportă dificultăţi deosebite, chiar dacă unii dintre ei sînt deja a treia generaţie care deţine o cetăţenie europeană. Tendinţa lor este de a se izola şi regrupa într-un mod de-a dreptul programatic cercul lor. Nemulţumirile la adresa acestor noi cetăţeni germani, francezi sau britanici, dar care în sinea lor au rămas arabi, turci sau pakistanezi, etalîndu-şi cu din ce în ce mai multă ostentaţie crezul şi cutumele religioase, unele în contradicţie cu tradiţiile unui stat liberal şi laic, au crescut tot mai mult. Cum peste aceste diferenţe s-au aşternut şi cele legate de starea economică, lucrurile s-au acutizat, mergînd uneori pînă la violenţa extremă a manifestaţiilor stradale de la Paris.

Italienii, foarte naţionalişti, deşi nu au resimţit acelaşi val imigraţionist ca vecinii lor, au suportat mai greu elementul alogen. După anii 90 însă, emigranţii au început să sosească în număr din ce în ce mai mare din Est. Dacă la sfîrşitul anilor 80, în Italia existau oficial 300000 de imigranţi, s-a ajuns acum la peste două milioane, iar în oraşe ca Padova, Brescia sau Milano reprezintă 10% din populaţie. Cu nici un an în urmă profesorul Giovanni Sartori avertiza în cartea sa că dacă numărul străinilor va depăşi limita de 30 de procente în oraşele mari ale Italiei "înfruntarea va fi de neoprit"... Se pare că cineva a meditat foarte serios asupra acestor avertismente. Şi a acţionat cu discreţie în consecinţă. Cel mai simplu e să creezi premisele unei situaţii explozive şi să aştepţi apoi cu răbdare ca totul să detoneze de la sine. Exact ce s-a întîmplat cu tabăra de rromi unde sătea Mailat. Nu ar fi fost exclus ca acelaşi lucru să se fi întîmplat şi cu un individ provenit dintr-o tabără de rromi bulgari. Ghinionul sau probabilităţile - cum doriţi să priviţi - au făcut ca măgăreaţa să cadă pe ai noştri. Odată produsă, nenorocirea a fost exploatată mediatic la maximum şi evident concertat, alimentînd puseurile xenofobe ale unor grupuri naţionaliste, iar de aici îndreptăţirea unor răspunsuri politice menite a tempera puternic orice tendinţă de emgraţie către Peninsulă. Încă o dată spun că nu m-aş precipita să afirm că au fost vizaţi în mod special cetăţenii români. În fond, duritatea cu care acţionează găştile albeneze, sau cruzimea de care dau dovadă bandele de rakeţi ukrainieni au ajuns proverbiale în Italia. Numai că ţiganii români sînt cei mai vizibili în peisajul străzii, agasînd lumea cu cerşetoria, mizeria şi micile lor potlogării. Din nefericire, constituie o ţintă foarte comodă şi la îndemînă pentru cine doreşte să obţină efecte proagandistice şi politice maxime cu eforturi minime. Îndrăznesc să spun că miza e mult mai mare şi mai insidioasă. Ea nu se referă neapărat la români sau la bulgari. Pe zidurile Romei, atunci cînd la nivelul înaltelor oficialităţi europene a început să se discute despre aderarea Turciei, au apărut afişe ce clamau furibund: "Italieni, pregătiţi-vă pentru asediu! Vin turcii!" Aceasta este de fapt marea spaimă a multor occidentali. Iar ideea ce se vrea indusă publicului ar suna cam aşa: "Dacă amărîţii ăştia de români şi de bulgari, cu ţiganii lor cu tot, au reuşit să ne facă viaţa un iad, neavînd la un loc nici cît jumătate din populaţia Turciei, ia gîndiţi-vă cum o să fie cînd vor năvăli hoardele asiatice de barbari islamici!" Şi cum castanele sînt îngrozitor de fierbinţi, cel mai înţelept e să le scoţi din jar cu mîna altuia. Iar cînd ştii că pe naiv îl apără doar unul îngrozitor de nepriceput şi de slab, cu atît mai bine. Cînd spun asta mă refer la statul român şi la jalnicii lui reprezentanţi.

Aş fi încheiat aici, dar mai e încă un gînd care nu-mi dă pace. Ani de zile Occidentul ne-a tot certat şi dăscălit în privinţa ţiganilor noştri. Am fost criticaţi, ni s-a făcut ameninţător şi didactic cu degetul, am fost chiar traşi de urechi. Ba mai mult, domni şi doamne de bine şi de foarte bine au venit să ne ofere programe minunate şi ultramoderne în privinţa luptei împotriva discriminării rromilor şi a integrării acestora în societate. Evident, după un model pe care autorii ar fi surprinşi să afle că l-a încercat şi Maria-Theresa, în Imperiul Habsburgic. Acum, după ce ţiganii noştri şi-au făcut culcuş cum au putut, prin livezile de la marginea Cetăţii Eterne, ne-au demonstrat cu vrf şi îndesat cît de democraţi sînt şi cîtă aplicabilitate au planurile lor pe care au tot încercat să ni le vîre pe gît. Finalmente, au ajuns la aceeaşi concluzie plină de umanitate ca şi împărăteasa de pe vremuri: "Să vină armata şi să-i escorteze cît mai grabnic dincolo de graniţele noastre!" Domnul Amato a adăugat finuţ că ar fi cazul să ni-i ţinem acasă. Sintetizînd, cu alte cuvinte, trecînd de la limba lui Dante la cea a lui Caragiale: "Curat constituţional, da' umflaţi-l!" Sigur, azi ar fi un mai general: "Umflaţi-i!" Ma che coza voi? Tempi cambiati, no?