Revenind la problema italiană, am fost foarte intrigat de faptul că nimeni nu a stat să aprofundeze mai atent sensul celor întîmplate. Toată lumea a pus cauzele nenorocirii pe seama vicisitudinilor de tot genul trăite de rromi în ţara de origine. Dar să nu uităm că oamenii asupra cărora s-a făcut atîta tapaj sălăşuiau în condiţiile acelea mizere în Italia. Asta fusese ceea ce le oferise statul italian. Domnul Cărtărescu acuză elanul paşoptiştilor ce a dus la dezrobirea ţiganilor "lipsită de cea mai vagă urmă de pregătire logistică şi psihologică". Dumnezeule mare! Păi, cam ce fel de pregătire logistică şi psihologcă să fi întreprins boierii noştri la mijlocul veacului al XIX-lea? Mi se pare extrem de deplasat să ceri aplicarea unor principii şi tehnici ce aparţin celui de-al treilea mileniu, unei probleme ce s-a petrecut în urmă cu mai bine de o sută cincizeci de ani. În virtutea acestui mecanism de gîndire şi preşedintele Lincoln poate fi acuzat de aceleaşi fapte grave, atunci cînd a cerut eliberarea din sclavie a negrilor americani. Nici el nu antamase din timp o pregătire logistică şi psihologică adecvată. Iată cît de alunecoase pot fi conceptele corectitudinii politice şi la ce ridicol aberant pot conduce ele. Din păcate, aceste generoase principii nu sînt aduse în discuţie cînd privim realitatea actuală în contextul unei Italii moderne şi democratice, unde s-a şi produs drama. Faptul că un număr mare de oameni trăiau mai rău decît în plină epocă medievală, lipsiţi de mijloace de subzistenţă, nu a dat de gîndit autorităţilor italiene? Nu şi-a dat seama nimeni că acesta este un potenţial pericol care poate genera oricînd o nenorocire? Nu am date care să susţină o premeditare certă a autorităţilor italiene, dar o orientare coerent direcţionată a unor atitudini prealabile şi acţiuni ulterioare pare destul de desluşită. Este o afirmaţie suficient de gravă, recunosc. Ea nu are însă nici în clin, nici în mînecă cu vreo teorie a "conspiraţiunii în contra la biata noastră ţărişoară", ci este rezultatul unei reflecţii asupra unor stări de fapt.
Întregul Occident are probleme cu cu imigranţii. Şi asta nu de azi, de ieri. Unele ţări, în calitate de centru al vechilor imperii coloniale s-au confruntat adesea dramatic cu aceste probleme, imediat după pierderea coloniilor şi refugiul unora dintre rezidenţi în metropolă. Cum uşa pentru vechii clienţi rămăsese deschisă, s-au strecurat prin ea valuri din ce în ce mai mari dintr-un alt tip de refugiaţi. Refugiaţii care soseau nu pe criterii politice, ci strict economice. Cazul Franţei şi al populaţiei magrebiene venite aici este unul cît se poate de elocvent, fenomenul fiind asemănător şi pentru ţări ca Marea Britanie sau Olanda. În alte ţări, cum ar fi Germania şi, mai tîrziu, Italia, imigraţia a fost înlesnită de deficitul de forţă de muncă creat de avîntul economic al acestor state. Dacă emigraţia italiană transalpină, către bogata Germanie şi ţările Beneluxului s-a derulat masiv timp de două decenii, de la sfrşitul celui de-al cincilea pînă către mijlocul celui de-al şaptelea, în secolul trecut, acelaşi val avea să se reverse dinspre Peninsula Iberică, către Franţa. Şi atunci s-au produs unele fricţiuni între autohtoni şi indivizii mai deochiaţi aflaţi printre noii veniţi. Pe la mijlocul anilor 60, nemţoaicele îşi strîngeau mai atente poşetele la piept cînd, trecînd prin piaţa Domului din Koln, auzeau vorbindu-se în italiană. Azi, cînd trec prin piaţa Domului din Milano, cam tot aşa sînt tentate să procedeze şi italiencele, auzind limba română. Mai ales acum, după mult mediatizatul caz Mailat şi exploatarea lui senzaţionalistă şi vindicativă. Asperităţile dintre imigranţii din ţările mediteraneene şi populaţia ţărilor nordice nu au fost însă atît de dramatice. Cea mai mare parte dintre cei sosiţi la muncă s-au înapoiat în ţările de baştină, iar cei care au rămas s-au integrat cu relativă uşurinţă într-o societate liberală şi europeană cu care erau familiarizaţi. Nu acelaşi lucru se poate spune despre imigranţii de sorginte islamică. Aceştia provin dintr-un alt tip de societate, iar religia lor e categoric diferită de cea a europenilor. Ca atare, integrarea lor comportă dificultăţi deosebite, chiar dacă unii dintre ei sînt deja a treia generaţie care deţine o cetăţenie europeană. Tendinţa lor este de a se izola şi regrupa într-un mod de-a dreptul programatic cercul lor. Nemulţumirile la adresa acestor noi cetăţeni germani, francezi sau britanici, dar care în sinea lor au rămas arabi, turci sau pakistanezi, etalîndu-şi cu din ce în ce mai multă ostentaţie crezul şi cutumele religioase, unele în contradicţie cu tradiţiile unui stat liberal şi laic, au crescut tot mai mult. Cum peste aceste diferenţe s-au aşternut şi cele legate de starea economică, lucrurile s-au acutizat, mergînd uneori pînă la violenţa extremă a manifestaţiilor stradale de la Paris.
Italienii, foarte naţionalişti, deşi nu au resimţit acelaşi val imigraţionist ca vecinii lor, au suportat mai greu elementul alogen. După anii 90 însă, emigranţii au început să sosească în număr din ce în ce mai mare din Est. Dacă la sfîrşitul anilor 80, în Italia existau oficial 300000 de imigranţi, s-a ajuns acum la peste două milioane, iar în oraşe ca Padova, Brescia sau Milano reprezintă 10% din populaţie. Cu nici un an în urmă profesorul Giovanni Sartori avertiza în cartea sa că dacă numărul străinilor va depăşi limita de 30 de procente în oraşele mari ale Italiei "înfruntarea va fi de neoprit"... Se pare că cineva a meditat foarte serios asupra acestor avertismente. Şi a acţionat cu discreţie în consecinţă. Cel mai simplu e să creezi premisele unei situaţii explozive şi să aştepţi apoi cu răbdare ca totul să detoneze de la sine. Exact ce s-a întîmplat cu tabăra de rromi unde sătea Mailat. Nu ar fi fost exclus ca acelaşi lucru să se fi întîmplat şi cu un individ provenit dintr-o tabără de rromi bulgari. Ghinionul sau probabilităţile - cum doriţi să priviţi - au făcut ca măgăreaţa să cadă pe ai noştri. Odată produsă, nenorocirea a fost exploatată mediatic la maximum şi evident concertat, alimentînd puseurile xenofobe ale unor grupuri naţionaliste, iar de aici îndreptăţirea unor răspunsuri politice menite a tempera puternic orice tendinţă de emgraţie către Peninsulă. Încă o dată spun că nu m-aş precipita să afirm că au fost vizaţi în mod special cetăţenii români. În fond, duritatea cu care acţionează găştile albeneze, sau cruzimea de care dau dovadă bandele de rakeţi ukrainieni au ajuns proverbiale în Italia. Numai că ţiganii români sînt cei mai vizibili în peisajul străzii, agasînd lumea cu cerşetoria, mizeria şi micile lor potlogării. Din nefericire, constituie o ţintă foarte comodă şi la îndemînă pentru cine doreşte să obţină efecte proagandistice şi politice maxime cu eforturi minime. Îndrăznesc să spun că miza e mult mai mare şi mai insidioasă. Ea nu se referă neapărat la români sau la bulgari. Pe zidurile Romei, atunci cînd la nivelul înaltelor oficialităţi europene a început să se discute despre aderarea Turciei, au apărut afişe ce clamau furibund: "Italieni, pregătiţi-vă pentru asediu! Vin turcii!" Aceasta este de fapt marea spaimă a multor occidentali. Iar ideea ce se vrea indusă publicului ar suna cam aşa: "Dacă amărîţii ăştia de români şi de bulgari, cu ţiganii lor cu tot, au reuşit să ne facă viaţa un iad, neavînd la un loc nici cît jumătate din populaţia Turciei, ia gîndiţi-vă cum o să fie cînd vor năvăli hoardele asiatice de barbari islamici!" Şi cum castanele sînt îngrozitor de fierbinţi, cel mai înţelept e să le scoţi din jar cu mîna altuia. Iar cînd ştii că pe naiv îl apără doar unul îngrozitor de nepriceput şi de slab, cu atît mai bine. Cînd spun asta mă refer la statul român şi la jalnicii lui reprezentanţi.
Aş fi încheiat aici, dar mai e încă un gînd care nu-mi dă pace. Ani de zile Occidentul ne-a tot certat şi dăscălit în privinţa ţiganilor noştri. Am fost criticaţi, ni s-a făcut ameninţător şi didactic cu degetul, am fost chiar traşi de urechi. Ba mai mult, domni şi doamne de bine şi de foarte bine au venit să ne ofere programe minunate şi ultramoderne în privinţa luptei împotriva discriminării rromilor şi a integrării acestora în societate. Evident, după un model pe care autorii ar fi surprinşi să afle că l-a încercat şi Maria-Theresa, în Imperiul Habsburgic. Acum, după ce ţiganii noştri şi-au făcut culcuş cum au putut, prin livezile de la marginea Cetăţii Eterne, ne-au demonstrat cu vrf şi îndesat cît de democraţi sînt şi cîtă aplicabilitate au planurile lor pe care au tot încercat să ni le vîre pe gît. Finalmente, au ajuns la aceeaşi concluzie plină de umanitate ca şi împărăteasa de pe vremuri: "Să vină armata şi să-i escorteze cît mai grabnic dincolo de graniţele noastre!" Domnul Amato a adăugat finuţ că ar fi cazul să ni-i ţinem acasă. Sintetizînd, cu alte cuvinte, trecînd de la limba lui Dante la cea a lui Caragiale: "Curat constituţional, da' umflaţi-l!" Sigur, azi ar fi un mai general: "Umflaţi-i!" Ma che coza voi? Tempi cambiati, no?
2 comentarii:
Draga Refugiatule,
Sint mindra de tine si sint fericita ca pot sa-ti citesc scrierile. Imi pare rau ca in media romaneasca nu exista oameni ca tine. As fi preferat sa citesc articolul tau in ziare! Poate ca daca s-ar publica mai multe articole inteligente si echilibrate, scrise din inima si cu talent, am reusi si noi sa crestem mai repede ca natiune, sa evoluam cu adevarat.
Vreau sa-l felicit pe autor pentru spiritul echilibrat al acestui articol. Cat despre sustinerile d-lui Cartarescu.... zau daca e cazul sa fie luate foarte in serios. Sa explic. D-sa este, fara indoiala, un scriitor valoros (ma feresc sa folosesc superlative). Pe de alta parte, aratati-mi macar un singur scriitor de anvergura din ultmii 100 de ani ale carui atitudini politice si/sau sociale sa se fi ridicat cat de cat la nivelul operei... Se pare ca nici dl. Cartarescu nu face exceptie. Intre valoarea productiei sale literare si cea a interventiilor publiciste e o distanta destul de mare, desigur in favoarea primeia.
Trimiteți un comentariu