Trăim în patria lui Caragiale, aşa că ne-am obişnuit ca să luăm cu lejeritate cam tot ce se petrece pe la noi. Pe aici nu se produc niciodată tragedii ci doar dramolete ridicole. Ce să se întîmple în ţara ce pendulează între telenovelele lăcrimoase şi manelele ce-i glorifică pe bărbaţii de bărbaţi, care "la femei îs ixixel/şi la portofel la fel", chestie din cauza căreia "duşmanii moare/că am valoare"? Mai nimic, nu-i aşa?
Cu mintea şi inima forjate pînă la cea mai crasă nepăsare de Ştirile de la ora cinci, pline de accidente groaznice, de crime înfiorătoare, de violuri abominabile şi de o violenţă ce frizează cel mai adesea demenţa, pare că nimic nu mai sensibilizeză publicul care, între o ciorbiţă şi o tocăniţă, înghite cu nesaţ toate aceste monstruozităţi. Iar acum, aflaţi în plin bîlci mediatic ocazionat de cimiliturile lansate de partide în legătură cu personajele propuse pentru ocuparea primăriilor, moartea unei fetiţe de şase ani, ucisă de o haită de cîini de pe la periferia Constanţei, nu a stîrnit cine ştie ce ecouri în conştiinţa publică.
Unii au dat din umeri şi au zis mioritic că asta e, ceasu' rău, soarta nenorocită - ce să faci? - şi şi-au văzut de treabă. Alţii, ca domul Mazăre, cel ce se vede şi în următorii ani tot în aceeaşi funcţie de edil-şef al Constanţei, nu numai că nu au simţit vreo urmă de responsabilitate, dar au demonstrat un tupeu incredibil. Unul pentru care noţiunea de nesimţire pare mult prea strîmtă. Dom' primar a întrebat cu o retorică lătrată cu aroganţă: "Ce căuta să umble teleleu un copil de şase ani pe acolo?" Pe unde adică? Prin taigaua siberiană cea plină de lupi, de urşi şi de tigri? Prin jungla Amazonului, unde pîndeşte jaguarul şi anaconda? Ei bine, nu. Nu prin aceste ţinuturi periculoase umbla copilul,ci la marginea oraşului pe care dumnealui îl păstoreşte de ani de zile. Oraş aflat în Europa cea liniştită, sigură şi mai ales civilizată. Cel puţin aşa ar trebui să fie un oraş cum e Constanţa, unul dintre centrele noastre turistice cu pretenţii internaţionale. Poate că, privită din punctul acesta de vedere, declaraţia primarului indignat are dedesubturi mult mai adînci, adresînd de fapt un mesaj occidentalilor dornici de aventuri insolite. Ceva gen: "Domnilor şi doamnelor, nu-i nevoie să mergeţi tocmai la poalele Muntelui Kilimanjaro pentru a trăi o săptămînă de neuitat printre fiare, simţind adrenalina pulsîndu-vă prin vene. Puteţi organiza safari-uri şi aici, la noi, în România! Şi vă asigurăm că riscul de a vă plimba printre maidanezii noştri feroci e cu mult mai veridic, decît hălăduiala printre leii ghiftuiţi din rezervaţiile africane." Cred însă că, la fel ca şi în alte cazuri, a fost o declaraţie pur şi simplu tembelă, lipsită de asemenea subtilităţi publicitare.
Cum tot tembelă a fost şi legea adoptată de un Parlament "omenos", propusă de senatorul Marinescu-Bideu, lege prin care se interzicea eutanasierea cîinilor "comunitari". E uimitor să vezi de cît simţ de prevedere şi posesivitate a dat dovadă acest ipochimen cînd şi-a demontat respectivul obiect sanitar care i-a adus acest bine-meritat renume şi cîtă opacitate a demonstrat cînd a înaintat altor zevzeci legea maidanezilor. Sau poate nu a fost deloc opacitate şi mă înşel eu? Poate că a fost şi aici un calcul abil. Pînă atunci nu se remarcase omul prin mai nimic, sub aspectul activităţii politice. Însă astfel, toţi aşa-zişii iubitori de căţeluşi urmau să-l ţină minte şi la alegeri să-i păstreze un colţişor cald în inimă.
Ştiu că voi fi făcut albie de porci de sus-menţionaţii "iubitori", însă consider că trebuie spuse cinstit lucrurilor pe nume. Cine sînt admiratorii necondiţionaţi şi mai ales iresponsabili ai căţeluşilor? Sînt două categorii de oameni, să ne înţelegem.
Prima şi cea mai numeroasă e alcătuită din "miloşi". Îi vezi dimineaţa coborînd cu punguţa de plastic în care e mîncare pentru cîinii pripăşiţi pe lîngă scara blocului. O fac în drum spre serviciu sau spre piaţă, ori ducîndu-şi nepoţelul de mînuţă şi învăţîndu-l şi pe acesta să procedeze tot aşa, fiindcă "şi căţeii e nişte suflete". Sînt ferm încredinţaţi că procedează cît se poate de bine şi de corect. Iau foc în gură în momentul cînd vin hingherii să ridice haita pe care ei o oploşesc şi o apără plini de furie împotriva oamenilor fără inimă care le spun de la obraz că locul cîinilor nu e acolo. Dacă, în cele din urmă, cu chiu, cu vai, dar sigur în absenţa lor, cîinii sînt luaţi şi duşi la vreun adăpost, aceşti oameni de foarte bine se reped să-i elibereze, semnînd pentru adoptarea lor în registru. Peste vreo două ceasuri cîiinii sînt tot la locul ştiut, adică pe lîngă scara blocului. Iar ciclul se mai reia cînd vecinii, exasperaţi de mizeria şi agresivitatea animalelor ce-şi apără din instinct teritoriul, covîrşiţi de alte noi generaţii canine, nu mai suportă şi cheamă iar hingherii.
În faţa acestor amatori necondiţionaţi de cîini nu rezistă niciun argument raţional. Logica e un moft, iar bunul-simţ o prostie. Dacă le spui că tu, cineva din familie ori vreun prieten, aţi fost muşcaţi de vreun cîine fără stăpîn, te privesc bănuitori şi brusc încruntaţi, întrebîndu-te repezit: "Dar ce-ai făcut de l-ai provocat?" În mintea lor, un cîine, fiinţă ce ar "funcţiona" pe baza unor criterii morale aristotelice, n-ar putea niciodată să atace un om decît dacă bietul animal ar fi agresat de către acesta. Cum? În orice fel imaginabil, inclusiv vizual sau olfactiv. Imediat eşti supus unei anchete severe, la capătul căreia ţi se dau triumfător cele mai aiuritoare explicaţii: "Păi, vezi? Aveai glugă pe cap şi Fetiţa (căţeaua pripăşită în parcarea blocului) nu-i suportă pe-ăştia cu glugă!". Cetăţenii cei miloşi sînt convinşi că noi toţi ceilalţi care ne întîmplăm prin oraş, pe stradă, prin parc, ar trebui să avem mare grijă şi să nu-i tulburăm în vreun fel pe cîini, fiind neapărat necesar să cunoaştem idiosincrasiile amicilor lor patrupezi.
O altă specie de "iubitori" de cîini, cu mult mai redusă numeric, este alcătuită din activişti. Aceştia sînt creatorii a tot felul de organizaţii caritabie numite drăgălaş "Azorel" sau "Codiţă", chipurile societăţi non-profit, menite să apere drepturile căţeleşti. Ei participă la dezbaterile televizate, ironizîndu-i sau chiar bălăcărindu-i pe cei ce li se opun. Însă activitatea lor cea mai importantă este aceea de a se zbate să apuce şi ei o halcă, cu cît mai consistentă, cu atît mai bine, din fondurie municipalităţilor sau organizaţiilor din străinătate ce trimit bani în România pentru rezolvarea problmei cîinilor comunitari. Banii vin, se sfertisesc, dispar în neant, iar situaţia rămîne neschimbată. Doar prosperitatea "militanţilor" sporeşte.
Numai în Bucureşti există peste optzeci de asemenea organizaţii. Poate că vreo cîteva dintre ele sînt animate de intenţii oneste, dar iată că, deşi există atîtea, lucrurile merg din rău în mai rău. La un calcul simplu, dacă fiecare din aceste societăţi non-profit s-ar preocupa să construiască adăposturi pentru 500 pînă la 1000 de cîini, problema maidanezilor ar fi rezolvată în capitală. Numai că o grămadă dintre aceste organizaţii îşi au sediul într-un apartament, iar preocuparea lor de bază este să fie cît mai vocale şi să ciuguească bănuţi, cît mai mulţi bănuţi, de peste tot. Pentru Ostap Bender, marele maestru al combinaţiilor, imaginat de Ilf şi Petrov, Bucureştiul ar fi fost raiul pe pămînt.
Pe toţi aceşti iubitori de cîini se bazazează domnul Marinescu-Bideu, promotorul unei legi aberante şi şchioape, care lasă practic în aer normele după care să se aplice respectiva invenţiune. Prin ea se interzice eutanasierea sutelor de mii de cîini ce hălăduiesc pe plaiurile patriei nastre, mai ales în mediul citadin, neoferind însă nicio altă soluţie realistă. Senatorul presupune că tuturor acestor animale li se vor construi peste noapte adăposturi, în care vor fi duse după o muncă titanică de strîngere a lor şi, mai apoi, vor fi hrănite şi îngrijite timp de zece- cincisprezece ani, pînă la extincţia lor pe cale naturală. Cred că nici un copil de şcoală primară n-ar putea să creadă o asemenea poveste. De unde să provină o asemenea sumă impresionantă de bani pentru o astfel de grandioasă acţiune? Legea nu spune, iar pe Marinescu-Bideu îl doare în cot de această dilemă majoră a administraţiilor locale, la fel ca şi pe ceilalţi indivizi care au votat-o într-o voioasă inconştienţă. Eutanasierea animalelor fără stăpîn se practică în Occident, ca o ultimă măsură, în cazul în care nu se prezintă nimeni spre adopţie, într-un anumit termen.
O lege normală în această privinţă ar trebui să cuprindă cîteva puncte obligatorii, după părerea mea. Cîinii fără stăpîn - comunitari mi se pare o gogoriţă cu iz de corectitudine politică - ar trebui strînşi de pe străzi şi de pe unde s-or mai fi aflînd. Cei ce se opun acestor acţiuni să fie drastic amendaţi. Pentru început, echipajele de la ecarisaj să fie însoţite de faimoşii poliţişti de proximitate care, cel puţin teoretic, ar trebui să-şi cunoască foarte bine enoriaşii din parohie şi să ştie cam ce-i poate pielea fiecăruia. Pe măsură ce patrupedele sînt strînse, cei care vor să le adopte sînt liberi să o facă pînă la un anumit termen rezonabil de la data culegerii lor de pe stradă. Adopţia să nu se facă în doru' lelii ca pînă acum. Nu, domnule, cetăţeanul care vrea să-şi ia un cîine se legitimează şi-şi ia un Grivei inscripţionat, adică identificabil. Dacă respectivul cîine e regăsit de hingheri tot pe stradă, posesorul să fie amendat cu să zicem 1000 de lei din cei noi, adică zece milioane din cei vechi şi adus la adăpost. În felul ăsta o să vedeţi ce rapid or să scadă toţi acei aşa-zişi iubitori de cîini, care îşi închipuie că a arunca trei oase acestora într-o cratiţă veche aşezată în curtea blocului şi a-i mîngîia cîteva minute după urechi înseamnă să ai grijă de un animal. Cînd tanti Fănica de la parter, cea care face scandal hingherilor ori de cîte ori aceştia vin să strîngă liota de urmaşi ai Fetiţei, căţeaua arhetipală a blocului clasic bucureştean, va lua o amendă care se va regăsi înscrisă frumos pe talonul de pensie se va linişti ca prin farmec. Iar după această întîmplare se va gîndi de şapte ori înainte de a mai oploşi vreun alt maidanez prin scară sau pe te miri unde. Fiindcă, vezi bine, o iubi ea căţeluşii, dar în casă nu-i ţine că fi'ncă lasă păr şi sare-n pat!
La fel o să se petreacă lucrurile şi cu nea Bebe de la doi, sau cu doamna de la ziare, cînd, după ce o să semneze pentru cîinele smuls din ghearele Ecarisajului, îl va lăsa tot în parcarea din spatele blocului. Peste o săptămînă o să trecă hingherul, o să-l ridice, o să-l identifice şi o să-i trimită direct prin poştă amenda, ca să nu mai existe discuţii.
Patrupedele care nu îşi vor găsi stăpîni adevăraţi vor fi eutanasiate. Asta nu înseamnă că vor fi măcelărite cu o rangă în cap, electrocutate sau cine ştie ce alte grozăvii. Li se va administra o injecţie care să le asigure o moarte blîndă şi rapidă, oricum preferabilă unei vieţi mizere trăite în ploaie, viscol sau arşiţă, chinuiţi de boli şi de paraziţi, înjuraţi şi uneori chiar pocniţi de oamenii la care se reped din acel instinct de teritorialitate sau dictat de cel de haită.
Dincolo de analiza costurilor necesare punerii în practică a legii votate cu atîta inconştienţă de Parlament şi dincolo de orice ipocrizie, hai să fim cinstiţi! Propunerea ca bieţii cîini să fie închişi în cuşti de doi metri pătraţi, ca în nişte celule, pentru tot restul vieţii, soluţie venită de la gingaşul şi eticul Marinescu-Bideu, vi se pare mai omenoasă? Ei?
Spre ştiinţa celor care deja m-au categorisit şi blestemat aflaţi că şi eu am un cîine. L-am adoptat imediat după Crăciun, fiind de fapt o căţeluşă. Era un pui de caniş, rasă de care nu mă simţeam prea atras, dar insistenţele familiei au biruit. Mai ales cînd au aflat că foştii stăpîni au cam chinuit-o şi erau acum pe punctul de a o abandona pe stradă. Bineînţeles că am avut de furcă cu educaţia ei, trebuind să o deprindem cu normele unor convieţuiri civilizate. Am şters cîţiva kilometri buni de gresie în urma ei, pînă s-a învăţat să facă afară. O scoatem "la plimbare" indiferent dacă sîntem obosiţi, dacă plouă, dacă ninge sau dacă nu avem nici cel mai mic chef de o ieşire. Am fost la medicul veterinar cînd s-a îmbolnăvit ori ca să-i facem vaccinurile. O facem pentru că este cîinele nostru şi datorită faptului că ţinem la el cu adevărat, nu fiindcă doar declarăm că iubim cîinii, aşa, în general. Tot spre ştiinţa celor care m-au judecat şi condamnat deja, fiind ei mari apărători ai cîinilor, aflaţi că nu ne-am gîndit niciodată să o lăsăm la colţul bloclui cu o strachină de apă şi una de mîncare alături...
Pînă la urmă, totul nu e decît o problemă de responsabilitate. Una de care nu dau dovadă cîtuşi de puţin nici atît de vocalii pseudo-iubitori de cîini, nici parlamentarii care au votat o lege tembelă asemenea promotorului ei, nici indignatul primar al Constanţei.
Un copil de şase ani a fost ucis de o haită de cîini, la periferia unui oraş din România, ţară europeană. Răspunderea e pulverizată de atîtea şi atîtea vini încît nu mai e resimţită de nimeni. Absolut nimeni nu pare să aibă nici cea mai mică umbră de remuşcare pentru această tragedie. În niciun caz senatorul Marinescu-Bideu, cel care într-o emisiune televizată dădea din umeri cu o nepăsare porcină, aruncînd vina pe administaţiile locale. În niciun caz primarul Mazăre, cel care îşi închipuie că funcţia îi permite să-i certe aspru pe părinţii ce şi-au văzut fetiţa omorîtă, printre alte cauze, chiar de incompetenţa şi tembelismul său. De asemeni, bănuiesc că nici unul dintre membrii fan-clubului maidanezu' nu resimte vreo urmă de regret. Parcă-i şi văd cum spun răstit: "Da' fetiţa aia crezi că nu i-a provocat pe bieţii cîini în niciun fel? 'Ai!?"
P.S. Domnul - hm! - Mazăre explica foarte sigur pe el, într-o emisiune cu caracter politic, cum că s-ar potrivi perfect în tiparul primarului ideal pe care-l visează locuitorii Constanţei. "Sondajele arată asta!", susţinea el cu un zîmbet şugubăţ, dar plin de modestie pe figura-i radiind de atîta cinste.
Ei bine, mărturisesc că niciodată n-am urmărit cu mai mult interes cum vor vota constănţenii...
8 comentarii:
Vaste subiecte, ca de obicei, si mai ales sensibile. Ma marginesc sa scriu cateva cuvinte despre cazul bietului copil de sase ani sfasiat de cainii vagabonzi pe un camp de langa Constanta.
Fara indoiala, exista un lung (si complicat) lant al raspunderilor si numai simpatice nu ne pot fi niste autoritati care isi paseaza raspunderea intre ele atunci cand vine vorba sa-si justifice pasivitatea/incompetenta/nesimitirea.
Totusi, cu familia copilului cum ramane? Scrie “refugiatul”:
Dom' primar a întrebat cu o retorică lătrată cu aroganţă: "Ce căuta să umble teleleu un copil de şase ani pe acolo?" Pe unde adică? Prin taigaua siberiană cea plină de lupi, de urşi şi de tigri? Prin jungla Amazonului, unde pîndeşte jaguarul şi anaconda? Ei bine, nu. Nu prin aceste ţinuturi periculoase umbla copilul,ci la marginea oraşului pe care dumnealui îl păstoreşte de ani de zile.
Departe de mine sa am vreo simpatie sau afinitate pentru primarul Constantei. Cu toate acestea – si lasand la o parte modul necioplit in care pune o problema delicata – faptul ramane, omul a grait un adevar mare, poate fara chiar sa-si dea seama. Nu pe langa casa, nu la marginea sau in centrul orasului nu ar fi trebuit lasat copilul nesupravegheat, ci NICAIERI. Nici macar in casa – sau cu atat mai mult, nu in casa, unde pandesc destule pericole domestice. Evident ca nici afara.
Nu stiu cum stau lucrurile la noi, dar exista tari “civilizate” pe care dorim din tot sufletul sa le imitam, in care este interzis sa lasi nesupravegheat un copil in varsta de pana la 12 ani. Adica parinte, bona, bunic(a), orice ai fi, nu scapi copilul din ochi. Si basta. Cine nu face asa, e sanctionat de legi, cu atat mai aspru cu cat copilul pateste ceva. Nu mai vorbim ca in respectivele tari casele sunt dotate cu dispozitive de siguranta care fac, de exemplu, ca micutul sa nu poata iesi in curte cand vrea el, sau ca accesul copilului in diferite camere si spatii ale casei este limitat prin tot felul de tarcuri. Sa spunem ca noi suntem saraci si nu ne permitem toate aceste mofturi. De raspunderea de a supraveghea copilul nu ne scuteste insa nimeni.
Sigur, autoritatile sunt incompetente, e mizerie, e nepasare, sunt caini vagabonzi salbaticiti mai peste tot si, iata, se intampla asemenea tragedii. Cu riscul de a deveni foarte putin popular printre cititorii acestui blog, cel putin in opinia mea, principalii vinovati sunt cei care ar fi trebuit sa supravegheze fetita. In rest, justificari si vini gasim cu duiumul.
Sînt categoric de acord că un copil nu trebuie lăsat nesupravegheat. Dar... Dar, dacă am aplica fără abatere acest punct vedere, ar însemna să considerăm că o întreagă generaţie, cea a părinţilor noştri, a fost una iresponsabilă. Eu, ca de altfel şi majoritatea prietenilor mei, am fost crescut cu cheia la gît. Dacă ar fi ştiut ai mei ce drăcii făceam cînd ieşam pe afară, probabil că m-ar fi prins cu cătuşe de calorifer. Asta cu atît mai mult cu cît am crescut într-un cartier care era pe vremea aceea un uriaş şantier, deci un loc în care se puteau petrece multe accidente. Nici părinţii mei, nici părinţii celorlalţi copii, nu-şi puteau permite să renunţe la serviciu şi să rămînă acasă pentru a mă(ne) creşte după metoda nu occidentală, ci normală. Cinstiţi să fim, nici în Occident nu cred că toţi părinţii îşi pot permite un asemenea lux. Sigur, există un alt tip de învăţămînt care permite această supraveghere continuă.
Din punctul acesta de vedere, copilului i se putea întîmpla orice nenorocire, e indiscutabil. Problema concretă e că fetiţa nu a căzut într-o fîntînă părăsită, electrocutată sau mai ştiu eu ce altceva, ci a murit sfîşîiată de nişte cîini sălbăticiţi care n-ar fi trebuit să existe acolo. Acum un an o bătrînă a fost la un pas de moarte, tot din aceeaşi cauză. Ieri, un băiat de 14 ani a fost muşcat cînd se întorcea de la şcoală, în jurul prînzului, şi a ajuns la spital tot pe aceeaşi chestie. După principiul acesta, altminteri cît se poate de corect, al supravegherii, ar trebui ca o bună parte din populaţia României să umble pe străzi numai flancată de personal specializat în protecţia anti-maidanez.
Da, e perfect adevărat că părinţii copilului ar fi trebuit să nu o scape din ochi pe micuţă. Însă să arunci întreaga vină pe umerii acestor părinţi, şi aşa loviţi de o asemenea nenorocire, cînd tu nu ţi-ai făcut datoria care îţi revenea în calitate de primar, mi se pare o ticăloşie.
Repet, răspunderea părinţilor este o cauză a tragediei, dar tot atît de adevărat e că în cazul despre care vorbim şi vina autorităţilor e la fel de mare. Practic, dacă primarul Mazăre s-ar fi achitat de sarcinile lui, cîinii aceia nu ar fi fost acolo, iar nenorocirea nu s-ar fi produs. Asta e realitatea, iar cazul despre care vorbim e unul simptomatic, atrăgînd atenţia tuturor (mai puţin autorităţilor) asupra problemei cîinilor fără stăpîn ce bîntuie peste tot în România, ocrotiţi de o lege tîmpită, priviţi cu nepăsare de nişte primării mai mult decît indolente şi apăraţi de nişte oameni iresponsabili care îi oploşesc în spaţiul public dintr-o milă prost înţeleasă şi o falsă iubire trîmbiţată isteric pe unde au ocazia.
Incă o precizare. Acum cîţiva ani, un cetăţean japonez a murit în urma unei muşcături aplicate de Bosquito, un alt cîine "comunitar". Străinul a fost atacat chiar pe treptele clădirii ce adăposteşte onor guvernul României. Nu ştiu care a fost reacţia oficială a guvernului, dar ştiu că doamna avocat Paula Iacob s-a oferit să-l apere pe Bosquito în instanţă (!). O judecată care ar fi avut oricum loc în lipsa făptuitorului, deoarece acesta fusese demult făcut scăpat de paznicii miloşi, cei care de fapt îl şi oploşiseră pe acolo. Pe vremea aceea nu îmi făcusem blog, dar am fost la fel de indignat. În cazul acela nu se mai punea problema vinovăţiei părinteşti. Acum se pune, dar cauza morţii e aceeaşi. Tot acelaşi e şi tembelismul autorităţilor şi al legislatorilor. Şi atunci, şi acum am simţit nevoia să reacţionez şi, eventual, să ofer cîteva sugestii pentru soluţionarea unei probleme ce pare să se eternizeze. Atîta tot.
A! Şi încă ceva, ca să încheiem într-o notă mai veselă. Bosquito, în buna tradiţie a făptuitorilor vestiţi din România, se găseşte acum în străinătate, mai precis în Germania. În cadrul unei familii de nemţi cumsecade, şamponat, hrănit ca la carte, reeducat în spiritul înaltelor valori europene, probabil că şi-a uitat năravurile cele rele. Totuşi, nu cred că, deşi ajuns la o asemenea înnobilare a carecterului, va avea atîtea mustrări de conştiinţă încît să se ducă într-un final apoteotic, asemeni doamnei Vlas, la ambasadă, pentru ca să ceară repatrierea, iar oferta doamnei Iacob să redevină de actualitate. Părerea mea!
Daca Steven Seagal (sau, ma rog, eroul invincibil pe care il intruchipeaza) e greu de ucis, tare ma tem ca si eu sunt destul de greu de convins.
Faptul ca generatiile mai vechi de copii au crescut “cu cheia de gat” si totusi nu au fost sfasiate de ferocii caini vagabonzi nu constituie un argument pentru a privi cu detasare problema supravegherii copiilor de catre parinti. E ca si cum ai pretinde, necritic, ca ce era bun pentru tata mare e bun si pentru mine. Conform acestui rationament, daca acum n ani se facea intr-un fel (si, vezi Doamne, nu se intampla nimic rau, chiar daca procedeul era discutabil), de ce nu s-ar face si azi la fel? In plus, n-as fi asa de convins ca generatiile crescute “cu cheia de gat” au fost mult mai ferite de pericole decat actualele generatii. In primul rand, e posibil sa fie vorba de pericole de naturi diferite, asadar mai greu comparabile. In al doilea rand, in vremurile acelea informatiile circulau mult mai greu, asadar e posibil sa se fi intamplat destule grozavii de care noi sa nu stim.
Episodul trist cu japonezul ucis de un caine in buricu’ targului nu se poate compara decat pana la un punct cu cel de fata, pentru simplul motiv ca raposatul japonez era, bine merçi, major, asadar era lipsit, legal vorbind, de un strat protector care ar fi trebuit sa actioneze in cazul fetitei din Constanta. Primul “front” de aparare in cazul fetitei ar fi trebuit sa-l constituie – fizic, uman si juridic totodata – familia, iar aceasta a actionat, constient sau nu, in spiritul consacratului “merge si asa”, sau, de ce nu, “daca noi am crescut cu cheia de gat, o creste si copilul nostru”. De aici incolo putem sa vorbim la nesfarsit despre incompetenta si/sau nesimtirea autoritatilor.
Sa arunci vina pe parinti numai pentru a-ti acoperi spatele e, fara indoiala, un gest de mare lasitate. Sa nu recunosti ca prima vina in cazul de fata e cea a parintilor e o dovada de miopie. Ca primar in prag de campanie electorala desigur ca-ti cade prost un asemenea incident – ramane de vazut daca electoratul te va sanctiona sau nu pentru atitudinea ta.
Daca vina parintilor (repet, principala in cazul de fata, as zice) este ispasita conform unor standarde juridice sau pur morale/personale e o cu totul alta discutie. Ca alegatori, indivizii au de optat intre a alege sau nu un politician care se achita cum se achita de obligatiile sale. Ca parinti, aceiasi indivizi nu au nicio optiune, ei sunt obligati sa-si supravegheze copilul de sase ani, indiferent unde s-ar afla acesta.
Parcă Bruce Willis era ăla greu de ucis, dar, oricum, cel puţin pe tema asta, matale esti greu de convins. Sigur, cum atît de bine spunea cineva, e alegerea ta. Şi ţi-o respect. S-ar mai putea aduce nu ştiu cîte alte argumente pro sau contra. Discuţia trata necazul cu cîinii vagabonzi, fiindcă ori cum ai da-o, ori cum ai suci-o, ei au fost cei care i-au omorît şi pe japonez, şi pe copil. Dacă fetiţa ar fi fost însoţită de o bunică vîrstnică şi bonavă, probabil că ar fi existat două victime, însă aspectul culpabilităţii autorităţilor ar fi fost mult mai evident.
Repet, sînt de acord, vina părinţilor este cît se poate de reală, dar nu asta era tema articolului. Dacă nu se vor schimba lucrurile - în privinţa cîinilor fără stăpîn din România - atunci asemenea tragedii se pot întîmpla în continuare, oricînd. Deci nu e vorba neapărat de miopie, ci de aducerea în prim-plan a cauzelor pentru care aceste haite de cîini există în frumoasa noastră patrie. Asupra acestei chestiuni am reacţionat şi am căutat eu să atrag atenţia. Categoric şi despre responsabilităţile părinţilor se poate scrie o serie uriaşă de volume groase, dar la o asemenea sarcină nu mă încumet. Oricum, au făcut-o alţii mult mai calificaţi şi mai capabili decît mine.
Pe de altă parte, indiferent de axiomele noastre omeneşti care încep cu "trebuie", orice părinte ştie că numai dacă ar fi însuşi Dumnezeu ar putea să-şi supravegheze copilul în fiecare secundă, fie măcar pînă la vîrsta de 12 ani, stabilită de legea americană. Cum ar zice marele savant sovietic Ruhanov, acest izvor de nesecată şi progresistă înţelepciune: "Viaţa a demonstrat-o, tovarăşi!"
Eu ma referisem la filmul Hard to Kill (http://www.imdb.com/title/tt0099739/) cu Steven Seagal. Pe de alta parte, si Bruce Willis e un corifeu recunoscut al acestui gen de productii si pur si simplu nu mai stiu cum s-au tradus la noi, de-a lungul timpului, titlurile diferitelor filme de actiune in care joaca cei doi mari artisti. Ca fapt divers, putina lume stie ca Bruce Willis este un cunoscut medic ortodontist de undeva din Yakima, un orasel din nord-vestul Statelor Unite. Cine nu crede, sa se uite aici: http://maps.google.com/maps?sourceid=navclient&ie=UTF-8&rlz=1T4GGLG_en___US263&um=1&q=%22bruce+willis%22&near=Yakima,+WA&fb=1&view=text&latlng=46599758,-120525146,5740017479773712160
DDS inseamna “Doctor of Dental Surgery”, adica “stomatolog” pe limba noastra.
Trecand la cestiune, cred ca avem de a face cu un continuum. La un capat al scalei gasim cazurile in care vina apartine preponderent parintilor, la capatul opus, situatiile in care vina e mai ales a autoritatilor.
De exemplu, daca o haita de caini, bestii feroce, ataca un cartier de oameni cumsecade, raspunderea principala e a autoritatilor. Daca aceiasi caini atata un copil care se joaca nesupravegheat pe un maidan, tare ma tem ca in primul rand trebuie luati la intrebari parintii copilului. Intre aceste scenarii exista un numar nedefinit de variante intermediare, cum ar fi cea pe care ai pomenit-o d-ta, cu copilasul insotit de o fragila bunicuta. Aici suntem, in buna traditie nationala, “intre” – din aceasta dilema nu putem iesi!
Absolut corect!
Trimiteți un comentariu