Dincolo de apele nopţii - fragment de roman (III)

Ca şi cînd ar fi trecut peste un macaz cam hîrbuit, Pele se avîntă, însoţindu-şi povestirea cu gesturi largi, pe care şi le dorea cît mai sugestive:

"Ştii, tomnai terminasem lucrarea p-acolo, p'in camera aia, dă-ţi zisei. Dau io să ies, mai cu fereală, de! Mă uit în susu' holului, nimeni. Mă uit în josu' lui, nimeni. Bun, tată, zic! Bagă mare, Peleo! Acu' e momentu' oportunist, cum s-ar zicea. Lungesc pasu', cîn' bunghesc o uşă barosană un pic crăpată. Uşa era mare, nene! Ia să văz io ce-o fi în spatile ei! O împing uşor şi-mi arunc ochii pîn-năuntru. Şi ce să vezi, bă, Yohane? Acolo era un gagiu suit p-o masă care să tot canonea să scoaţă un tablou dă pă perete. Tabloul era dăstul dă mărişor, cu ramă mişto dă tot. E! Şi ce crezi că făcea omu' ăla? N-o să-ţi vie treaba asta în cap niciodată. Întorsese pictura aia cu spatile şi meşterea la ea cu un cuţitaş. S-a canonit el ce s-a canonit, şi pîn' la urmă, ce să vezi? Scoate dosu' din ramă, adică imaginea, cum ar veni, şi o face imediat sul. Am rămas ca prostu', nene. Tablou' ăla era dîn pînză, mă-nţelegi. Nu era dîn mucava sau dîntr-un carton ca toate tablourile, că doar am văzut atîtea la nea Diţă, ăla dă vizavi dă piaţă, dă are şi oglinzi veneţiane şi geamgerie, şi mă pricep şi io pă undeva la chestiile astea.

Le ştiu cam pă toate care să poartă: dă la alea cu pepeni şi cu toate felurile dă fructe ori peisajile alea cu munţi şi oiţe şi cu fîntînă d-aia cu cumpănă, moartea căprioarii şi răpirea dîn serai, dă e făcute după carpetile dă le aduce şoferii dîn Turcia, pîn' la alea cu bagaboante cu ţîţile iţite p'in cămaşă, care cară, sanchi, tăvi cu mai ştiu io ce, sau chiar d-alea cu tipese goale-goale, dă şade şi să uită, aşa, la harneală, în oglindă. Pă toate le ştiu. Unele e naturi moarte, altele e peisaje, la altele le zice compoziţii - astea e cele mai interesante - cum ar fi moartea căprioarii, dă tomnai ţi-am zis, cîn' vezi mai multe chestii şi te impresionează la masim. Te uiţi cum şade căprioara cu pieptu' străpuns dă săgeată, cu picioruşile ei îndoite şi capu' dat pă spate, dă să uită chiar în ochii lu' vînătoru' care o privşte încruntat şi fioros. Iar mai la stînga e cerbu', săracu', cu lăcrămi în ochi - numa' artiştii mari, cum îi Fănică Mangaliu, dă şedea la picioru' podului vechi, numai ăştia poa' să picteze lăcrămile alea. Meserie, ce mai! Da, nene! Cerbu' şade de-o parte, că nu poa' să intervie, pen' că e ţinut acolo dă o gaşcă dă cîini d-ăia vînătoreştii, care umblă să-l rupă şi pă el. Tragedie, tată! Tragedie adevărată, ce să mai vorbim! Cîn' te uiţi la tablourile astea începi şi tu să te gîndeşti că ce-i viaţa şi cum vine necazu' peste om, cum te duşmăneşte alţii şi nu să opreşte pînă nu-ţi face rău, iară tu eşti ca cerbu' ăla, dă şade doar şi plînge, fiin'că alţii, gaborii sau alţi nenorociţi, nu te lasă dom'ne să te bagi în chestie, sau să te scoţi cumva, ori să-i scoţi pe-ai tăi din belea. Da, da!..." făcu Pele, plin de sensibilitate, covîrşit pînă aproape de lacrimi de propria-i povestire. După ce se mai eliberă de emoţie printr-un oftat adînc, trase cu obidă un scuipat şi continuă pe un ton dacă nu neapărat doctoral, măcar debordînd de emfază:

"Compoziţiile e cele mai tari picturi. Cam tot aşa dă grele e şi portretile. Nu dă altceva, dar e musai să semene cu ăla dă-ţi dă comanda. Şi e greu să o potriveşti dîn prima, chiar şi pentru un meseriaş. Mai e şi nudurile, care e tot un fel dă portrete, atîta doar că e cu gagice dăspuiate, şi, să fim serioşi, numa' la mecla lor nu te uiţi tu! Altele e elementile dă bază ale lucrării acoloşa. He, he!", se hlizi naratorul. După acest scurt şi cam solitar amuzament, Pele reveni:

"Adică n-ai neapărat treabă cu figura bagaboantii. Atît cît să nu-i iasă, dreacu', muianu' prea nasol şi să-ţi cază bucuria-n scîrbă, dacă mă-nţelegi... Aşa. Boon. Să mă întorc acu' la omu' meu cu tablou' dă pînză. Dom'ne, pictura nu era cine ştie ce. În ea era un gagiu cam purisan, cu un fel dă începere dă barbă pă faţa aia a lui, şi şedea într-o cămăruţă cam întunecoasă, după gustu' meu, cu o pană în mînă şi o hîrtie în faţă.Poate că omu' era la puşcărie şi scria o scrisoare la copilaşi, ceva. Nu-ş' ce să zic. Da' părea amărît la masimum şi avea un făţeag dă om care văzuse dă toate la viaţa lui. Cumva, cumva, într-un fel te făcea şi pă tine să cazi pă gînduri, da' prea era trist, să mor! Nu mi-aş punea aşa ceva în casă, mai ales că se uita la tine, îndiferent cum îl aşezai. Mi-am dat seama de asta în timp ce şmecheru' ăla să muncea să desprinză pînza din ramă şi tot mişca tablou' încoace şi încolo, ba îl culca, ba îl ridica, da' personaju' tot la mine se benocla..."

"Chiar aşa?", se arătă pentru prima dată interesat Yohan de povestirea lui frate-su, ieşind din indiferenţa lui de pînă atunci.

Pele se arătă un pic ofensat de îndoiala ce se ghicea în glasul mezinului, dar trecu cu mărinimie peste asta, continuînd să-şi ducă istorisirea mai departe:

"Ei, da! Chiar aşa! Păi, ce? Crezi că io spun tîmpenii? Ezact aşa s-a petrecut faptele şi ezact aşa arăta pictura aia. Da' îţi spun clar, încă o dată, că nu mi-aş punea aşa o chestie pă perete. Păi, ia gîndeşte-te şi tu! Cîn' să bei un spriţan, hop, ăla cu ochii pă tine. Cîn' să tragi şi tu un mozol cu o gagică, ăla tot la tine să uită. Îţi dai seama? Pînă la urmă îţi vine dracii ăia mari pă tine şi-l arunci în mă-sa cît colo! Ce, îţi iei belea în casă, să te supravegheze tot timpu'? Başca, să zic aşa, că mie-mi pare că ar cam meni a rău, aşa, nu-ş' cum să zic..." încheie Pele şoptit, de parcă s-ar fi temut să nu-l audă cineva.

Yohan rîse, aprinzîndu-şi o ţiagară:

"Te pomeneşti că ţi s-o fi făcut frică dă ăla dîn tablou!"

Frate-su îl privi ofensat:

"Ei, mi s-a făcut frică pă dracu'! Al'ceva voiam să-ţi dau io dă înţeles. Da' tu nu eşti dăloc atent şi d-aia nu te bungheşti dă chichirez. Păi, dacă pictura aia era atîta dă nasoală, adică nu nasoală, da-ţi dedea o stare rea, de nu-ţi ticnea nimica cu ea în casă, atunci pen' ce s-o salţi d-acolo, dîn palatu' ăla? Ai? Acu' îţi cade fisa, frătimeagule?", făcu Pele cu un aer misterios.

"Nu. Nu prea înţeleg io ce vrei să spui dă fapt", se încruntă Yohan nelămurit, nepricepînd unde voia frate-su să bată.

Celălalt îi aruncă o privire din care se putea citi cu uşurinţă mîndria:

"Nu te-ai prins, este? Păi, ia să vedem, ia să judecăm noi cu capu'? Omu', cetăţeanu', adică ăl de-a şmecherit tablou' crezi că voia să-l ducă acasă la el şi să şi-l puie în sufragerie, să să uite purisanu' la el cum bagă la jgheab sau face alte alea? Nţţţ! Esclus! Esclus, tată! Avea el altă manevră, altă combinaţie în creierii ăia ai lui. Şi aici iar trebuie să-ţi spui ce mi-a zis mie odată nea Diţă, geamgiu'.

Stam şi noi la o bere, ca băieţii. Şi, dîntr-una într-alta, ajungem dă vorbim iară dă picturi, dă tablouri, dă chestii d-astea mai artistice. Şi-mi zice meşteru' că e tablouri care face peste zece milioane dă parai, soto. Io am început să mă rîd pă mine, ca broasca la inundaţie: Cum, bre, să facă o pictură atîtea şi atîtea milioane dă cocari? Păi, o casă d-aia dă vezi p'in filme, p'in Dallas, cu piscină şi trombină, plus plombină, face mai puţin. Da' ce dracu', e dîn aur? Că chiar şi dîn aur dacă ar fi, tot n-ar ajungea la la o asemenea sumă! El s-a şucărit şi mi-a zis că sunt un bou. Io o ţineam p-a mea şi făceam caterincă la greu dă el. Atunci omu' s-a aprins şi mai tare şi a zis că dacă mă dau io aşa dă deştept, hai să punem pariu p-o ladă dă bere. Io, mă ştii, la chestii d-astea nu mă dau la o parte şi-i spun că mă prind la rămăşag. Mă şi vedeam cinstindu-mă moca cu alilanţi doi băieţi dă mai era la masă. Meşteru' odată să ridică şi o ia spre casă, în goana mare. Dau io să strig după el, da' omu' era deja dăparte. Să fiu sincer, m-am gîndit mai dăgrabă că moşu' îmi dăduse ţeapă şi urma să-i plătim noi alea două halbe dă le băuse pînă atunci. Da' nu-l ştiam dă bulangiu, aşa că am zis să-l aştept, să vedem ce şi cum. Nici nu trecuse zece minute şi apare dîn nou, cu un ziar în mînă. Mi-l bagă sub nas şi zice: Ia citeşte, mă, cascarache ce eşti! Mă holbez io şi văd titlu' mare: Tablou' lu' Cezare, Cezane - cum l-o fi chemînd pă orfanu' ăla dă pictor - Muntele Nu-ştiu-cum, s-a vîndut ieri la licitaţia casii londoneze Moloz-la-tavă - cum dracu' îi zicea - cu suma dă doi'şpe milioane dă dolari. Am rămas cu gura căscată. Am pus io banii p-ormă şi am luat naveta aia, da' uite că mi-a folosit şi mie la ceva. Aflasem o chestie, înţelegi?"

"Şi cum zici că ţi-a folosit ţie acum treaba asta?", întrebă bănuitor Yohan.

Frate-su făcu o mutră sastisită:

"Ei, nu că mi-ar fi folosit de-adevăratelea, să mă văd cu lovelele în mînă. Da' uite că dacă nu ştiam, nu aş fi înţeles mare lucru din afacerea lu' cetăţeanu' cu tablou' din birou' ăla. Ce m-a mirat pă mine dă m-a dat în icter a fost că pictura era pă pînză. Poa' să fie scoasă d-acolo fără să să prinză vreun husen dă ceva şi să dea duma peste tot..."

"Acuma îţi pare rău că n-ai meşterit şi tu un tablou dîn astea, p-acolo?"

"Treaba nasoală e că tre' să te şi pricepi la picturile astea. Să ştii care e valoroase şi care nu... Ori ai un pont de la un meseriaş ca lumea, ori mai bine lasă! Omu' ăla crez că să pricepea. Prea se dusese la fix şi era chitit pă treabă. Io nu le am cu şmecheriile astea", mărturisi Pele cu o amărăciune evidentă.

"Poate că-i mai bine aşa. Lucrurile astea dă valoare mare dă tot e întotdeauna periculoase şi poa' să să lase şi cu crime ori mai ştiu io ce nenorociri. Plus că ele e averea statului şi nu trebuie să le ia nimeni... "

"E averea statului şi nu tre' să le ia nimeni!", pufni dispreţuitor Pele, îngînîndu-l ironic. Mare băbălău mai eşti, zău! Acu' chiar că mă inervezi. Cine morţii mă-sii e statu' ăsta? Ă? Te-ai gîndit vreodată baremi la asta? Păi, să-ţi spun io, fratele meu mai mic şi mai guţan. Statu' e ăla de te pune să-i plăteşti lui impozite şi să joci după cum îţi cîntă el, cu legile lui dă căcat, cu tot. Statu' te suge şi te sleieşte dă-ţi usucă măduva oaselor în tine. Statu' îţi dă ulei pă raţie, zahăr pă raţie, toate pă raţie. Şi ia să vezi tu ce păţeşti dacă nu faci ce zice statu'! Ai rupt-o-n fericire. Amenzi şi bulău cît cuprinde, grupa mare. Şi după ce ai muncit toată viaţa, la sfîrşitu' ei, vine statu' ăsta şi-ţi dă şi ţie o bonbonică, c-ai fost cuminte şi-ai tras ca vita la jug. Adică îţi dă o pensie, moşule, dă nici nu mori, da' nici nu trăieşti dîn ea. Dă te găseşte vecinii dimineaţa cu ochii holbaţi şi ţeapăn pă un scăunel, pă la o coadă la mai ştiu io ce, cu plăsuţa-n mînă. Ăsta e statu' dă grija căruia mori tu, fraiere!"

Yohan nu zise nimic şi nu schiţă niciun gest. Stătea doar pe bancă zgribulit, adunat cumva înlăuntrul lui. Frate-su îi masă uşor spatele încovoiat, acoperit de canadiana subţirică, zicînd încetişor:

"Haidi, Yohane! E timpu' să mergem acasă. Fiecare a făcut ce a putut mai bine, care cum s-a priceput. Hai, că de acum încolo nu mai nevoie dă niciunu' dîn noi la Revoluţia asta. Lucrurile s-a pornit şi merge ele şi singure mai dăparte."

Mezinul se ridică şi se îndreptară spre staţia de tramvai. Aerul parcă se iuţea, parcă se asprea cu fiecare minut scurs. Pele tropăia, căutînd să-şi mai desmorţească picioarele. Zări nişte tipi bine îmbrăcaţi care se uitau la ei cam într-o dungă. Simţi instantaneu nevoia să-i irite puţin. Îl văzu şi pe frate-su cum stătea trist şi rebegit mai de-o parte. Pendulă între nevoia de a-l înveseli pe Yohan şi aceea de a le da cumva cu tifla scorţoşilor ălora, care-l priveau de sus. Găsi imediat sluţia. Tropăiturile lui se transformară într-un tact care alterna cu pocniturile ritmate ale degetelor unei singure mîini. În felul ăsta începu să se autoacompanieze, avînd însă grijă să nu-i scape de la subsuară preţiosul aparat săltat din sediul Comitetului Central, pe care-l ţinea cu cealaltă mînă. Se puse pe cîntat, destul de tare, dansînd uşor pe loc, închipuind un soi de solo vocal al unei nunţi de cartier, pe versurile celebrei manele de pe atunci:

"Nu sunt prost, da' nici deştept;

Sunt ca orice om.

Mi-ai făcut o rană-n piept

Magdaleeeno!

Nu e rană dă cuţit,

Ci e rană de iubit,

Ma'da leeeno!

Apoi se opri şi, ca şi cum ar fi anunţat un dar la un microfon, răcni cu o voioşie nebună şi întrucîtva suprarealistă, urmîndu-şi scenariul improvizat pe loc al festivităţii aceleia nupţiale imaginare:

"Din partea lu' socru mic, care n-a mîncat şi n-a băut azi, la această cinstită şi bogată masă, pen'că e în spital în comă alcolistică dă ieri, un porc dă peste o sută dă chile şi un godin nou! Să trăiascăăă!"

Îi făcu încurajator cu ochiul mezinului şi-şi spuse mulţumit:

"Adevăru' e că sunt şi bun, nene!"

Precizare

Am văzut că povestirile mele din Giuleşti au încîntat pe toată lumea. Aşa că v-am oferit încă un fragment din romanul Dincolo de apele nopţii. Unul care, la fel ca şi celelalte, poate fi citit ca o poveste de sine stătătoare.

În locul unui inutil cuvînt înainte

În cîteva sate dintr-o anumită zonă a României există un obicei straniu şi în acelaşi timp minunat. După ce o casă nouă este terminată, întocmită cum se cuvine, aşezată cu tot şartul şi este săvîrşită slujba de către preot, urmează "înconjurarea casei cu povestea". Aceasta înseamnă că bărbatul şi soţia lui vor istorisi un fapt, o întîmplare, o legendă a locului sau vreo altă poveste, tristă ori veselă, însă pilduitoare. Ceremonia - fiindcă practic o ceremonie este toată această întreprindere epică - începe întotdeauna din dreptul intrării principale şi se sfîrşeşte tot acolo. Căminul este împrejmuit şi apărat cu un zid nevăzut de cuvinte. El e menit să dăinuie şi să închege dimpreună tainic, pentru totdeauna, piatra, lemnul şi mortarul cu sufletul şi soarta celor ce îl vor locui.

Fiecare poveste, ca şi fiecare casă, e unică.

Astfel mă gîndesc să înceapă volumul meu de poveşti. Nu ştiu deocamdată ce titlu ar putea sa aibă, dar probabil că-l voi găsi la timpul potrivit. Nu am nicio strîngere de inimă în această privinţă. În fond, cineva cu mult mai înţelept decît mine a spus-o demult: "Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui."

Poveste cu o scrisoare a unui tată către fiul său

Tanti Maricica era îngrijitoare în pavilionul de la neuro. La damblagii, cum explica ea colegelor de pe la alte secţii cu un rînjet şmecheros pe buzele-i subţiri. Nu uita nicodată să facă imediat o mină amărîtă, schimbînd cu rapiditate mimica, şi să adauge: "E o muncă la ăştia, Doamne, Doamne! Şi bani... Vai dă ei de bani! P'in cine ştie ce minune să vezi şi tu una d-o sută de mii dă la nenorociţii ăştia. Da' cu pretenţii ştie toţi să să ridice. Da, da!"

Nici nu apucase să-şi bea cafeaua, că Vichi, asistenta şefă, o şi trimisese la treabă. Peste noapte mai dăduse unul colţul. Îl băgaseră deja la morgă, "să nu să strice", cum glumea Maricica, rîzînd întotdeauna icnit de poanta asta ce o amuza de fiecare dată cînd o spunea.

Numai că azi nici măcar chestia asta nu reuşea să o binedispună. Bărbate-su, Gicuţă, şi băiatul ei, Corneluş, se îmbătaseră, fiecare în altă parte, dar ajunseseră tot în apartamentul din Rahova amîndoi. Într-un sfert de oră se şi luaseră la harţă, de la un meci. Nici măcar nu jucau românii. Unul ţinea cu o echipă italienească şi celălalt cu una englezească. Ce mai balamuc ieşise! Spărseseră şi vaza de pe televizor. Aia frumoasă, cu ciobănaşul fercheş doinind din fluier spre oiţele lui drăguţe, pe care abia o primise de la naşu' Iulică de Sfînta Maria. De scandal avea parte cam două, trei zile, după fiecare chenzină. Se obişnuise. Dar de vaza aia chiar că îi părea rău. Nimic ca lumea nu puteai să ţii în casă de ăştia. Tot aşa spărseseră şi statuetele alea nemaipomenit de comice, făcute din ipsos vopsit în roşu şi verde, cu Stan şi Bran. Amintire de la băi, de la Baziaş. Tanti Maricica oftă nostalgic şi luă găleata.

Intră în salonul indicat şi se duse la noptiera metalică de lîngă patul defunctului. Ceilalţi doi bolnavi o salutară. Ea răspunse dînd din cap cu un aer absent, vădit preocupată. Ştia din experienţă că ceva-ceva s-o găsi pe acolo. Strîmbă din nas: o savonieră, pastă şi periuţă de dinţi - pasta era pe jumătate consumată, iar cu periuţa ce naiba să facă? -, un aparat de ras şi două sprayuri aproape goale, nişte tacîmuri obişnuite, nişte ochelari, fleacuri. Singurul lucru mai interesant era un pix fain. Bani ioc. Pixul şi-l opri pentru ea, iar restul îl aruncă dintr-o mişcare dibace, direct în găleata de plastic. Într-o latură a sertarului, o scrisoare se prinsese de muchia scorojită. Tresări. Nu fusese deloc atentă. Poate era vreun plic pentru doctor. Îl palmă cu o mişcare iute de reptilă, strecurîndu-l abil în buzunarul larg al halatului de un albastru decolorat după atîtea spălări.

Strînse grăbită toată lenjeria de pat, întoarse pe partea cealaltă salteaua, dădu cu cîrpa peste ţevile albe ce alcătuiau căpătîiul patului şi părăsi cu paşi mărunţi şi deşi rezerva. Aruncă boceaua cu rufe pe topoganul pentru spălătorie şi se refugie emoţionată în cămăruţa ei. Trase zăvorul şi desfăcu cu mîini nerăbdătoare scrisoarea. Trăgea nădejde că acolo or fi fost banii pentru medicamentele alea străine de care tot vorbea Sănduleasca, doctoriţa aia tînără şi fiţoasă. Tînără, ce să zici, dar avea o şcoală în ea, academia de lepre, nu alta! Pe toţi amărîţii îi făcea din cuvinte. O maimuţări în gînd, cu invidie şi secretă admiraţie totodată:

"Vai, doamna Cutărescu, noi ne străduim să facem tot ce e omeneşte posibil. Dar ştiţi şi dumneavoastră cu ce dificultăţi trebuie să ne confruntăm. Farmacia spitalului are doar medicamente ieftine şi comune, cu un grad de eficienţă nu atît de ridicat pe cît ne-ar trebui nouă, în cazul domnului Cutărescu.. Or, bărbatul dummneavoastră are neapărată nevoie de un medicament din seria ăstora noi..." Şi nevasta bolnavului se precipita. Unde şi cum ar putea să găsească aşa ceva? Doctoriţa rămînea pe gînduri cîteva clipe, apoi deodată se lumina la faţă, aruncîndu-i un zîmbet plin de omenie femeii disperate. Spunea coborîndu-şi glasul ca şi cînd ar fi făcut-o părtaşa unui mare secret: "Aşa ceva nu se găseşte pe la noi. Dar am eu o prietenă al cărui tată a trecut exact prin aceeaşi problemă ca şi soţul dumneavoastră... Ea a avut alte posibilităţi şi i-a trimis cumnată-sa din Germania medicamentul. I l-a trimis pe bani, vreau să spun, şi... mă rog, e cam scumpişor, înţelegeţi?", întreba cu subînţeles Sănduleasca. Nevasta pacientului spunea atunci frîngîndu-şi mîinile între speranţă şi deznădejde: "Lăsaţi, domnişoara doctor! O costa el mult, da' dacă asta e ultima şansă a lu' bărbate-miu o să ne zbatem să găsim noi banii de care-i nevoie." Şi cînd melteanca oferea suma cerută, musai să vină şi cu un ditamai buchetul de flori la binefăcătoarea sa. O comicărie, să mori de rîs, nu aşa!

Tanti Maricica îşi puse ochelarii şi citi scrisul acela micuţ de pe plic. Îşi ţuguie iritată buzele, clipind încruntată. Pe anvelopa scrisorii era notat simplu: fiului meu. Scociorî în plic şi scoase din el două coli acoperite cu litere frumos caligrafiate. Le scutură, doar, doar, o cădea vreo bancnotă, ceva. Nimic. Le trînti pe masă cu năduf, mai să dărîme cana de pe măsuţa acoperită cu muşama. Sorbi cîteva înghiţituri din cafeaua de pe acum rece şi începu să citească.

Cu mai bine de şase săptămîni în urmă, domnul Victor Roman fusese internat. Accident cerebral vascular. Jumătaea stîngă a corpului îi paralizase. Dar pe cea dreptă încă putea să şi-o controleze. Încă...

Cînd îşi mai revenise din şocul iniţial privise, din poziţia în care se afla, la un leandru cu frunze pline de purici de plante. Tocmai înflorise. Florile nu aveau cine ştie ce parfum şi nici vreo culoare încîntătoare. Degaja în schimb o tristeţe de-a dreptul palpabilă. Stătu aşa cîteva ceasuri, fără să scoată un cuvînt. Pe la prînz, soţia lui, Ana, sosi cu nişte mîncare şi cu o mulţime de întrebări îngrijorate. Încercă să o liniştească, minţind în nenumărate rînduri. Cînd ea plecă schiţă un zîmbet încurajator. Nu era prea sigur că îi izbutise. Avea senzaţia că nici faţa nu prea îl mai asculta. În momentul acela îşi dădu seama că trebuie neapărat să-i scrie lui Ioan, băiatului său. Şi începu abrupt, renunţînd din start la vreun "Dragul meu" sau altă introducere dulceagă şi convenţională:

"Ştii că am făcut şi eu trei ani de Medicină. Aşa că mi-e greu să-mi fac iluzii în ceea ce priveşte boala mea. Îmi dau seama ce se va întîmpla cu mine şi nu-ţi ascund că asta mă sperie. Mă sperie acum, fiindcă mai tîrziu nu voi mai realiza cît de penibil şi de nevolnic o să fiu. Cel puţin asta sper. Să fiu conştient de mizeria în care o să mă aflu, mi se pare o pedeapsă pe care, totuşi, nu o merit.

Va fi o luptă grea, iar deznodămîntul e unul implacabil. O luptă care se va duce între însuşi trupul meu cu creierul ce se va desface încetul cu încetul în bucăţi din ce în ce mai mici. Fiecare va conţine o părticică din mine şi una cîte una o să se dizolve pe rînd, mai lent sau mai rapid, într-un nimic nepăsător.

Dacă am ajuns să îţi spun asemenea lucruri, ţi-e clar că n-am cum să mă port faţă de tine cu mănuşi. Deşi poate ar trebui să o fac. Nu de alta, dar uite că sînt nevoit să-ţi cer practic o mare favoare. Una extrem de importantă. Mă bazez însă pe caracterul şi calităţile tale ce nădăjduiesc să fie mai puternice decît resentimentele. Cele la care, poate, te simţi îndreptăţit şi pe care - deşi nu mi-ai spus-o - bănuiesc că le porţi în suflet. E însă posibil ca bănuiala mea să fie absolut neîntemeiată. N-am cum să o ştiu sigur fiindcă n-am reuşit niciodată să ajung pe deplin la sufletul tău. Iar asta - poftim, o recunosc! - nu a fost nicidecum vina ta.

După ce m-ai părăsit, adolescent fiind, ducîndu-te la maică-ta, am considerat că în viaţa mea nu există dezamăgire mai mare decît tine. Ţi-am zis-o răspicat chiar de atunci. Ani de zile după aceea nu ne-am mai văzut, nu ne-am mai auzit, nu ne-am mai vorbit. Mă simţeam trădat şi jefuit de toate sentimentele pe care le investisem în tine fără să aştept vreo dobîndă din partea ta. Evident, în afară de cea afectivă.

Cînd ne-am reîntîlnit, după doisprezece ani, am avut o ezitare. M-am întrebat dacă nu cumva greşisem în neînduplecarea mea. Dar am alungat-o repede din minte. Orice ar fi fost, nu eu fusesem acela cazut într-o asemenea eroare de neimaginat. Tu erai cel vinovat, te trebuia să cauţi iertarea mea. A fost doar o justificare cu care să-mi mîngîi orgoliul şi un anestezic în faţa unei tresăriri vinovate a propriei conştiinţe. În locul tău nici eu nu-m-aş fi putut întoarce după cîţiva ani pentru a mă scuza în vreun fel. Eşti fiul meu doar. Asta în afara faptului că şi tu ai, cu siguranţă, un adevăr al tău. Unul probabil la fel de dureros ca şi al meu.

Apoi justificarea de care-ţi vorbeam a prins consistenţă cînd am văzut-o pe soţia ta. Ea fusese cea care te determinase să procedezi aşa. Ea te făcuse să treci peste toate şi să vii să te împaci cu mine. O femeie inteligentă, hotărîtă, plină de determinare şi cu un acut simţ al prevederii în toate acţiunile ei. O fată ca ea mi-aş fi dorit să am! Mi-am şi notat în jurnalul meu: 'Ştefania îi e superioară lui Ioan. E, din păcate, o clipă de obiectivitate care nu mă încălzeşte cu nimic.' Aş mai fi adăugat că nu înţeleg cum de ea a putut să-şi aleagă şi mai ales să rămînă alături de un bărbat ca tine. Dar n-am făcut-o. Era o frază ce presupunea prea multe ambiguităţi. Azi nu mai sînt deloc sigur de cele scrise atunci. Ba mai mult, o grămadă din certitudinile mele faţă de tine s-au surpat.

Iar asta s-a întîmplat atunci cînd ţi-am văzut lucrările de grafică. A fost ceva dincolo de uimire. A fost o uriaşă descoperire. Ştiai să vezi dincolo de aparenţa banală a lucrurilor şi să le redai apoi pe hîrtie povestea pe care fiecare o conţine. Mi-am dat seama de asta imediat ce le-am văzut. Şi nu mă înşelam. Erai un desenator cel puţin la fel de bun pe cît eram eu ca pictor. Le-am privit ore în şir şi ceva s-a cutremurat adînc în mine. Pentru prima dată în viaţă am fost cu adevărat mîndru că eşti fiul meu. Dar nu ţi-am mărturisit-o. Nu ţi-am mărturisit-o niciodată. Şi nu îndrăznesc - tocmai eu! - să o fac nici acum, decît prin intermediul acestei scrisori.

Iată că m-am eliberat şi de povara acestei confesiuni. Abia în clipa asta pot să merg mai departe. Cred că îţi închipui ce vreau să-ţi cer. Aşa cum cred că nu ai să mă refuzi.

E vorba de Ana. Las-o să trăiască liniştită după voia ei şi nu te grăbi să o judeci pentru greşelile trecute ori pentru cele ce or să vină - măcar nu i-o spune! - după ce eu nu voi mai fi. Nu ea e vinovată de asprimea şi de neputinţa mea de a-mi exprima afecţiunea faţă de tine. Ce a fost, a fost! Ai acum posibilitatea să confirmi ceea ce eu bănuiesc de un timp încoace. Şi anume că eşti de fapt mai bun decît mine.

Ştii cît de puternice au fost şi sînt sentimentele mele pentru ea. Da, ai dreptate. Au fost mult mai mari decît cele pe care le-am revărsat cu zgîrcenie asupra ta. Poate că în calitatea ta de copil ai avea dreptul să mă condamni. Nu ştiu. Acum însă îţi vorbesc ca de la bărbat la bărbat: respectă-o, te rog, pe femeia pe care am iubit-o atît de mult! Sper ca, privite din unghiul acesta, tot ce a fost să aibă un înţeles mai clar, mai onest şi mai acceptabil. Dogoreşti în dragoste la fel ca şi mine. Ai trecut prin acelaşi prim eşec ca şi mine. Ar fi, deci, imposibil să nu pătrunzi sensul spuselor mele. Nedumerirea mea în privinţa legăturii şi a căsniciei tale cu Ştefania a fost una cît se poate întemeiată. Atîta doar că raportul era răsturnat. Aş fi fost tare bucuros să mă fi înşelat în ambele privinţe. Dar o să treacă şi asta. Fie să găseşti şi tu o altă Ana. Adică pe cineva cu care să împărtăşeşti amarul şi dulceaţa acestei lumi.

Se spune că blestemele părinţilor, cu atît mai mult cînd sînt aruncate de pe patul de moarte, se împlinesc negreşit. Ei bine, o să te blestem, băiete. Momentul e tocmai copt pentru aşa ceva. Te blestem, iată, să fii fericit şi să ai o viaţă împlinită! Fii viu pînă la capăt, trăind tot ce ţi se dă cu pasiune şi voluptate!

Mă opresc aici din teama de a nu deveni patetic, deşi poate aş fi putut să-mi asum măcar o dată şi măcar acum acest risc faţă de tine. Te las cu bine!

Tatăl tău, Victor Roman"

Se semnă şi băgă în plic cele două coli, apoi aşeză scrisoarea în sertar. Hotărî să nu i-o dea în acea seară. Socoti că mai era timp. În fond, din primul atac care îl lovise în primăvară îşi revenise uşor. Boala asta presupune uneori răgazuri uimitor de îndelungate. "Speranţa moare întotdeauna ultima!", se pomeni el gîndind. Rîse încetişor: "Doamne, ce şabloane prosteşti şi penibile au început să-mi umble prin minte! Chiar că am devenit un sentimental ridicol."

Peste cinci zile surveni al treilea atac.

Maricica termină de citit scrisoarea chiar în secunda în care lua ultima înghiţitură de cafea. Se înecă şi tuşi de cîteva ori. După care se uită lung la hîrtiile din mînă. Clătină cu sprîncenele ridicate, pendulînd între uimire şi dispreţ: "Asta-i scrisoare să i-o trimeţi lu' băiatu' tău?! Ultima scrisoare, ca vorba aceea! Pfui!" Miji din ochi, căutînd să-şi aducă aminte mai bine figura pacientului. Un moş cu barbă albă care se dădea mereu mare domn. Mare domn, mare domn, da' nu prea mişca cum trebuie din urechi. Din doi poli n-o scosese niciodată.

Privi iarăşi la rîndurile ordonate aşternute în pagină de pictor. Scrisul acela frumos şi elegant parcă o sfida, o zădăra. În loc de un bănuţ, colea, se pomenise cu toată polologhia aia. Se încruntă şi îşi încleştă fălcile, cuprinsă deodată de nervi. Înşfăcă scrisoarea şi o făcu bucăţele, şopocăind printre dinţi, la fiecare efort depus pentru a o rupe: "Prostii! Prostii! Numa' prostii!"

Cînd isprăvi o aruncă în găleata de gunoi şi se simţi mult mai uşurată. Ba chiar oarecum mîndră de ea. Totuşi, murmură încă revoltată: "Auzi le el, fată! Doi poli!?"