O poveste oarecum simplă

Eram în armată. Pe uşa dormitorului intră iute căpitanul Marinescu. Mătură încruntat cu privirea întreaga baterie şi cu un zîmbet rău prevestitor zice, arătînd către mine şi către caporalul Kovari: "Tu şi tu, veniţi imediat în biroul meu!" Ceilalţi ne privesc cu compasiune. Ne aranjăm cu gesturi reflexe ţinuta şi, cu căciulile în mîini, bătem la uşa biroului. Ofiţerul ne strigă încurajator: "Hai, bă, intraţi dreacului mai repede, că se face curent, în morţii mă-sii!" Îi ascultăm îndemnul şi ne proţăpim dinaintea lui, strigînd într-un glas: "Ordonaţi, tov căpitan!" Bine, lui Kovari îi ieşise "Ordinaţi, tov copitan!". Ca întotdeauna cînd dădea ochii cu Marinescu. În rest vorbea o română admirabilă. "Bă, ştiţi de ce v-am chemat eu?" Bineînţeles că ne-am dat seama că e o întrebare retorică, aşa că, privindu-l cu mare atenţie, am continuat să tăcem. Ofiţerul a mers mai departe netulburat: "Ca să vă trimit la nebuni!" A început să rîdă: "Nu, nu dă tot. Cu o misiune." Îşi îndreaptă privirile sprele caporal şi zice: "Tu conduci maşina, iar ochelaristu' o să dea pă goarnă la autorităţile spitaliceşti, că dacă vorbeşti tu, cine ştie ce gîtu' mă-sii mai înţeleg ăia. Aşa. Băi, ochelarule, fii a'ent aici! Aveţi nişte schele pe care trebuie să le descărcaţi şi să le predaţi cu proces-verbal acolo, la unu', doctor Sîrbu. Bă, întîi vă semnează şi după aia le descărcaţi. Să nu-mi veniţi fără semnătură că nu-ş' ce fac cu voi! Aţi înţeles?" "'Ţeles, să trăiţi!" "Hai, marş d-aci şi ezecutarea!", face el întinzîndu-mi actele.

Era un început rece de martie. Cabina kamazului era îngheţată bocnă. La contactul cu scaunul frigul ne intra direct în oase, de parcă mantalele nici n-ar fi fost. În mod uimitor, camionul a pornit după nici cinci minute, fără să fie nevoie să băgăm o feştilă aprinsă sub motor. Lui Kovari îi plăcea să şofeze şi conducea măgăoaia aia ca un turbat prin oraşul cenuşiu şi amorţit. Fierătaniile din spate huruiau şi tresăltau cu zgomot asurzitor la fiecare groapă. În nici o jumătate de oră - azi performanţa asta ar fi imposibilă, poate doar noaptea să poţi să izbuteşti aşa ceva - am ajuns din Ghencea la Spitalul "Gheorghe Marinescu". Sîntem îndrumaţi la pavilionul cutare. Tragem maşina în dreptul clădirii respective, iar eu mă duc la domnul doctor. Ciocănesc la uşa cabinetului şi pătrund în cameră. Medicul stă cu spatele la mine, privind pe fereastră. "Bună ziua!", zic. Omul pare pierdut în reverie. Mă apropii pînă ce ajung chiar în dreptul lui şi pot să-i văd figura visătoare. Are ochii pierduţi în zare. Îi urmăresc şi eu privirea şi dincolo de geam, la nici doi metri se înalţă calcanul unui alt edificiu. Totuşi, psihiatrul se uită de parcă ar admira nesfîşirea mării. Îmi dreg sonor glasul şi mai încerc o dată, recunosc, cu oarecare precauţie: "Bună ziua, domnule doctor!"Abia atunci se întoarce către mine, privindu-mă mirat şi şoptind uimit:"În verde? De ce în verde?" Apoi cu o voce puternică, cu o severitate manifestă, pronunţînd sacadat cuvintele de parcă ar fi fost pe pilot automat: "Ce-i cu tine, băiete, aici?" "Păi, ştiţi, sînt de la armată. Am venit cu schelele...", bîigui eu." "Aha!", zice el cu o faţă la fel de nedumerită ca mai înainte. "Cu schelele, care va să zică, cu schelele...", face el pierdut. După care turează din nou motoraşul interior şi se animă debordînd dintr-odată de entuziasm: "Bun. Bravo! Foarte bine! Aţi adus schelele, deci." Se uită la mine cercetător, iar privirea i se opreşte pe mîinile mele înroşite de frig."Şi unde-s schelele alea, mă rog?", face el mirat, de parcă s-ar fi aşteptat să le scot din buzunar. "Sînt jos, în faţa pavilionului. Dar sînt încă în camion. Aţi putea să ne daţi pe cineva să ne ajute să le descărcăm?""Aaa! Sînt în camion, care va să zică. În camion, deci", are el o revelaţie subită. Îi întind actele să mi le semneze. O face imediat, fără să comenteze nimic. Eu doar îi arăt unde. După care scoate o parafă şi o pune şi pe aceea peste semnătură. E rîndul meu să nu comentez nimic. Se sprijină de muchia biroului şi se uită candid la mine:"Mai e vreo problemă?""Da, descărcatul", mă rezum doar la două cuvinte."Aşa-i! Descărcatul, da. Se rezolvă şi asta."Se activează căpătînd o dinamică surprinzătoare. Deschide uşa energic, o strigă pe sora şefă care apare trap-galop cu o faţă de om adormit, zăpăcită, aranjîndu-şi ţinuta şi îndesîndu-şi mai abitir boneta pe cap. Doctorul spune cu o emfază artistică:"Acest ostaş a venit cu o maşină şi ne-a adus schelele. Trebuie ajutat să le descarce."Urmează un moment destul de lung de tăcere, timp necesar asistentei pentru procesarea informaţiei. Ducînd în cele din urmă acest complicat proces pînă la capăt spune cu o voioşie bruscă:"Atunci îi chem pe băieţii de la opt." Psihiatrul ridică imperial un deget şi spune scurt şi plin de demnitate: "Just!"Băieţii de la opt apar în două minute. Ochii lor nu au nicio licărire, sînt nebărbieriţi, iar halatele lor nenorocite de spital şi nişte fesuri sinistre lăsate pe frunţi, dau senzaţia unui soi de uniforme. Se apucă pe muteşte de treabă. Eu cu Kovari ne suim în benă şi le dăm la mînă drugii ăia de fier ruginit. Ei îi iau şi cu o viteză remarcabilă se duc în partea cealaltă a camionului şi le aruncă înapoi în benă. Caporalul îşi dă căciula pe ceafă: "Băi, frate, ăştia fac mişto de noi?", îmi şopteşte el cu figură siderată. Mă uit în ochii lui şi-i zic: "Nu, Loţi, sînt doar nebuni!" Kovari se enervează: "Băi, nene, nebuni, nebuni, dar şi proşti?" M-am mulţumit să dau din umeri: "Avem ghinion!"Caporalul îmi spune: "Dă fga la doctor şi zi-i ce fac ăştia. Să ne înveţe cum să procedăm, s-o scoatem în vreun fel la capăt cu ei." Încep să rîd: "Băi, Loţi, bagă-mi textu' ăla cu e un ordin şi mă duc. Altfel nu mă mişc de aici." Kovari se uită lung la mine şi după o clipă de cumpănire spune: "E un ordin!" Oftez şi mă prezint la cabinetul psihiatrului. Îl găsesc în aceeaşi postură, privind în zare, probabil prin calcanul de vizavi. Îi explic ce dificultăţi întîmpinăm. Folosesc cuvinte cît mai simple şi mai puţine. Mă ascultă cu mîinile la spate, pendulînd uşor înainte şi înapoi. Cînd termin îl apucă pe neaşteptate pandaliile: "Şi ce-ai vrea tu acuma, ostaş? Să m-apuc eu să fac instrucţie cu ei? Eşti soldat?" "Da, sînt." "Ei, atunci fă-ţi treaba!"Am mulţumit frumos pentru sfat şi m-am retras închizînd încetişor uşa în urma mea. Urcîndu-mă iarăşi în benă, Kovari mă întreabă: "Ce-a zis doctoru'? Cum îi ghidonăm?" "Doctoru' e la fel de fugit de-acasă ca şi băieţii ăştia. Poate chiar mai rău." Caporalul trage cu sete din ţigară şi înjură bilingv, fără părtinire. Observ că toţi pacienţii privesc hipnotizaţi la ţigara lui. Îi atrag atenţia asupra acestui fapt. El dă din cap şi-mi face cu ochiul: "Ia fii atent aici!" Se ridică în capul oaselor şi le strigă oamenilor de jos: "Vreţi fiecare cîte o ţigară?" Toţi dau din cap la unison, ca la comandă. "Bine. Atunci uite care-i treaba. Luaţi toate fierătaniile pe care vi le dăm noi şi le puneţi frumos lîngă zid. Aţi înţeles?"Bolnavii se uită toţi la unul dintre ei. Ăla zice: "Cum adică să le punem frumos? Trebuie aşezate într-un anume fel, să iasă o formă aparte, sau cum?" "Nu trebuie să iasă nicio formă. Atîta doar, să fie lîngă perete."Omul stă şi chibzuieşte: "Bine, da' la noapte o să ningă. O să le acopere zăpada." "Ei şi ce? Crezi că o să răcească?", face Kovari rîzînd."N-o să răcească, da' nici bine n-o să le fie..." spune convins liderul băieţilor de la opt."Sînt nişte fiare din care o să se facă o schelă. Sînt obişnuite să stea afară!", explică la fel de convins caporalul, urmărind cumva logica pacientului."Aaa! Sînt obişnuite, care va să zică!", se linişti şeful pacienţilor. Am tresărit auzindu-i exprimarea. Dar am tăcut. Kovari se pare că izbutise să ajungă la un limbaj comun cu ei. Deodată bolnavul îndreptă un deget către caporal şi întrebă cu asprime:"Pe răspunderea dumitale?" "Pe răspunderea mea!", spuse cu hotărîre Loţi. Se apucară de treabă şi în nici o jumătate de oră am terminat. Caporalul le împărţi ţigările promise. Am pornit rapid de acolo. Prin oglinda retrovizoare vedeam cum un nor albăstrui se ridică în dreptul intrării în pavilion. Băieţii de la opt erau fericiţi.După ce am ieşit pe poarta spitalului, Loţi zice gînditor şi cu un zîmbet ambiguu:"Cred că după ce termin armata o să dau la psihologie. Ai văzut şi tu, am ceva stofă, nu?" "Mda", am concedat eu. Am adăugat rîzînd: "Deci la psihologie care va să zică?" Îmi aruncă o privire mirată: "Da, la psihologie. De ce naiba rîzi?" "Am mai învăţat şi eu cîte ceva despre mimetism." "Despre mimetism? Aici, la sisiloi?" "Da, aici. Ştii, în natură cameleonul adoptă aceeaşi culoare cu creanga pe care stă sau cu frunzele care-l înconjoară.""Asa. Şi? Ai văzut tu vreun cameleon pe-acolo, prin spital?", face camaradul meu."Da", am zis. "Am văzut unul." "În cazul ăsta îţi promit că imediat ce o să termin facultatea aia, o să te am în vedere!""Nu m-aş baza prea tare pe chestia asta", i-am replicat." "Adevărul e că nici eu nu m-aş baza", a recunoscut Loţi. Şi am început amîndoi să rîdem. Apoi ne-am aprins ţigările privind oraşul cenuşiu