Poveste cu un deal

Dacă vii dinspre Alba Iulia, trecînd prin Cîmpeni, şi ţii drumul tot spre nord, ajungi în Albac. De aici, urmînd şoseaua spre munte, dar lăsînd pe stînga cotitura spre Scărişoara, vei nimeri - în sfîrşit! - în comuna Horea. Localitatea cuprinde vreo cincisprezece sate ascunse printre dealurile şi munceii împăduriţi din jur. Eşti în inima Ţării Moţilor. Aici cam toată lumea "lucră" la pădure.

Uneori chiar şi moş Oraţiu. Oraţiu Ciompu, după acte. Puţin după ora prînzului, nea Oraţiu are o stare mai vioaie de spirit, în urma unor păhăruţe de ţuică. Această stare nu se manifestă decît prin fredonarea cu glas scăzut a două cîntecele, în funcţie de starea vremii şi de inspiraţia de moment a cîntăreţului. Dacă plouă sau dacă e vîjgălău, şi asta nu se întîmplă tocmai rar prin zonă, atunci moşul, cu o faţă poznaşă şi la urma urmei nevinovată, îngînă următoarele versuri: "Hai să ne căcăm în ploaie/ apa să ne gîdile la mmm-mmm...". "Mmm-mmm" ţine locul cuvintelor necuvincioase, pe care bătrînul nu le rosteşte totuşi niciodată. Dacă afară-i frumos şi numărul păhăruţelor e mai mărişor, atunci omul nostru se produce cu o altă melodie al cărui refren sună cam aşa: "Şi pe mă-sa, şi pe ea/ Că e tînără şi-ar vrea". Cîteodată, la ocazii mai speciale, le cîntă pe amîndouă, cu aceeaşi faţă de copil pus pe şotii. Altceva nimic.

Moş Oraţiu a fost primul locuitor al comunei pe care dom' Cornel, viitorul primar, l-a întîlnit cînd a ajuns pe aceste plaiuri. Dumnealui era pe atunci tehnician silvic, dar se cam lăsase de meseria asta şi se apucase de comerţ. Îşi deschisese un magazin, apoi pe al doilea, iar mai la urmă şi o cîrciumă mai răsărită, cu mîncare simplă şi faină, nelipsită - normal! - de beutură mai ieftioară, că oamenii nu prea dădeau pe afară de bogăţie. Mai tîrziu avea şi el să se ocupe de lemn, dar şi să macine grîu sau să taie geamuri aduse de la Turda. Una peste alta, dom' Cornel făcuse ceva avere şi-şi ridicase casă făloasă şi întocmită. Băştinaşii îl priviseră la început cu prudenţă, mai apoi cu bunăvoinţă, iar după un răstimp, chiar cu o simpatie crescîndă. Într-o seară, doi bătrîni, adăstaţi la un pahar şi la o discuţie despre politichie, l-au întrebat de ce nu ar candida şi dumnealui la postul de primar al comunei. Numai la asta nu-i stătuse capul străinului. Prima dată i s-a părut o glumă de-a unchieşilor. Însă ei vorbeau serios şi se uitau la el cu atenţie. Omul a căzut atunci pe gîndri. Povestea asta i s-a părut un soi de provocare, mai ales cînd vedea cît se zbat unii să obţină voturi şi să acceadă în funcţia asta. A acceptat propunerea moşilor, membrii de vază ai comunităţii, deşi nu era băgat în vreun partid şi nici nu avea chef de o asemenea chestie. Aşa că s-a înscris în cursa electorală ca independent, cu toate că nu avea habar cu ce se mănîncă funcţia asta de primar. A şi recunoscut-o mai tîrziu: "Eu credeam că Primăria are o casă de fier plină cu bani şi merge primarul acolo şi împarte: atît la şcoală, atît ici, atît colo. Mi-am zis că, lucrînd eu în comerţ, o să mă pricep să dau şi la alţii, să-mi rămînă şi mie... Da' cîn' deschid uşa de la casa de fier, ce să vezi? Era ruginită şi goală. Aşa că a fost taman invers decît gîndisem. A trebuit să fac bani, ca să pot face ceva pentru comuna asta. Ba, la început, am folosit firma mea: duceam eu bani de acolo pentru Primărie!". Intrase în horă, trebuia să joace. Nu de puţine ori simţea că-l apucă nebunia aia mare, tot umblînd pe la judeţ, pe la ministere, pe la tot felul de foruri şi autorităţi, pentru nişte amărîte de fonduri absolut trebuincioase pentru mersul treburilor în localitate. Iar alte ori, atunci cînd i se sugera, mai discret, ori mai de-a dreptul, să se înscrie în partidul aflat la guvernare ori în cel mai tare din opoziţie - asta dacă vrea să fie cît de cît luat în seamă cu cererile alea ale lui -, îl apuca scîrba. Cu atît mai mult cu cît, deşi nu o mărturisise vreodată, i se părea că toţi ştabii ăştia, indiferent de culoarea politică şi de siglă, ar fi nişte potlogari. Îşi zicea cu un soi de mîndrie că el nu e om politic ci pur şi simplu primar peste cinsprezece sate pierdute prin munţii Ţării Moţilor. Era însă cît se poate de conştient că din poziţia asta nu o să poată face mare brînză şi astfel o să dea cinstea pe ruşine.

Cînd se afla el în culmea disperării şi nu mai trăgea nicio nădejde de nicăieri, i-a venit o idee. Şi a pus-o imediat în practică, chemîndu-l la el pe unul dintre preoţi. "Părinte", a început el discuţia, "şcoala din satul unde păstoreşti matale stă să cadă peste copii..." Taica popa a oftat şi a zis precaut: "Păi, cam stă..." "M-am gîndit că poate o să mă ajuţi dumneata", a urmat imperturbabil primarul. "Cu ce, păcatele mele, să vă ajut?", s-a speriat părintele, adăugînd imediat: "Că doar ştiţi ce parohie săracă am! Uite, acoperişul de pe turla bisericii ar fi trebuit înlocuit de mai bine de zece ani, da' de unde bani?" "Acu' vorbeam de şcoală, că-i năcaz mare cu ea. P-ormă, după ce om rezolva-o p-asta, poate că, abia s-or învăţa şi oamenii, o să ne ocupăm şi de turlă..." "Şi de turlă?", prinse ideea din zbor popa. "Şi!", făcu dom' Cornel. "Aha. Da' cam la ce anume te-ai gîndit dumneata?", se interesă şoptit părintele. Primarul îi explică preţ de vreun sfert de ceas. Omul bisericii stătu vreo jumătate de minut în meditaţie , dîndu-şi comănacul pe ceafă, după care acceptă: "Bine. Hai, dom' primar să o încercăm şi p-asta!" Cînd se despărţiră, părintele spuse oarecum cu sfială: "Dacă o merge, mă gîndeam şi la picturile din sfîntul lăcaş. S-au cam afumat, săracele..." Dom' Cornel zîmbi, dădu din cap, şi spuse solomonic: "Întîi să croim albia, pe urmă o curge şi apa pe ea!".

Duminica următoare, aproape tot satul, gătit frumos, se prezentă la şcoala cu pricina venind împreună cu preotul şi primarul dinspre biserică. În faţă erau doi băieţi cu praporii. Ajunşi acolo, părintele făcu o slujbă frumoasă, dar scurtă, dînd după aceea cuvîntul domnului Cornel. Acesta nu stătu mult pe gînduri şi începu să le spună care-i situaţia în general - nu sînt fonduri, nu aşteptaţi nimic de la judeţ, de la minister, de la guvern - şi oferi soluţia: o să facem noi tot ce trebuie. Oamenii îl priveau muţi şi vădit neîncrezători. Pînă să şază ei şi să cujete, primarul începu să le zică fiecăruia în parte: "Mă, tu aduci scîndură, tu lucri trei zile, tu vii cu o căruţă de var, voi doi aduceţi piatră..." şi tot aşa.

Pînă de Sfîntul Ilie şcoala a fost gata. Atunci iară a venit părintele, dimpreună cu toată suflarea satului, şi a făcut slujbă de sfinţire. Toţi erau mîndri şi-şi făceau cruci mari privind clădirea înnoită din temelii. Exemplul a fost urmat şi de celelalte sate din comună. Vestea a ajuns pînă la urechile înalţilor funcţionari din prefectură. De 1 septembrie preşedintele patriei noastre s-a dus la Institutul de Marină de care îl legau o mulţime de nostalgii, prim-ministrul ţării s-a dus la o şcoală zisă de elită din Bucureşti, unde a ţinut o cuvîntare plină de optimism la adresa venitorelui nostru naţional. Urmînd aceste pilduitoare modele, la deschiderea anului şcolar, prefectul judeţului a poposit cu mare pompă în comuna Horea, tăind panglica la noul-străvechi edificiu menit învăţămîntului rural, într-unul din cele mai mari sate ale localităţii. Primarul s-a mulţumit să zîmbească pe sub mustaţă, dar nu a comentat nimic dinaintea împăunării prefectului cu rezultatele muncii sale. De acum, ştabii au început să-i facă lui propuneri de a intra în partidele lor şi s-au pornit să-i furnizeze niscaiva fonduri. Numai că dom' Cornel nu se dădea în vînt să se înroleze în vreo tabără. N-o făcuse el în vremuri mult mai grele, de ce ar fi cedat tocmai acum?

Astfel, pe baza unor calcule electorale chipurile ascunse, din partea autorităţilor începuseră să curgă bani şi spre comuna Horea. Într-un firişor destul de firav, ce-i drept, dar curgeau. Nu îndeajuns însă pentru cîte erau de făcut. Între sate erau mai bine de o sută de kilometri, dacă adunai distanţele dintre ele. Drumurile erau practic nişte poteci ancestrale de pămînt bătut pe care putea trece o căruţă. Dom' Cornel, la fel ca şi ceilalţi locuitori, visa la o şosea cumsecade, practicabilă în tot cursul anului.

Din amărîtele acelea de sume primite de "sus" Primăria a cumpărat, pe mai nimic, un buldozer şi un excavator, amîndouă vechi şi hodorogite. Nea Dumitruţ şi nea Mărtinaş au robotit mai bine de o lună pe lîngă ele şi au reuşit în cele din urmă să le pună pe picioare, sau mai bine zis pe roţi şi pe şenile. Cu măgăoaiele astea bătrîne, pufnind şi icnind, au izbutit să lăţească vechile drumeaguri şi să spargă din coasta bolovănoasă a muntelui. Au cărat piatră şi nisip, dar tot nu puteau spune că aveau un drum cu adevărat întocmit. Oricît îşi frămînta mintea, dom' Cornel nu găsea nicio soluţie.

Prin vara lui 2001, primarul era la lucru cu nişte oameni pe un deal. Pe la prînz se aşezară gospodăreşte la masă. După un păhăruţ de palincă, înainte să ia prima îmbucătură de slană sau de brînză, dom' Cornel zise cu ochii pierduţi în zare: "Măi, da' fain arată munticelu' ăsta din faţă. Are aşa ceva aparte..." La aceste vorbe toţi ceilalţi se opriră, care din dat de duşcă o ţuică, care din stins setea cu o gură de bere, care din mîncat, şi se holbară la el deodată. Stătură aşa preţ de cîteva clipe lungi, muţi şi cercetîndu-l cu atenţie, ca şi cum ar fi vrut să afle dacă mai era şi altceva dincolo de acele cuvinte. Apoi, ca la o comandă neauzită dar care se pare că răsună în mintea fiecăruia, lăsară toţi ochii în pămînt şi începură să mănînce în tăcere. Evident că primarului nu-i scăpă reacţia neobişnuită a oamenilor şi-şi spuse în sinea lui că aici e ceva la mijloc. Hotărî imediat că trebuie să afle despre ce anume îi vorba. Aşa că îi îmbie să nu se grăbească, să mănînce şi să bea cu tot şartul, aducînd pe masă încai cîteva beri reci şi o sticloanţă de ţuică. Cam după vreun sfert de oră, dom' Cornel socoti că a venit tocmai momentul bun să iscodească. Zise aşa, aparent într-o doară: "Da' cum îi zice dealului ăluia?" Nea Iuliu Frona, cel mai vîrstnic dintre comeseni, după ce aruncă o privire scurtă către ceilalţi, spuse: "Îi zice Dîmbu' sau Dealu' lui Gîf." "Dîmbu' lui Gîf?", se miră primarul. "Da' de ce-i spune aşa?" Oamenii lăsară iarăşi ochii în jos, numai că acum zîmbeau pe sub mustaţă. Domnu' Iuliu rămăsese însă cu privirea tot la dom' Cornel şi-i zise: "Apăi, ar fi şi un cîntecel despre dîmbu' ăsta... I-auzi: 'Cînd dă dorul sus pe Gîf/ Dîmb pe Gîf şi Gîf pe dîmb/ Stai aici pe acest pămînt/ Tot iubind şi gîfîind'..." Fu rîndul primarului să rămînă mut, dar cu sprîncenele ridicate de uimire. Dar tot nu se lăsă şi vru să fie mai lămurit: "Adică? Cam ce să însemne cimilitura asta?" Ovidiu Iuga rîse şi, în cele din urmă zise cît mai pe şleau: "Dom' Cornel, ţi-o spun aşa, ca-ntre bărbaţi: eu am adus acolo, pe dîmbu' ăsta, cinci femei... Nu soţie, ci drăguţă! Pricepi matale?" "Io şapte!", se repezi un altul să se fălească. Primarul îngustă ochii şi întrebă ironic: "Şapte deodată?" Grupul hohoti, prăpădindu-se de rîs. Lăudărosul explică: "Ei, deodată! Pe rînd, normal!" Dom' Cornel îşi plimbă ochii către fiecare, şi fiecare se simţi parcă dator să mărturisească: "Io, trei", "Io, şase", "Io, două", "Io, nouă". Privirea îi poposi la urmă pe chipul lui nea Iuliu. Acesta spuse cu un soi de nostalgie plină de tîlc: "Eu n-am adus femei aici. N-am fost pe Gîf decît cu o singură drăguţă. Dreptu-i, ani şi ani la rînd, mulţi, mulţi ani..." Se lăsă iarăşi un moment de tăcere, dar tăcerea asta, avea altă mireasmă, dulce-amăruie. Ovidiu, mai vesel din fire, încercă să o alunge repejor şi strigă: "Măi, nea Oraţiu! Unde fugi, bre? Ia vin' de ne spune, mata cu cîte femei ai fost pe Gîf?" Ciompu clipi mărunt din ochi şi driblă iscusit întrebarea: "Eu, cînd se desprimăvăra bine, în ajun de Paşti, adunam într-o zi şi o căruţă de sticle de pe Gîf. Toate numa' şi numa' de lichior. Mai strîngeam şi eu bani de cîciumă..." "O căruţă plină cu sticle de lichior?", se miră dom'Cornel. "O căruţă înainte de Paşti şi cam încă una pînă-n Sfînta Maria-mică. Normal că de lichior! La drăguţă aşa se merge, cu beutură dulce..." explică amabil moş Oraţiu.

Primarul surîse gînditor: "Deci aşa. Asta-i povestea cu dîmbu' lui Gîf." "Asta-i, da. E un loc ferit, un loc unde să fugi, să te ascunzi. Şi toată lumea-i bucuroasă că nu ştim unul de altul, că nu voim să ştim unul de altul pe dîmbu' cela şi putem mere acolo cu cine ni-i voia. Vezi mata poieniţa aceea, mai înspre vîrf? Da, aia, aia. Ei, i se spune Joampa Fericirii. Aşa am apucat de la ăi bătrîni numele ăsta. Acolo şi-au mai alinat horenii ofurile, dacă mă-nţelegi..." "Înţeleg, înţeleg. Şi, hm, tot acolo şi le alină şi azi, nu?" "Păi, dar!" Primarul zîmbi iarăşi, parcă şi mai muncit de gînduri.

Cînd aflară bătrînii satului cam ce-i umblă prin minte lui dom' Cornel îi spuseră molcom, dar apăsat: "Primare, dacă te atingi de Dîmbul lui Gîf te-om bate cu pietre!" Le spuse că îşi asumă riscul ăsta. Vorbi el şi cu femeile, dar toate făceau pe niznaiul. Una nu ştia vreo legendă despre Dîmbul lui Gîf, fiind gata să se jure că nu auziseră vreo poveste despre locul acela. Numai că toate spuneau asta chicotind şi cu ochii strălucitori. Atunci le avertiza că aflase el o istorie foarte frumoasă şi că o va depăna unde trebuie, astfel încît cei care o vor auzi să dea bani pentru drumuri prea-cinstitului povestitor. Ele rîdeau şi se întrebau cine ar da bani doar aşa, pentru un basm. Dom' Cornel le spunea misterios că găsise dumnealui pe cineva. Ele ridicau, chipurile, nepăsătoare din umeri, lăsînd să se înţeleagă că se învoiesc la un asemenea tîrg.

Primarul scrise povestea, ajutat de domnu' de literatură din comună, precum şi de doamna de franceză, şi o potrivi într-o chestie care se numea birocratic proiect de dezvoltare rurală, trimţînd-o la Uniunea Europeană. Acolo, un franţuz provensal şi un neamţ bavarez au citit-o cu ochii rotunzi şi tare le-a mai plăcut. Amîndoi căzură de acord că legenda transilvană, altminteri cît se poate de vie şi plină de pasiune chiar şi azi, se aseamănă cumva cu Carmina Burana. Mai mult de atît, că ar merita cu prisosinţă punerea ei în valoare. Anul următor veniră fondurile pentru implementarea în circuitul turistic european al păcătosului şi iubăreţului de Dîmb al lui Gîf.

Primarul n-a fost bătut cu pietre. Dimpotrivă, oamenii din Horea s-au minunat şi s-au pornit să amenajeze cît mai iscusit dealul, dînd frîu liber simţirilor poetice locale. Astfel au apărut Scările Speranţei, Poarta Inimii, Masa Tinereţii fără Bătrîneţe, Cuptorul Fermecat, Cămara cu Suflete, Fîntîna Inimii, din care curge - cum altfel? - pîrîul Lacrima Iubirii, cel ce se varsă în Moara Norocului, scaldă naturală. Cum de altfel toate erau şi sînt naturale, atîta doar că acum erau scoase mai în evidenţă, iar numele erau scrise fain-frumos şi puse la vedere. Şi drumurile - ah, drumurile! - au fost şi ele în sfîrşit făcute cum se cuvine.

Am putea să ne oprim aici. Dar ar fi nedrept şi povestea nu s-ar încheia tocmai rotund. Aşa că trebuie istorisită şi ultima parte care să închege întregul. Lucrurile, zice-se, s-au întîmplat cam aşa:

Pe la sfîrşitul verii, cînd drumurile din comună şi Parcul Dîmbul lui Gîf au fost gata, truda horenilor se pomeni răsplătită de vizita domnului Ministru al Transporturilor şi al Amenajării Teritoriului care, aşa cum se obinuieşte, se împăună şi el cu aceste realizări. Lui dom' Cornel îi cam stătea pe limbă să-i spună drept în faţă ştabului din guvern că taxa de drum pe care le-o ia statul, cel puţin pe aici, prin localitatea unde era el primar, ar trebui plătită direct comunei. Dar îşi ţinu firea, iar moţii întîmpinară alaiul oficial după datină, ospeţindu-i pe numeroşii musafiri cu pîine coaptă în cuptor, sarmale şi purcei rumeniţi, telemea de oaie proaspătă odihnită-n putinici din lemn de brad, vin de Jidvei şi de la Valea lui Mihai, precum şi bătrîneasca ţuică gălbioară a locului, trasă musai de trei ori la cazan. Domnul ministru ţinu o cuvîntare laudativă în care sublinie rolul guvernului şi viziunea acestuia liberală şi europeană, tăie o panglică, mîngîie doi copii pe cap, se pupă cu cîteva matroane şi dădu mîna cu dom' Cornel. Ar fi plecat imediat spre alte "obiective", dar cînd văzu masa cîmpenească atît de bogată şi lăutarii cîntînd, inima lui se umplu de veselie şi renunţă la programul strict. Şi aşa muncise pe brînci toată săptămîna pe la conferinţe şi în tot soiul de comisii plictisitoare, semnînd zeci şi zeci de acte. Venise momentul să se mai relaxeze şi dumnealui, săracul!

Se aşeză la masă zicînd că o să ciugulească cîte ceva, onorînd gazdele. Dar bucatele faine şi bătura sprinţară făcură ca şi după un ceas şi jumătate să să se afle tot acolo, ţinînd tactul muzicii, îmbujorat şi zglobiu, lălăind adesea la microfonul pus cu generozitate la dispoziţie. Lăutarii se opriră o ţîră să-şi mai tragă sufletul şi atunci, nici azi nu se ştie cum, lîngă el se ivi moş Oraţiu. Ministrului i se păru o figură pitorească. Ciompu îl întrebă dacă vrea să-i cînte un cîntecel, iar înaltul personaj se învoi de îndată, amuzat şi superior. Cum spre vîrfurile munceilor din jur se adunaseră ceva nori, bătrînul i-l zise pe cel cu ploaia, care-l făcu să rîdă cu poftă pe oficial. Urmă imediat cel de-al doilea, însă aici nea Oraţiu îşi permise o inovaţie pe care n-o mai auzise nimeni pînă atunci. Schimbă doar o singură vorbuliţă din refren, iar trebuşoara asta avu ca efect încruntarea ministrului, dar şi o bruscă sclipire de vădită satisfacţie în ochii primarului. Această variantă interpretativă alcătuită ad-hoc de moş Ciompu suna aşa: "Şi pe mă-ta, şi pe ea/ Că e tînără şi-ar vrea!"...