Nevricosul cîine de pază al democraţiei româneşti şi ministrul cel veselos

Numitul caz Orban m-ar fi lăsat rece, la fel ca şi extravagantul personaj care e subiectul afacerii şi care, după părerea mea, nu ar fi avut oricum ce să caute în funcţia de ministru. Numai că reacţia presei noastre mi s-a părut din cale afară de umorală, revelînd probleme ale acestei bresle care te lasă pe gînduri.

Nici nu se împliniseră două săptămîni de cînd am scris despre articolul domnului Turcescu, articol prin care jignea milioane de oameni, cînd, hop!, iată-l pe editorialist aflat în fruntea unei noi cruciade mediatice. Una menită a-l linşa pur şi simplu pe actualul ministru al transporturilor nu pentru faptele sale demonstrabile, ci pentru unele ipotetice. Analistului de la Cotidianul şi Realitatea i s-au alăturat spontan şi alţi corifei ai presei, cuprişi de aceeaşi sfîntă indignaţiune. Aceştia, orbiţi de pasiuni justiţiare, n-au apucat să ia în serios tocmai... realitatea (cea în care ne ducem existenţa, nu cea tv).

La început s-a vorbit depre faptul că înaltul oficial ar fi accidentat un copil. Prima dată copilul avea treisprezece ani, apoi fetiţa a ajuns la paisprezece, ca în cele din urmă să o vedem pe domnişoară că are şaptesprezece. Asta în decurs de două zile, un ritm de creştere aproape ca-n basme. Ea era victima tragicului accident comis de ministru, care ulterior a mai şi fugit de la locul faptei. Numai că, surpriză, victima nu doreşte în ruptul capului să se declare în această postură. Aranjament între membrul guvernului şi familie? Nu-i deloc exclus. Chestiune pe care, altminteri, legea, în anumite condiţii, o şi prevede. "Intimidare! Mîrşăvie!", au strigat pe diverse voci moraliştii de serviciu ai neamului. Şi ce-au făcut atunci? Practic au folosit o mulţime de tertipuri şi mijloace de presiune asupra familiei cu pricina, doar, doar aceştia or ceda cumva nervos şi or mărturisi ceea ce jurnaliştii voiau să audă. O cuconiţă suavă de la Antena 3 s-a dat drept altcineva - încălcînd evident legea - minţind cu neruşinare pentru a afla, chipurile, adevărul. N-a ţinut. Atunci doi reporteri au năvălit în gangul ce duce la locuinţa presupusei şi încăpăţînatei victime, hărţuind cu mojicie două din rudele acesteia. Femeile, înfuriate, n-au mai stat mult pe gînduri şi le-au dat cu sacoşele şi cu pîinile în cap. Comentariul televiziunii a fost că bieţii reporteri au fost agresaţi de rudele victimei. Iarăşi victimei. De două zile, Robert Turcescu, gura de foc principală a acestei formidabile grupări de artilerie mediatică, ne-a tot vorbit, încruntat şi pătruns de dramatismul misiei sale, despre fetiţa accidentată, despre machiavelismul ministrului, despre ticăloşia acestuia de a fugi de la locul faptei şi, din cînd în cînd, despre martorii accidentului, speriaţi de forţe oculte, în spatele cărora se află domnul Orban. Tot discursul său s-a prăbuşit în ridicol în momentul în care cel ce sunase la 112, martorul martorilor, a decarat că, după e a anunţat dispeceratul, n-a văzut nicio victimă şi că a trecut liniştit mai departe, văzîndu-şi de treburi. La fel cum şi filmuleţul ce prezintă întîmplarea ne arată un ministru care discută cu oamenii adunaţi în jurul lui după tamponare şi se agită zăpăcit, pe undeva firesc, că doar nu era să iasă relaxat, zîmbitor şi ca o întruchipare a lucidităţii, după ce trecuse prin ce trecuse. Culmea e că nu dădea niciun semn că ar fugi de la locul faptei şi după ce a patrulat de cîteva ori prin ninsoare, în aşteptarea unui echipaj de poliţie, s-a dus să bea o cafea în apropiere, lăsînd maşina pe loc. Pentru asta spune că există martori.

Pe de altă parte, însuşi filmul prezentat ca probă are ciudăţeniile lui. Una ar fi aceea că a fost oferit mass-mediei cu o neverosimilă întîrziere de la producerea evenimentelor. O întîrziere care ar genera destule supoziţii. Unele care par şi mai întemeiate atunci cînd aflăm că locul de unde au fost înregistrate cadrele nu este un bloc de locuinţe, ci sediul unei socetăţi de asigurări, aparţinînd unei bănci. Iar cînd ministrul vorbeşte despre faptul că înregistrarea s-a făcut cu ajutorul unui zoom şi că de asta s-ar fi ocupat anumiţi băieţi cu ochi alaştri, cam pare că domnului Orban i s-a arătat în prealabil pisica şi cum s-a încăpţînat să nu demisioneze - pac, cu filmuleţul la Răcnetul Carpaţilor!. Or, asta chiar că mi se pare o ştire, dacă o putea fi verificată, care ar fi interesat cu mult mai mult presa şi avînd consecinţe evident mai grave decît banalul accident în care a fost implicat oficialul. Dar povestea asta nu e luată cîtuşi de puţin în seamă de justiţiarii jurnalişti în frunte cu Robert Turcescu. Dimpotrivă, în ciuda tuturor explicaţiilor oferite de avocaţi - nu există plîngere, nu există victimă - sau de medici care au explicat că doctorul de la Urgenţă consemnează pur şi simplu declaraţiile pacientului, ziariştii se căznesc în susţinerea unei vinovăţii suplimentare pe care simt nevoia imperioasă să o demonstreze. Cum e cazul domnului Florian Bichir, de la Evenimentul zilei, care afirmă şi azi: "o fată şi-a rupt o mîna", în urma accidentării ei de către minstru. De unde o ştii dumnealui asta, rămîne o enigmă.

Nu-i o enigmă însă că domnul Orban a încercat, cu ajutorul îndatoritoarei noastre poliţii, să muşamalizeze accidentul de circulaţie pe care el, nu altcineva, l-a produs, cu sau fără o victimă pe care presa se încăpţînează să o inventeze dincolo de voinţa ei. Cum, de asemenea, îl cred capabil pe domnul ministru, ambetat de funcţie ori de aburii alcoolului, să-i fi dat un telefon domnului Turcescu, înjurîndu-l şi ameninţîndu-l în fel şi chip. Mitocănia pare înscrisă în fişa postului, dar şi în felul pitoresc de a fi al personajului, unul excesiv de voios şi din cale afară de lălăitor pe la diverse agape de partid şi de stat. Dar, ori prezinţi măgăriile respective publicului, ca să vadă şi el de cine e guvernat, ori, din cine ştie ce considerente de fair-play, îţi rezervi dreptul de a tăcea chitic despre asta. Nu poţi să declari în emisiune că ai fost bălăcărit de un membru al onor guvernului, iar după aceea, cu o figură mîhnită să spui că nu o să dai pe post invectivele ce ţi-au fost adresate. E nu numai penibil, dar orice răuvoitor ar putea asocia acest mod de a proceda cu un şantaj abia voalat. Eu unul nu cred că e vorba de aşa ceva, ci doar de o gafă nefericită.

Aşa cum cred că şturlubatecul ministru ar trebui demis, dacă lui îi e greu să ia o asemenmea decizie. Nu din pricina accidentului, ci din cauza nonşalanţei cu care a minţit şi a tot încercat să ascundă un accident care, insist, nu era cine ştie ce grozăvie şi i se putea întîmpla oricui. Dar lipsa de responsabilitate şi încercarea de a vîrî sub preş un incident banal îl descalifică la modul cel mai categoric în privinţa funcţiei. În plus, să nu uităm că totată tevatura s-a produs fiindcă a fost victima unui derapaj pe o şosea plină de zloată, fiind tocmai unul dintre organizatorii deszăpezirii! Asta chiar că e o ironie a sorţii...

Pe data de 13 decembrie 2007, domnul Bălăceanu-Stolnici, alt vestit analist şi moralist al naţiei, scrie următoarele cuvinte în rubrica sa din cotidianul Ziua, numită - cum altfel? - Judecata zilei: "Puterea banului învinge orice." Această sentinţă la finalul textului referitor la vizita lui Gaddafi la Paris mi se pare că împinge cinismul pe culmi foarte greu de atins. Îmi închipui că, atunci cînd a pus punctul la sfîrşitul propoziţiei, domnul academician a avut un zîmbet pe deplin satisfăcut.