Poveste din Giuleşti

Plecaseră toţi. Săliţa din spatele casei lui Ticuţă se golise. Numai Pîrnae rămăsese pe un scaun roşu din plastic, cu coatele sprijinite de masă. Învinşii rămîn întotdeauna singuri. Clipea din ochii injectaţi, pe jumătate adormit, dar cu o figură foarte preocupată. Cînd şi cînd, bolborosea ceva ce înţelegea numai el.

În prag apăru Alfa-Romica, sora starostelui de joc, cu un măturoi în mînă. Avea o mutră scîrbită şi era departe de a fi în cea mai bună dispoziţie. Cînd îl zări pe somnorosul Pele, simţi - după propria-i exprimare - că-i vine sîngele-n cap:

"Ce arzi gazu' p-acia, mă? Hai? Ce crezi c-am dăşchis hotel pentru toţi gherţoii? Ai jucat, te-ai distrat, ai turnat în tine băutură la greu, clasa una-special şi încă moca. Ce-ai vrea tu acuma? Ă? Ia cărel poteca, că am treabă!"

Pîrnae nu părea prea impresionat de vorbele femeii. Era oricum plecat din realitatea asta meschină şi netrebnică într-o lume a viselor. Una însă extrem de confuză şi de contradictorie. Dădu din cap a lehamite şi se oţîrî cu glas dogit, dar scăpînd cumva de dicţia aceea peltică. Atîta doar că se încurca uneori cu anumite consoane, iar pe altele le ignora cu dispreţ:

"'Tai, fă, aşa! Ce mmm... Ăă. Ce, nn-ai loc dă mine? 'Ermin şi io ţi-ţigaroasa asta, în mă-sa de sigaroasă, şi mă duc. Mă duc la dracu să mă ia dă ff... fraier, ptiu, că nu mă mai ţine amb'eiaju'! Ei, comedie! Care umbla să... Să aia pă ei dă jigodii! Na că mi-am uitat! Ce 'iceam, fă?", făcu Pele cu o mutră încruntată şi nedumerită, rostogolind ochii în toate părţile, ca un om care nu ştie sigur dacă s-a trezit sau pluteşte în continuare într-un spaţiu oniric.

Alfa-Romica nici nu catadicsi să-i răspundă. Se apucă să măture boscorodind:

"Uite, porcii. Porci ordenari şi împuţiţi! Le pui şi tu pă masă, pă peste tot, scrumiere şi ei tot pă jos dă şi aruncă mucurile şi pachetile dă ţigări şi toate ălilea. Că dacă n-ar fi pus Ticuţă gresie pă podea, ardea toţi dămult ca şobolanii. Ai dreacu', zici că parcă e damblagii, aşa le cade toate din mîinile alea. Usca-li-s-ar degitele, să li se usuce, dă scîrbile naibii! Să nu mai poa' să mai ţie o ţigară sau o lingură în mînă, să se stingă de-a-n-picioarelea, vînăţi dă foame şi cu cu buzele crăpate dă sete! Cocliţi şi scorojiţi să-i văd, arză-i-ar focu'! Că în fiştecare seară rînesc după ei ca la a mai împuţită cocină!"

Ajunsă în dreptul lui Pîrnae, îi arse acestuia o coadă de mătură pe spinare şi se stropşi la el furioasă: "Saltă bă copitele! În mă-ta de beţiv prost, nu vezi că io am treabă p-acilea? Dacă pînă termen nu te uşcheşti, îl chem pă Tărzănel, să ştii. Şi dacă nu ţi-o plăcea cum te-o făcea ăla, să-mi zici mie cum vrei!"

Lovitura primită avu darul să-l mai activeze pe Pele şi chiar să-i corecteze întrucîtva exprimarea. Ai fi zis că se trezise în sfîrşit de-adevăratelea, dar într-un mod mai ciudat, cam cum o fac boxerii cînd îşi revin din pumni. Se holbă iritat la sora starostelui şi-i zise:

"Ce-ai, făi, femeie? Ce te-a apucat? Ce te tot iei de mine şi mă ameninţi? În loc să mă tlatezi f'umos şi cu lespect, mă faci cum îţi vine la gu'ă şi mai dai şi cu mătu'a aia jegoasă în măndel. Păi, nu ţi-e luşine? Io am fost un p'inţ în noaptea asta, dacă v'ei să ştii. Un p'inţ, da! Acu un ceas aveam pă mine lova cît n-ai văzut tu în viaţa ta. Şi să nu crezi că nu m-am ginit. L-am făcut cu bani la gleu şi pă frac'tu, cît nu face el într-o j'ma dă an. Atuncea, asta-i lecunoştinţa voast'ă?"

Alfa-Romica rînji şi- privi cu ochi ironici:

"Ete, na! Ce să-ţi spun, ai fost un prinţ! Ai fost un papagal şi încă d-ăia moţaţii. O dată în viaţă te întîlneşti cu o baftă chioară, cum te-ai întîlnit tu. O dată în viaţă! Cine-i băiat deştept, să trage la timp din joc şi să face om. Da' nu şi un distrofic cu capu' ca tine. Rîzi, ai? Rîzi ca raţa la barieră, aia e! Că io dacă eram nevastă-ta te omoram, mă! Cu mîinile mele te strîngeam dă gît pînă 'orcăiai ca boier Belivacă!"

Pîrnae se uită lung la ea, părînd să se trezească de-a binelea, recuperînd tot mai evident atît în coerenţa exprimării cît şi în causticitatea verbului:

"Ce z'seşi, fă? Să fi fost tu nevasta mea? Băi, nene, oi fi io un pic sărit dă pă axă, da nu-s prost. Cum să-mi bag io aşa ceva în casă? Ai gura mai spurcată ca sor-mea, Fenela, şi după ce că eşti frumoasă ca pai'şpe dîn cărţi, mai eşti şi zgripţancă ce nu s-a mai pomenit!" Adăugă cu o grandoare suverană şi sincer amuzată: "Păi, tu te socoteşti capabilă să ridici ochii la aşa o mîndreţe de bărbat capabilos ca mine?"

Sora lui Ticuţă se făcu pămîntie la faţă şi încercă să tragă cu greu aer în piept. Era atît de indignată, că nici nu izbutea să scoată o vorbă, să-i dea o replică pe măsură măgarului ce avea tupeul să se grozăvească în faţa ei şi să o ia peste picior în halul ăsta. Profitînd de acest fapt, Pele lansă o ultimă şi devastatoare salvă:

"Nu mai beli ochii aşa la mine, că nu mă sperii. ce crezi tu? S-a auzit şi în cartier că bietu' Ticuţă a ajuns şi pă la la oficiu' ăla dă 'andicapaţi, doar-doar ţi-o găsi şi ţie pă unu' să te măriţi şi tu, dracului. Da' cică nu s-a învoit nimeni pînă acu'. Ce să faci Romico? Soarta, tată! Nu pune şi tu la inimă!"

Tremurînd de nervi, femeia începu să ţipe cu buzele spuzite de salivă, învrtind deasupra capului măturoiul:

"Afară! Ieşi afară, în mă-ta de cocalar nenorocit! Ieşi şi să nu mai dai vr'odată p-acia că te tai, bucăţele te fac şi te dau la porci să te mănîncă. Marş, marş d-aici! Să n-apuci s-ajungi acasă! Să te găsească mîine lumea cu dinţii rînjiţi în zăpadă, cu ochii sparţi dă ger şi pişat dă cîinii bgabonţi. Bagabonţi ca tine, fir-ai al dreacu' dă ţigan jegos şi spurcat!"

Pele îşi aruncă mulţumit paltonul pe el, eschivînd cu neaşteptată uşurinţă dinaintea unor lovituri date cu prea multă patimă. După care se repezi afară, în curte, iar de aici, cu paşi încă nesiguri, în stradă. Vocea Romicăi se auzi răsunînd, turbată de ură:

"Pă el, Tărzănel! Pă el, mamă! Rupe-l! Dezghioacă-l! Trage-i maţele dîn el!"

Un ditamai rotweilerul zdupăi de după colţul casei, opintindu-se cu un bufnet în poarta de fier forjat. Bărbatul şi cîinele se priviră. Pîrnae zise:

"Ce-i neamţule? Ţi-e poftă dă carne fragetă, ai?" şi-l scuipă între ochi cu un gest de suprem dispreţ. Cîinele îndoi între fălci un ornament metalic, căutînd să-şi facă loc, să-şi vîre botul printre bare şi să-l apuce cumva pe inamic. Aproape că reuşise. Atunci Pele îşi scoase un pantof şi, sprijinindu-se cu o mînă de stîlpul porţii, lovi animalul chiar peste nas. Spre uimirea lui, cîinele nu schelălăi, cu toate că ochii i se umplură instantaneu de lacrimi. Se retrase un pic, scuturînd din capul uriaş, fără să latre, fără să mîrîie. Apoi făcu un salt surprinzător, chiar spre stîlpul de care se rezemase bărbatul. Dacă nu ar fi avut un reflex suficient de rapid, omul ar fi rămas cel puţin fără degete, ba chiar fără palma toată. Aşa însă totul se soldă doar cu un clămpănit furibund în gol.

Ia te uită, al naibii!", se uimi Pele. "La ce l-a dus căpăţîna aia pe el. Ptiu, nenorocită jivină!", zise bărbatul cu o bună doză de admiraţie.

Ţopăi greoi prin zăpadă de cîteva ori pînă reuşi să-şi pună pantoful, dar exact în clipa aceea se dezechilibră şi căzu. Abia atunci cîinele începu să latre gros, slobozind pe bot vălătuci de abur. Pîrnae, deşi căzut în fund, îi arătă şmechereşte degetul mijlociu:

"Te-am avut îmbrăcat, fraiere!" Îşi aminti de stăpîna animalului şi spuse împăciuitor: "Dă fapt nu eşi tu de vină. Nenorocita aia e." Apoi, din ce în ce mai montat: "Auzi tu, să mă facă pă mine cocalar! Ca să vezi cine s-a găsit, na! Tomnai o cioară pintenoagă şi scălîmbă. Ai dreacu' cotigari! A venit aici acu' trei'j dă ani tac-so cu căruţa la Bucureşti, spoi tingri, si acum să dă lebede! Huo, proveniţilor!", încheie el răcnind.

Se ridică în capul oaselor şi se scutură de omătul fin. Era ger, iar el îşi lăsase acolo, în graba cu care părăsise stabilimentul, fularul şi pălăria aia bună. Îşi frecă urechile ca să nu-i degere şi-şi suflă în pumni. Îşi aminti de blestemele femeii. Ştia şi el, la fel ca toată lumea, că, pentru a eluda împlinirea blestemului, trebuia să urineze pe poarta celui care îl proferase sau pe un obiect de-al acestuia. Pe frigul ăsta nici nu putea fi vorba de poartă, las la o parte că pînă la urmă, sîcîit de atîta hărmălaie, putea să apară însuşi Ticuţă, iar evenimentele ar fi luat o întorsătură şi mai urîtă decît pînă acum şi în mod sigur mult mai contondentă. Noroc că îşi aduse aminte de colţul acela secret al casei lor, colţul pe care i-l arătase taică-su, Pardailan, colţ care era la fel de eficient pentru alungarea vrăjilor şi al vorbelor rele - de cele mai multe ori întemeiate - aruncate de vrăjmaşi. Doar fusese verificat de atîtea ori şi dovedise valabilitatea de netăgăduit.

Mult mai liniştit, Pele se pregăti să o ia din loc, pocnindu-şi în prealabil călcîiele. Mai aruncă o privire spre dulăul ce se uita la el de astă dată tăcut, dar la fel de vigilent, de dincolo de gardul din metalic. Sub ochi, de o parte şi de cealaltă a botului, se zăreau sclipind cîteva bobiţe de gheaţă.

"Ce chestie, dom'ne, ce chestie! Şi ei plînge, că vorba aia, şi ei e nişte suflete! Ca să vezi, măi, tată, măi. Lacrimi dă cîine!", şopti el înduioşat şi porni pe străduţă, ieşind pe şosea, pe Calea Giuleşti. Avea ceva de mers pînă acasă.

Dincolo de apele nopţii - fragment de roman (I)

"Da' ce înmormîntare frumoasă a avut Pardailan, dragă!", spuneau babele din mahala, pline de admiraţie, dar şi de o bună doză de invidie. Adăugau invariabil, cu ochii sticlind de o ironie subtilă: "Păcat doar că înspre dimineaţă a ieşit halimaiu' ăla. Da' de! Ce te aşteptai la ăştia? Păi nu?"

Adevărul e că după ce fu adus de la morgă, îmbălsămat de-adevăratelea de data asta, îmbrăcat şi dichisit - Gicu nu se tocmise la bani pe chestia asta - Pîrnae-senior fu aşezat în camera mare, destinată acum priveghiului şi tot cartierul se perindase pe la căpătîiul lui. Lumea se uita, analizînd cu minuţie înfăţişarea defunctului, şi-şi exprima aprecieri laudative şi întrucîtva uimite: "Io-te la el, fă! Tii, ce bine arată! Fercheş şi frumuşel de-ai zice că-i ginerică, nu alta!" Aici exista o unanimitate de opinii. Însă în privinţa ţuicii cu care gazdele îi omeneau pe vizitatori părerile erau mult mai diverse. Adevăraţii cunoscători acceptau că: "Mda. E bunişoară, tată, e bunişoară. Pentru o ţuică de corcoduşe e chiar foarte bună, zău! Unii, mai fini, sugerau însă că: "Dacă o mai trăgea o dată la cazan ieşea şi mai bună. Da' ce vrei? La ocazii d-astea e consumu' mare..." În timp ce alţii remarcau, strîmbînd uşor dezamăgiţi din nas: "La ce relaţii avea ei, putea, măi nene, să aducă una d-aia dă prune, adevărată, dă la Piteşti ori dă la Văleni. Da' aşa-i omu' nostru! Şi cîn' moare tac'su, tot să zgîrceşte! Păi, dacă ar vedea Pardailan ce dă aştia la lume să bea la priveghiu' lui, ar învia dă nervi. Ar învia dă nervi, pă cinstea mea dă nu!" Aceştia erau, desigur, cei mai puţini, iar comentariile se făceau în şoaptă, că doar erau oameni de bun-simţ! Majoritatea cîrcotaşilor erau vechi camarazi de pahar ai răposatului, oameni care fuseseră cinstiţi de nenumărate ori de acesta. Atitudinea lor era întrucîtva justificată, dacă te gîndeai de ce generozitate avuseseră aceştia parte de-a lungul timpului din partea celui plecat azi dintre cei vii.

În fine, mai erau şi majoritatea cucoanelor care, întinzînd ceşcuţele de artizanat în formă de buturugă, mîndria familiei Pîrnae, spuneau delicat: "Mie să-mi pui puţin, fă Geanino, că nu-ş' ce am, da' mă cam doare capu'!" (Cu variantele destul de restrînse altminteri: "Mă cam supără ficatu'..." sau "Am avut azi-dimineaţă aşa un junghi la inimă...", ori aproape clasicul "Aşa m-a impresionat, tu, ce i s-a întîmplat lu' săracu' bărbat'tu, că n-am putut să pui geană pă geană toată noaptea şi uite că acu' sunt un pic cam zdrulucită, de-abi', de-abi'mă mai ţiu pă picioare!") Iar după ce li se turna în căniţe, cucoanele dădeau ochii peste cap, într-o indignare de bon-ton: "Aoleo, fă! Păi io ţi-am zis puţinică şi tu mi-ai umplut-o pînă-n buză." Urmau insinuant: "Ei, da de! Aşa să obişnuia la voi..." Apoi, revenind la un ton mai dramatic, subţiind glasul: "Da' lasă că e mai bine aşa cum ai pus tu, ca să fie şi dă sufletu' lu' răposatu'!" Şi înclinau solemn ceşcuţa, vărsînd pe pămînt cîteva picături, mai multe sau mai puţine, după cum le lăsa inima sau după cît de mare le era pofta. Pe urmă îşi ţuguiau buzele, urmînd fără greşeală şi fără ezitare un cod al eleganţei, încă nescris, şi sorbeau cu zgomot, fără să uite să ridice degetul cel mic de pe toartă. Unele mai adăugau şi un discret, aproape insesizabil, plescăit apreciativ. După care declarau cu ingenuitate: "Io nu mă prea pricep, da' zău că mi se pare bună. Poate un pic cam tare... Da' ce ştiu io!?" Zîmbeau amabil, îşi desfăceau basmaua pentru a-şi rearanja mai bine părul, ori fiindcă li se părea că se slăbise nodul, oftau pline de compasiune şi priveau cu adînc subînţeles spre recipientul gol. Geanina, Giluela sau Fenela se repezeau atunci să li-l mai umple o dată. Ele se lăsau greu: "Lasă, dragă!" Gazda se uita întrebător, sugerînd un compromis: "Măcar o jumătăţică, tanti!" Atunci ele cabulipseau cu magnimie, făcîndu-se că se uită după nu ştiu cine, chiar în momentul în care li se turna. Se înfoiau după aceea, mironosindu-se: "Păi, ce-mi făcuşi, fă? Tu-mi ziseşi o j'ma, da' mi-o umpluşi ochi!" Concedau apoi, sigur, din spirit de sacrificiu: "Acuma, asta e!" Se întorceau cu rapiditate la o sobrietate ce viza transcendentul, manifestîndu-şi religiozitatea: "Bo' daproste!" Imediat, cu aceeaşi solemnitate, închizînd ochii, dădeau de duşcă ţuica, frisonînd uşor după aceea şi spuneau, uitîndu-se cam fix: "Ee, da' tare-i, să dea dracu'!" Întindeau ceaşca gazdei, făcînd un gest prin care se dădea de înţeles că a fost de ajuns. Evident, simţeau nevoia să dea un sfat pe care îl socoteau foarte valoros şi extrem de important: "Ascultă, tu! Ai dă grijă şi nu te mai consuma atîta! Ce să faci? Aşa e rînduit: morţii cu morţii, viii cu viii. Da?" Soţia sau fiicele răposatului dădeau aproape automat din cap, aprobînd-o. Fiecare dintre cucoane pleca mulţumită de rolul pe care şi-l asumase cu abnegaţie în cadrul ceremoniei, promiţînd, înainte de a ieşi pe poartă: "O să mai viu io, mai pă seară. Mă duc să mă întind un pic. Să mă mai înzdrăvenesc şi io. După aia mă reped pînă-aci, să te mai ajut cu ceva. Dac-o mai fi nevoie..." Gazdele ziceau cu glasuri obosite: "Bine, tanti. Te aşteptăm, cum să nu. Tomnai dumeatale să lipseşti!"

Alaiul care se îndrepta spre cimitir era numeros. Foarte mulţi oameni se grăbiseră să-l conducă pe Pîrnae-senior pe ultimul drum. Ai fi zis că venise cel puţin jumătate de cartier. În frunte se afla vechiul şi gloriosul ARO, acela cu care Pardailan cărase pe sub nasul Miliţiei, de-a lungul a mai bine de doi ani, atîţia şi atîţia porci, viţei, gîşte şi peşti. În mijlocul platformei camionetei trona, ca şi alteori, sicriul. Numai că acum stătea frumuşel înăuntrul lui însuşi marele combinator, iar în jurul său, tot ca pe vremuri, era adunată familia, dar şi cîţiva apropiaţi. Imediat în spatele maşinii era nea Dumitru, purtătorul tradiţional al crucii, urmat îndeaproape de o mulţime compactă de cetăţeni îmbrăcaţi în haine de doliu. Cu cît priveai mai înspre coada convoiului, cu atît hainele negre se rarefiau, lăsînd locul celor obişnuite. La graniţa dintre cele două grupuri se afla fanfara, cîntînd asurzitor şi dezlînat. Temele muzicale se întrepătrundeau din cînd în cînd într-o cacofonie sonoră, probabil pînă cînd toţi muzicanţii se prindeau că şeful lor trecuse la o altă melodie, plictisindu-se de cea anterioară. Repertoriul era foarte bogat şi de un inedit pe alocuri năucitor. Se trecea în cel mai neaşteptat mod de la clasicul "Marş funebru" beethovenian - varianta interpretaivă a fanfariei l-ar fi scos fără îndoială din minţi pe celebrul compozitor - la muzică de circ sau la cele mai noi şi deşucate producţiuni pseudofolclorice, atît de îndrăgite de masele largi, populare, aşa cum ar fi "Magdalena" ori "Iţa-iţa, bidineaua", hituri incontestabile ale epocii.

Fanfara asta producea mai multe efecte. Primul era acela că aduna oamenii pe la porţi, curioşi ce admirau mulţimea participanţilor şi care mai ziceau şi ei cît un "Dumnezeu să-l ierte!", la care cei mai mulţi nu se puteau împiedica să nu adauge rînjind: "...Că mare jigodie de om a fost!"

Al doilea efect era cel ce se manifesta asupra cîinilor, care pur şi simplu înnebuniseră, umplînd cu lătrături, care mai de care mai abraşe, toată mahalaua, repezindu-se cu furie la garduri, încercînd şi ei să muşte, printre uluci, pe vreun trecător mai neatent. Corul canin, atît de bogat nuanţat, de la schelălăitul isteric al pechinezului, pînă la basul profund al dogilor germani, se împletea perfect cu cu sunetele scoase de instrumentele muzicanţilor, completîndu-se într-un mod pitoresc, de neuitat.

În sfîrşit, al treilea efect determina împărţirea alaiului funebru în două grupuri distincte nu numai prin îmbrăcăminte ori stare de spirit, ci şi prin preocupări. Cei din faţă, în hainele lor întunecate, mergeau cu figuri solemne şi vag întristate. Cei din spate nu se mai sinchiseau de asemenea chestiuni obositoare şi plicticoase. Bărbaţii discutau animat despre meciurile etapei, femeile despre ce se "băgase" pe la diverse magazine din centru, iar puştii organizau pe loc o bîză, o leapşă sau se îmbrînceau, punîndu-şi reciproc piedici, sub privirile superioare şi sfidătoare ale fetişcanelor ce-şi povesteau cine ce a a mai însemnat în jurnalele lor, numite criptic şi cu un iz ocult oracole.

Atunci cînd convoiul se întîlnise cu poştaşul, nea Zisu, suflet sensibil, izbucnise în lacrimi, zicînd cu obidă:

"Uite, bă, oameni buni şi poştaru', tată! Că bietu' Pardailan n-a avut parte măcar să ajungă şi el să-i vie prima pensie... Ce-i viaţa, nene, şi cum să duce ea ca fumu'. Ca fumu', tată, ca fumu să duce. Şi uite, uite că băieţii buni n-are noroc pă viaţa lor. Baremi prima pensie s-o fi luat şi el săracu'! Baremi atîta! Că poate merita şi el, amărîtu', la cît s-a chinuit p'in toate puşcăriile alea şi p'in necazuri!"

Povestea unei bărci

Magdei şi Cătălinei în schimbul unui tîrziu răsărit de soare

În Vama Veche, oarecum în dreapta Stufului, pe plajă, e o barcă veche şi crăpată. Stă acolo de ani şi ani.

Cu mai bine de patru decenii în urmă, nea Vanea, Evgheni Nicolaiciuk după acte - cum se prezenta chiar el, întotdeauna cu un zîmbet uitat, dacă nu pe buze, în ochi - şi cu Ianachi Piştalu, unul dintre puţinii machedoni pescari, au construit-o. Au făcut-o în voie, de pe la mijlocul lui martie, pînă către începutul lui mai. Fusese o iarnă grea, cu vînturi rele şi o mare plină de mînie. Aproape două săptămîni, de pe la mijlocul lui februarie, fuseseră nişte geruri cumplite. Valurile îngheţaseră pînă, hăt, departe în larg. Bătrînii îşi aminteau doar de o singură iarnă la fel de plină de vrăjmăşie. Dar asta fusese cîndva, demult, înainte de primul război mondial, cînd moşii de azi erau doar nişte copilandrii. La cîrciuma din sat, singura pe vremea aceea, cîrciumă ce juca şi rolul de magazin sătesc, vîrstnicii povesteau că marea îngheţase tocmai pînă spre Stambul. Dar cei tineri, vaporenii aflaţi la bună bucurie a vieţii, nu-i credeau.

"Cum, bre, să îngheţe marea pînă-n Bosfor?", întrebau ei cu un aer de îndoială totuşi respectuoasă, cu feţele înroşite de vin sau de vodcă, după meleatul fiecăruia. "Păi, s-ar fi pălit toţi palmierii şi platanii aceia uriaşi!" Iar cei bogaţi în ani, sorbind încetişr din cănile de pămînt, mari sau mici, după felul băuturii, adăstînd mai multe clipe în tăcere, răspundeau doar atît: "Aşa a fost şi altfel nu". Nu aduceau argumente, nu dădeau explicaţii suplimentare. Vorba lor era vorbă. Ceilalţi dădeau din cap şi, deşi îndoiţi în sinea lor, acceptau că da, aşa fusese. Altminteri nici nu se putea. Însă în timpurile acelea oamenii aveau alte întemeieri, desigur.

Ca întotdeauna exstau şi necazuri. Iar pentru nea Vanea cel mai mare era cel legat de lemn. Lemn pentru barcă! Adunase el destul, mai pe faţă, mai pe ascuns, cu voie de la stăpînire sau fără. Dar avea trei copii şi toţi trebuiau să se rotuiască. De fiecare dată cînd îşi chivernisea cheresteaua cea bună, de soi şi uscată după trebuinţă, ca un făcut, apăreau şi cununiile copiilor. Or, el era un bun creştin, părinte şi staroste de pescari. Datoria lui cea dintîi era pentru urmaşii săi. Ofta resemnat şi apoi, după clipa lui de amărăciune pe care nimeni, niciodată, nu i-o băga de seamă, îşi regăsea surîsul acela blajin. Cel pe care toţi i-l cunoşteau şi cu care se obişnuiseră. Era ceva la fel de firesc ca şi briza înserării.

Dar noua familie avea nevoie de un loc al ei. Unul în care bărbatul trebuie să înalţe casa, iar femeia să aprindă focul în vatră. Căci numai ea stăpîneşte taina prin care poate face, de la bordei pînă la palat, un cămin. Altfel locul, oricît de bogat şi de împodobit, rămîne gol şi rece. Numai că orice casă întocmită după cuviinţă, are nevoie de lemn curat şi tare. Pe acesta îl dăruia nea Vanea din suflet, chiar la nuntă, trecînd dincolo de tristeţea unei neîmpliniri. Al unei neîmpliniri vremelnice, fiindcă încrederea şi-o păstra mereu în inimă. Doar era cruce întreagă.

În al şaptelea an de cînd visa la barca lui cea nouă, reuşi să strîngă îndeajuns material. Nici fii, nici fiice nu mai erau a rînd să se căsătorească. Venise, deci, în sfîrşit momentul. Atîta doar că Alexei, bunul Alexei, se petrecuse din vaţa aceasta chiar de Bobotează. Cel plecat fusese tovarăş de nădejde pe mare, la trudă sau mari încercări, dar şi la veselii cuminţi ori la zamparalîcuri zvăpăiate prin porturi străine. Vanea mîngîiase familia îndoliată cu vorbe bune, dar şi cu o parte din prinosul lui. Acum preietenul lui, cu care de atîtea ori făurise în vis barca, se dusese. Se simţea, deci, de două ori pe atît de îndatorat s-o facă. Natalia, nevastă-sa, îl mai auzea în crugul nopţii cum se scula şi se ducea la magazie să privească şi să mîngîie blănile acelea cu cu ochii pierduţi într-o secretă reverie pe care ea nu o putea pătrunde. Cu toate acestea, ea simţea că de acolo nu putea veni niciun pericol, deşi carnea lemnului e mai tare decît a orcărei femei. Numai parfumul şi fierbinţeala pe care o emană sînt diferite. Învăţase şi ea asta că doar nu degeba adunase atîţia ani lîngă el. Deşi uneori - da, da, chiar şi azi! - mai tresărea cînd ochii lui mai poposeau pe pieptul pietros al fetelor sau se opreau, o secundă prea mult, asupra unui chip ori al cîntecului unduitor al şoldurilor şi coapselor unor fetişcane obraznice. Obraznice aşa cum fusese şi ea cîndva. Atunci ceva se învîrtoşea în sinea ei, iar lumina lunii ce pătrundea prin geamlîc i se părea rece şi că ar avea un gust de fiere. Numai că se liniştea, certîndu-se de năzăririle sale.

Ianachi apăruse mai tîrziu printre pescari. Era fiu, nepot şi strănepot de oieri, parcă de la începutul veacurilor. Dar timpurile erau aspre şi roşii. Turma, casa şi pămîntul îi fuseseră confiscate, odată cu înstrăinarea acestora năruindu-se şi o căsnicie promisă şi repede uitată. Iar el rămase pustiu, singur şi cufundat adînc în multe feluri de tăceri. Moş Vanea înţelesese ceea ce nimeni nu-şi bătea capul să afle. Toate iubirile acelea pierdute ale machedonului, chiar dacă foarte tîrziu vindecate, se oblojiră cu nesfîrşitele culori şi şoapte ale mării. Iar arşiţa din el se mai îmbună, îmblînzită de răcoarea apelor fără de sfîrşit. Totul sub vorbele domoale şi privirea de o vioiciune neobosită a bătrînului lipovean. Ianis, în sîngele căruia curgea firea mîndră a strămoşilor lui, voia să înveţe cît mai degrabă şi cît mai bine totul despre marinărie şi şiretenia peştelui. Vanea ştia însă că toate au şartul lor. Cu liniştea din el şi cu acea nedesluşită vînă a preteniei dintre doi bărbaţi îi domestici sălbăticia nerăbdării. Ianachi nu cîrtea niciodată împotriva nimănui, chiar fiind ţinta ironiilor celor cu niscaiva ani pe mare, dar încă fragezi la vîrstă. Primea glumele acestora cu obrazul şi fruntea netede. Doar ochii i se întunecau. Pentru cine ştia cu adevărat să privească. Dar imensa majoritate a oamenilor sint orbi, văzînd doar ceea ce nepăsarea lor îi lasă să zărească.

În trei ani machedonul învăţă mai mult decît alţii într-o viaţă, întîlnindu-se cu toate, avînd însă marea şansă ca lîngă el să se afle Evgheni. În plus, lucru deosebit, marea îl iubea pe acest om orfan de pămînt, ale cărui rădăcini nu erau ancorate decît într-o rană a memoriei.

Vanea luă aminte la toate acestea, simţindu-se tot mai apropiat de învăţăcelul lui. Îi mărturisi despre visul lui legat de barcă şi-l văzu pe Ianis izvorînd din sine, pentru prima dată, lumină. Atunci se bucură, găsindu-şi un fiu neaşteptat, dar sufleteşte al lui, rătăcit printre apele tulburi ale vieţii.

Aşa că se apucară de treabă. Porniră, cum se cuvine, de la deriva vasului. Acolo lipoveanul puse lemnul cel mai tare, ştiind el prea bine că toate vicleniile curenţilor şi ale vînturilor pe acela vor încerca să-l amăgească, iar că de la el vor porni toate virtuţile şi şi toate beteşugurile navei. După care au croit, rînd pe rînd, coastele şi traversele, îmbinîndu-le cu măiestrie şi cu încîntare în curbele graţioase ale provei şi pupei, pentru cea din urmă lăsînd locaş pentru un motor destoinic.

La începutul lui mai, îi făcură proba în larg. Mergea minunat, ascultînd de comenzi mai bine decît orice armăsar pur-sînge. Amîndoi erau mîndri şi se felicitară unul pe celălalt. Un deceniu şi jumătate au navigat împreună, deşi Vanea împlinise deja vîrsta pensiei pe la mijlocul acestei perioade.

Cîte n-au făcut în tot acest timp? Au pescuit, fireşte, au transportat pîine la Sulina, cînd Dunărea îngheţa, au făcut contrabandă cu ţigări bulgăreşti, dar, mai presus de orice, au scăpat oameni din ţară. Ultima a fost femeia căruia Ianis îi mai purta şi atunci ineleul de logodnă.

Se suise la bord pe înnoptat, împreună cu un bărbat, şi fură imediat ascunşi sub năvoade. Nu era soţul ei şi nici măcar machedon nu se arăta a fi. Ianachis îl cîntărise din priviri şi simţise la omul acela o căldură şi o dăruire pentru cea pe care o iubise şi el cîndva ce îl descumpăniră.

După ce trecuseră de graniţa maritimă a ţării, îi scoseseră dintre plase şi le dăduseră să mănînce pîine. Atît aveau. Restul era în mare, dar nu era vreme pentru asta. Bărbatul mulţumise frumos şi apoi tăcuse. Ianis înţelesese că omul ştia ce fusese între el şi cea cu care decisese să fugă. Nu mai era nimic de spus. Oricum, pe machedon vorbele nu-l ajutaseră niciodată. Totuşi, o învolburare adîncă îi cuprinsese sufletul. Cînd au acostat pe ţărmul turcesc, o privise cu întreaga durere strînsă în toţi acei ani. O pală de vînt învîrtejise nisipul, iscată din senin. Dar ea nu înţelesese nimic. Spusese doar mulţumesc şi-i zîmbise. Un zîmbet oarecare. Nimic special. După care scosese un fişic de dolari. Vanea i-a pus prietenului său, cu obrazul mai împurpurat ca niciodată, o mînă liniştitoare pe umăr şi i-a zis cu un glas tărăgănat pasagerei:

"Ţineţi-i pentru dumneavoastră, domniţă! De la ei şi cu ei o să începeţi. Iar nevoile de o să le luaţi în piept or să fie mari şi multe. Rugaţi-vă doar pentru noi!"

Bărbatul ce o însoţea îi privi pe cei doi marinari şi-i îmbrăţişă fără un cuvînt. Gestul lui îl încălzi pe machedon, dar îl adînci şi mai mult în muţenie, deşi gîndul bun al lui Ianachi îl însoţi pe străin toată vaţa. Pe drumul de întoarcere Ianis nu a plîns, însă vîntul îi umpluse ochii de lacrimi ce nu mai conteneau. Era un vînt rău pe care nu-l mai întîlnise niciodată. Dar nea Vanea cunoştea pînă şi vîntul acela şi-şi puse umărul reazem frunţii prietenului său, iar mîna lui noduroasă îl strîngea atentă, ca nu cumva curentul acela hain şi şuierător să-l smulgă şi să-l arunce în valuri pentru totdeauna.

Erau încă în larg, cu toate că pămîntul Dobrogei se zărea spre vest ca o părere. Atunci Ianis îşi scoase inelul acela vechi şi-l azvrli cît mai departe. Lipoveanul zîmbi cu blîndeţe şi înţelepciune, iar stihia se domoli din turabarea ei.

Desigur, asta s-a întîmplat demult, demult de tot. Sînt atîtea şi atîtea poveşti. Cine stă să le asculte pe toate? Cert e că după ce şi machedonul se pensionă, barca, vopsită ţipător, a fost destinată curselor de plăcere pentru turişti. Dar nu mai era îngrijită cu aceeaşi dragoste. Neavînd parte de un asemenea sentiment, ca şi oamenii, îmbătrîni brusc.

Cineva se gîndi să o folosească pe post de decor pentru una dintre pensiunile sau terasele proaspăt deschise după revoluţie. O vopsi într-un cenuşiu anost şi o aşeză pe plajă. Gerul iernilor, arşiţa verilor sau ploile repezi ale primăverii ori cele nesfîrşite ale toamnei o desfigurară. Nisipul se adunase în ea, iar pe alocuri lemnul plesnise.

Într-un început de mai, pentru trei nopţi şi două zile, pe plaja din Vama Veche sosiseră două fete. Fireşte că erau, cu siguranţă, absolut încîntătoare! Altfel nici n-ar avea vreun rost toată această istorie. Nu aveau bani pentru o cameră la vreo gazdă, cu atît mai puţin pentru vreun hotel. Descoperiră însă barca. De la mijlocul nopţii şi pînă tîrziu, spre un ceas, două, înainte de amiază, vîntul rece mătura întregul ţărm. Dar la adăpostul pereţilor şi a copastiei bătrînei nave totul era bine. Fetele descoperiră şi ele asta cu bucurie şi se aciuară acolo. Găsiseră un cuib, găsiseră un liman. Făceau plajă în barcă, atunci cînd toţi oaspeţii Vămii se zgibuleau de frig, îşi puneau masa în barcă, rîdeau, primeau musafiri cu generozitate, dansau, li se ofereau sau dăruiau cu candoare sărutări şi erau neaşteptat de fericite după un an rău, plin de tristeţi şi necazuri. Se simţeau în sfîrşit libere, sufletul le era uşor, iar visele erau mai concrete decît însăşi realitatea. Erau atît de vii, iar viaţa era atît de frumoasă!

Din fericire, peste nişte ani, nu tocmai mulţi, cînd povestea aceea era o amintire încă apropiată şi avea aceeaşi aromă proaspătă şi învăluitoare a unui ieri peste care poţi să întinzi mîna oricînd, una dintre fete, de acum mamă, a simţit nevoia să vorbească despre toate acele clipe.

A făcut-o alături de un om care îi era preten şi care - întîmplător sau nu - scria. Bărbatul sosise pe plajă la capătul unei nopţi lungi şi voise să-şi lumineze sufletul odată cu răsăritul. De ivirea soarelui nu avea să fie vrăjit, fiindcă acesta se înălţă amar din mare, însă de istoria tinerei femei da. O adiere caldă năvăli în inima lui şi ziua, începută sub auspcii atît de mohorîte, se îmbună.

Sosi într-un tîrziu şi cealaltă fată. Alte amintiri şi povestiri se înfiripară. Fiecare avea culoarea ei, mai intensă sau mai pastelată, ca nuanţele de pe aripile unui fluture, iar peste toate plutea mireasma valurilor, dar mai ales pulberea aurie a stelelor, deşi era amiază în toată puterea cuvîntului. Vorbele se împleteau uşor şi cele două îi promiseră scriitorului că vor răzbuna împreună tristeţile abia trecutului răsărit de soare cu bucuria celui de mîine.

Iar bărbatul le crezu. Cum n-ar fi făcut-o, doar erau prietenele lui? Numai că în ceasurile nopţilor din Vama Veche, întotdeauna prea puţine, se întîmplă atîtea încît îţi mai uiţi din promsiunile făcute peste zi. Cine le-ar fi putut, deci, învinovăţi?

Dimineaţa omul nostru cutreieră tot ţărmul în căutarea fetelor. Nu le zări nicăieri. Şi se simţi deodată ajuns din urmă şi bîntuit de o nesfîrşită singurătate. Soarele se ridică din mare însoţit de păsările negre ale tăcerii. Sunetele şi luminile lumii se scurgeau nepăsătoare pe lîngă el asemeni apelor pe lîngă o piatră de dig. Îşi dori, la fel ca şi poetul odinioară, să ia cuvintele şi să le înece în mare. Amuţise şi doar ascunsele lacrimi ar mai fi putut glăsui pentru el. Dar vocile lor erau prea mici pentru o lume atît de mare. Iar dacă prea puţini oameni ştiu să vadă, şi mai puţini sînt aceia care ştiu să asculte.

Aşa că rămase încovoiat în hăul unei linişti asurzitoare, în neputiinţa de a spune, în chinul pustiului ce-l încolţise, cu obrajii uscaţi de o briză batjocoritoare şi cu ochii goi, secaţi, pierduţi în ademenirea talazurilor. Îşi spunea că e un nimeni lipsit de importanţă, o pată mică de cerneală pe o coală murdară şi că atît, doar atît, merită de la viaţă.

Tocmai atunci o mînă puternică i se aşeză pe umăr. Tresări, auzindu-se salutat într-un mod oarecum neobişnuit:

"Bună să-ţi fie dimineaţa, corăbierule!"

Îşi ridică privirea către cel care vorbise. Era un bărbat vînos, cu un trup scrijelit de cîteva cicatrice şi avînd un chip semeţ, încadrat de o barbă înspicată cu fire de argint. Ochii străinului, de culorea oţelului, se opriseră asupra lui cu o neaşteptată căldură. Răspunse aproape reflex. Bărbosul îi întinse mîna într-un gest de a-l urni de acolo. Apoi îl luă de după umeri, ca pe un vechi camarad, şi se porni să-i depene o mulţime de istorii despre mare. Totul cu un farmec pe cît de irezistibil, pe atît de natural.

Ajunseră în dreptul vechii bărci. Străinul o privi cu un surîs pe jumătate luminos, pe jumătate nostalgic, aşa cum zîmbeşti unei amintiri dragi. Şi-i vorbi de bunul şi adînc cumpănitul Vanea, de soaţa sa Natalia, de prea iute plecatul Alexei şi, în fine, despre Ianis, machedonul căruia marea îi răscumpărase viaţa, ajutîndu-l să se vindece. Îi vorbi despre nori şi despre stînci, despre clopotele de vînt şi despre farurile de ceaţă, despre negurile de tot soiul ce se abat peste chipurile semenilor noştri, dar şi despre feluritele şi atît de minunatele lumini ce izvorăsc din ochii lor, fie ei femei sau bărbaţi. Scriitorul îl asculta uimit şi îl socoti unul dintre cei mai înţelepţi oameni pe care-i întîlnise. Însă necunoscutul rîse cu poftă:

"Dacă aş fi cu adevărat înţelept, m-aş putea mîngîia chiar şi cu amintirile iubirilor care m-au trădat. Dar n-am ajuns încă pînă aici."

"Şi cum faci atunci cu amintirile care încă te dor?"

"De fapt, răspunsul îl cunoşti. L-ai descoperit singur demult. Dar ca orice lucru ce îţi e zidit adînc în suflet, e atît de evident că nici nu-l mai iei în seamă. Amintiri din cele triste o să existe întotdeauna, important e să afli cum şi în ce să le transformi. Pentru unii rămîn o veşnică povară, zăvorîtă mereu cu grijă." Îl fixă cu intensitate pe partenerul său de dialog şi adăugă: "Alţii, ce-i drept, mult, mult mai puţini, făuresc chiar şi din acestea aripi. Bănuiesc că eşti dintre oamenii care ştiu ce să facă după aceea cu ele..."

Nu mai zise nimic altceva. Se mulţumi doar să-l bată uşor pe spate şi se pierdu imediat în mulţimea din jur. Abia atunci se dezmetici celălalt bărbat şi vru să-l strige, dar realiză că nici măcar numele nu i-l cunoştea. Se gîndi că asta fusese decizia străinului şi nu avea altceva de făcut decît să i-o respecte.

În secunda următoare o linişte răcoroasă se aşternu peste scriitor. Deodată se limpezi şi simţi cum toate cuvintele se înalţă din mare mai strălucitoare şi mai puternice ca niciodată. Se adunau în stoluri uriaşe, formînd un curcubeu rotitor, întinzîndu-se departe, departe. Cît de departe? Pînă la un ţărm al unei alte mări, aflate amîndouă într-un vis. Şi de acolo înapoi în inima lui.

Cu ele plămădi o lume, împletind toate poveştile pe care le auzise în cele patru zile pe plajă, o rotunji cu multă dragoste, o şlefui cu răbdare, făcînd-o cît mai vie, mai bogată în înţelesuri şi mai frumoasă.

Apoi zîmbi şi v-o dărui vouă.

Poveste cu un pictor

În seara zilei de 9 mai 1849, într-o casă înconjurată de o mică grădină din Yedo, doi bărbaţi trebăluiau în linişte, scimbînd la răstimpuri niscaiva vorbe. Pe cel mai vîrstnic îl chema Tsuneyoshi, iar pe cel mai tînăr Noritake. Amîndoi erau ucenici ai maestrului Hokusai.

După ce trăise atîta timp în Hondjo, acolo unde în urmă cu zece ani îi arsese casa, laolaltă cu atîtea şi atîtea desene dragi, bătrînul pictor fusese nevoit să se mute iarăşi din cartierul natal în Asakusa. O făcuse acum niciun an, dar mulţimea lucrărilor lui tot nu fusdese ordonată aşa cum şi-ar fi dorit. De acest lucru se ocupau cei doi, după o zi întreagă de studiu, de preparare a pigmenţilor şi de pregătire a lemnului pentru gravură. Erau tineri şi poate că la ora tîrzie a acestui început de mai neaşteptat de cald, sosit după un aprilie atît de rece încît nici mugurii copacilor nu voiseră să se desfacă, ar fi vrut să guste alte plăceri. Însă se achitau conştiincioşi şi de această datorie. Desigur, asta nu presupunea că ar fi debordat neapărat de entuziasm.

Deodată, Noritake îşi rotunji cu uimire ochii, arătîndu-i colegului un surimono, o ilustraţie fină pentru poezii, în marginea căruia era scris, chiar de către Hokusai, un text. Acesta suna în felul următor:

"De la vîrsta de şase ani am avut pornirea de a desena forma lucrurilor. Către cincizeci publicasem infinit de multe desene; dar tot ce am creat pînă la şaptezeci de ani abia merită să fie luat în seamă. Abia la şaptezeci şi trei de ani am înţeles oarecum structura adevăratei naturi a animalelor, a ierburilor, copacilor, păsărilor, peştilor şi insectelor. Prin urmare, la vîrsta de optzeci de ani, voi mai face unele progrese, iar la nouăzeci de ani voi pătrunde taina lucrurilor. La o sută de ani, voi ajunge desigur la un stadiu minunat, iar cînd voi avea o sută zece ani, tot ce voi face, chiar şi un punct sau o linie, va fi viu. Îi rog pe cei care vor trăi tot atît de mult cît mine, să vadă dacă mă voi ţine de cuvînt.

Scris la vîrsta de şaizeci şi cinci de ani de către mine, altă dată Hokusai, azi Gwakio Rojin, bătrînul nebun după desen."

Tsuneyoshi oftă şi zise cu năduf:

"Nici nu ştii cum să iei rîndurile astea! Ca pe o nerozie sau ca pe o glumă a bătrînului.

Noritake clătină din cap şi spuse cu precauţie:

"Sau ca pe un avertisment..."

Primul ucenic îl privi lung pe confratele său mai mic:

"Ce fel de avertisment? Ce tîlc ascuns şi ameninţător găseşti tu aici?"

Acesta ridică în chip de scuză din umeri şi după o scurtă înclinare dinaintea lui Tsuneyoshi, încercă să-i explice la ce se gîndise:

"Nu-i vorba în mod special de o ameninţare. Maestrul vrea doar să arate, cui ar dori să vadă, cît de lung e drumul desăvîrşirii noastre în artă. De cîtă iubire, de cîtă răbdare şi de cîtă atenţie e nevoie pentru asta. Şi, de ce nu, de cîtă nebunie."

"De cîtă nebunie, da! Cu siguranţă, da! Fiindcă numai un nebun îşi poate închipui că poate irosi atîta timp pentru a dobîndi, la urma urmei, doar un meşteşug."

"Un meşteşug?", tresări Noritake. "Cum să fie vorba doar de un meşteşug? Dimpotrivă, e vorba de o taină minunată, nu de o simplă meserie!"

Primul ucenic rîse încetişor, bătîndu-l amuzat pe spate pe colegul lui:

"Se pare că spusele cu care maestrul nostru îşi învăluie învăţăturile, cînd ne predă în atelier, te-au vrăjit. Eşti abia de trei ani pe aici. Eu sînt de nouă şi m-am vindecat de mult de asemenea aiureli. De acum ştiu să despart sfaturile privind strict tehnica desenului şi a picturii de poveştile zănatice ale bătrînului. Deprinde-te şi tu să nu le ai confunzi!"

"Dar mie nu mi se pare deloc că le-aş confunda. Pur şi simplu se întrepătrund. Trebuie să ai şi minte, şi inimă, pentru fiecare. Altminteri nu ai găsi niciun înţeles şi nicio bucurie pentru ceea ce facem", susinu cu căldură Noritake.

Tsuneyoshi îşi depărtă teatral braţele şi-şi înclină capul într-un gest de sarcastică admiraţie. După care pufni:

"Poate că mai degrabă ar fi trebuit să te faci filozof sau poet. Am senzaţia că ţi-ai cam ratat vocaţia." Adăugă pe jumătate ironic, pe jumătate exasperat: "Nu îmi vine să cred că eşti atît de naiv încît să-ţi închipui că vreun om, chiar de talentul şi virtuozitatea învăţătorului nostru, ar putea aspira cu adevărat la idealul pe care şi l-a propus, consemnat în acele rînduri. Fii realist! Aşa ceva nu poate fi niciodată atins, chiar de-ai trăi de şapte ori cîte o sută zece ani. Tuşul e tuş, iar hîrtia-i hîrtie, băiete!"

Fără să vrea, întîiul ucenic vorbise folosind un ton mai ridicat. Îşi dădu şi el seama de asta cînd, dincolo de paravanul subţire ce despărţea atelierul de terasa orientată spre grădina, se auzi foşnetul discret al evantaiului folosit de marele pictor. Feţele învăţăceilor se împurpurară. Dialogul lor fusese auzit, fără îndoială, de magistru. Se prezentară ruşinaţi şi se aşezară cu capetele plecate dinaintea lui. Tăcerea îl apăsa mult prea tare pe Tsuneyoshi, iar el ştia că are datoria de a-şi cere scuze pentru vorbele aruncate cu prea multă uşurinţă. Nişte vorbe care, după părerea lui, nu aveau cum să nu tulbure armonia din sufletul profesorului, mai ales acum, cînd acesta medita dinaintea ultimilor cireşi înfloriţi. Tînărul îşi ridică ochii spre maestru şi dădu să-şi ceară iertare. Acesta îl opri cu un gest autoritar, dar lipsit de asprime. Figura lui nu oglindea nici un strop de mînie. În ochii săi însă sclipea o adîncă melancolie. Şopti, parcă mai mult pentru sine:

"E ultima noapte a acestor flori. Da, da, ultima noapte..."

Privirea îi coborî după aceea către ei. Spuse doar atît:

"Aduceţi-mi cele necesare!"

Elevii se repeziră înapoi în atelier, luînd măsuţa scundă de desen, cîteva coli, trusa de pensule şi tuşul. Le puseră în faţa lui, iar apoi se retraseră cîţiva paşi, aşteptînd respectuoşi. Pictorul zîmbi:

"Avem nevoie şi de lumină."

Cei doi se uitară unul la altul stînjeniţi. Imediat după aceea aprinseră fitilul din interiorul a două lampioane albe pe care le fixară la distanţa cuvenită, de-o parte şi de alta a maestrului, cumva în faţa sa. Acesta zise, uitîndu-se la ei cu o intensitate pe care tinerii nu-şi aminteau să o mai fi resimţit vreodată pînă atunci venind din partea lui:

"Desenul şi pictura sînt asemeni oricărei mari credinţe. Dacă nu te sprijini în adevărurile lor, nu te poţi pătrunde de ele. Şi într-un loc, şi în celălalt există reguli sau chiar dogme. Regulile şi dogmele se învaţă, dar bucuria şi harul trebuie să le ai în tine."

Roti încetişor cerneala întunecată, ca şi cum ar fi vrut să afle ceva tainic. Mîngîie cu gingăşie hîrtia şi alese o pensulă ce părea cea mai uzată. O înmuie în tuş, după care lăsă cîţiva picuri să se scurgă în micul bol cu apă. Fiecare picătură înflori altfel în lichidul limpede. Surîse cu o încîntare de copil, spunînd:

"Arta e cea mai încîntătoare şi mai generoasă magie. O magie prin care faci astfel încît visul tău să le străbată chiar şi pe cele încă neştiute ale semenilor tăi, sau să se împletească cu cele purtate de arbori, de ierburi, de munţi, de mări şi de tăriile cerului pentru ca să le împrăştii mai apoi, ca pe un puf de păpădie, celorlalţi."

Se aplecă desupra pupitrului de desen, iar mîinile lui de om aflat în pragul celor nouăzeci de ani părură să se transfigureze, devenind uimitor de agile, de nervoase şi de fascinante. Cîteva linii iuţi apărură pe foaie. Alte puncte şi tuşe misterioase le însoţiră cu aceeaşi repeziciune. Un ţărm stîncos se ivi din neteziciunea albă de pînă mai adineauri a hîrtiei. Iar marea ce îl lua cu asalt începu să se sumeţească, să se învolbureze, să urle şi să muşte din steiurile semeţe ale uscatului. O barcă ţîşni dinspre larg, împinsă de capriciile vîntului şi de hohotul valurilor. Femeile pescarilor alergară pe petecul de plajă, acolo unde ar fi fost singurul loc în care aceştia s-ar fi putut salva de urgie.

Cei doi discipoli urmăreau împietriţi totul. Auzeau aievea şuierul nebun al vîntului şi respiraţia de fiară a mării, iar în piept simţeau zbaterea disperată a inimilor celor de pe ţărm. Dar mîna lui Hokusai îmblînzi deodată întreaga fire. Din două trăsături de penel, poziţia de mai înainte a vasului se se estompă într-o ceaţă ridicată de briza dimineţii, iar pescarii păşiră pe nisipul jilav, îmbrăţişaţi de ai lor. Tinerilor învţăcei le venea să chiuie, alăturîndu-se bucuriei personajelor din desen. Dar rămaseră amuţiţi cînd în prim-plan apărură două siluete care-şi întoarseră faţa lent către ei. În clipa aceea ştiură că fetele acelea erau cele sortite lor, aşteptîndu-i undeva, la o margine mirifică de lume, mai frumoase şi mai tulburătoare decît orice altceva pe lumea asta.

În clipa aceea maestrul se opri. Îi lăsă să fie fericiţi. Iar ei au stat aşa mult timp, contemplînd într-o tăcere înfiorată chipurile de care se îndrăgostiseră. Vrăjiţi de imaginea celor două femei ce începuseră să se îndepărteze, s-au desprins cu greu de lîngă bătrîn, înclinîndu-se adînc în faţa lui fără să-şi poată însă găsi cuvintele.

Dimineaţa îl aflară pe Hokusai în acelaşi loc, părînd că aţipise zîmbind senin către grădină. Nu le venea să creadă că murise. Tocmai acum, îşi spuseră ei, tocmai acum cînd începuseră şi ei să-l înţeleagă. O adiere văluri peste cireşi şi petalele albe ale acestora prinseră să ningă, amestecîndu-se cu lacrimile de pe obrajii lor.

Abia atunci observară că foaia de hîrtie era goală.

1001 de cărţi pe care trbuie să le citeşti

A apărut o carte care se numeşte 1001 Books You Must Read Before You Die, după titlul său original. Lucrarea este monumentală şi-şi propune ca în trei sute de cuvinte să ne lămurească asupra fiecărei opere selectate de un colectiv de peste o sută de specialişti britanici sub oblăduirea editorului Peter Boxall. Inerenţa subiectivităţii loveşte chiar şi această întreprindere laborioasă şi sobră. Uneori făcînd-o într-un mod foarte, foarte curios, ca să nu zic bizar de-a dreptul.

O idee surprinzătoare mi s-a părut alocarea unui număr de doar zece titluri Antichităţii, Evului Mediu şi Renaşterii. Nu doar europene ci la scara întregii civilizaţii umane. Mie unuia mi se pare foarte puţin. Iar dacă te uiţi la cei selectaţi, cred că multora li s-ar rotunji ochii de uimire. Nu găsim nici măcar o piesă de-a lui Sofocle sau Eschil, epopeea lui Ghilgameş e dată uitării, ca şi surorile ei comise de Homer sau Virgilius. În schimb îl găsim pe marele Hariton cu a sa Chereas şi Callirhoe, precum şi pe Heliodor cu Etiopicele. Cine-s ăştia? Hm! Mărturisesc că de primul n-am auzit în viaţa mea. Cît despre cel de-al doilea îmi amintesc vag unele menţiuni întîlnite cîndva într-o lucrare despre arta şi literatura antichităţii greco-romane tîrzii. Atît şi nimic mai mult. Bine, nu suţin că dacă unul ca mine nu ştie mare lucru despre ei şi scrierile lor asta ar însemna că respectivii nu au nicio valoare. Nici vorbă de aşa ceva! Dar consider că pe de-o parte în poziţia unei asemenea necunoaşteri se află o mulţime de oameni, unii cu siguranţă mult mai instruiţi decît mine, iar pe de alta cred că toţi cei amintiţi mai sus sînt cel puţin tot atît de meritorii ca şi Heliodor şi Hariton.

Nici Saadi, Petrarca sau Omar Khayyam, ori clasicii poeziei chineze Li Tai Pe şi Du Fu, nu sînt prinşi în colecţie. În schimb, îl aflăm proiectat aici pe John Lyly cu Eupheusul său plin de preţiozităţi şi de o graţie cam reumatică.

Uite că m-am luat cu comentariile şi am scăpat din vedere tocmai ideea care m-a incitat cel mai mult să scriu cîteva rînduri. În fond, oricine poate să mă ia la refec: "Nu-ţi convine culegerea asta? Fă tu alta mai bună, dacă eşti aşa de deştept şi de sensibil!" Putînd să adauge imediat causticul şi demolatorul: "Nu de alta, dar văd că te dai mai capabil decît cei o sută de specialişti britanici plus editorul." Departe de mine o asemenea intenţie, însă sînt convins că orice om are dreptul la o viziune. Desigur, dacă ştie şi despre ce vorbeşte. Dar să lăsăm asta şi să ne întoarcem la cestiune.

1001 de cărţi pe care e musai să le citeşti pînă ce nu apuci să mori. Vai de mine! Chiar aşa? Altminteri ce? Stai şi cugeţi. Şi, iată, o nouă poveste mi se înfiripă în minte:

Se făcea cum că pe la mine venise Doamna cu coasa. Se uită la mine lung şi zise cu aer acru:

"Cu ce-ţi pierdeai timpul? Iar visezi la cai verzi pe pereţi şi scrii prostii?"

"Nu-s chiar prostii şi, mai apoi, de ce n-aş avea dreptul să visez?"

"Da, ce să-ţi spun! M-aţi înnebunit voi, oamenii, cu drepturile astea! Una, două, drepturile! Ia, mai subţire cu şmecheriile astea!", face ea, sprijinindu-şi unealta agricolă de biroul meu.

Urmă cu un aer plictisit, dar sobru şi pedagogic:

"Alea 1001 de cărţi pe care trebuia să le citeşti pînă acum, le-ai citit?"

Încep să bălmăjesc încurcat:

"Păi, stimată doamnă, am citit eu ceva. dar nu chiar pe toate. În schimb am parcurs altele..."

"Lasă lecturile suplimentare!", mă întrerupse vădit iritată. "Alea-s doar nişte frivolităţi." Scoase de sub veştmîntul său întunecat un volum impozant. Bătu peste el demonstrativ cu o mînă descărnată şi vineţie: "Uite! Ăsta-i materialul de bază pentru studiu." Îşi miji ochii ironic: "Să nu-mi vii acum cu pretexte că n-ai ştiut, că nu s-a tradus şi la voi, că n-ai avut bani să-l cumperi, că nu ştiu ce! Nu ţine! Scurt pe doi: le-ai citit sau nu pe toate?", spuse Moartea pe un ton ultimativ.

Am plecat capul ruşinat şi am recunoscut spăsit:

"Nu, doamnă. Nu le-am citit. Nu pe toate."

Mă imită cu un zîmbet maliţios

"Nu pe toate." Apoi explodă: "Păi, da! Că eu am timp să umblu brambura după toţi neserioşii! Niciodată nu sînteţi pregătiţi, fir-ar să fie! Ia pune-te şi tu în situaţia mea! Acum ce mă fac?"

Îşi ridică înciudată coasa. Lama ei strălucea impresionant. Mi se paru că pe ea stă cocoţată o păsăruică cu aripi smaraldine. Ţopăi de cîteva ori, scoţînd un piuit mic, ca şi cum ar fi vrut să-i atragă atenţia Morţii asupra sa. Bătrîna Doamnă îşi înclină capul spre ea, ascultînd nişte triluri încîntătoare. Oftă, dar se dovedi ceva mai liniştită. În cele din urmă, după cîteva clipe de cumpănire, decise:

"Fii atent aici! Îţi mai dau un an să termini tot ce-i prescris aici", facu arătînd spre cărţoiul uriaş. "Dacă nici atunci nu eşti gata, ai terminat-o cu mine! Bagă de seamă că după aia o să umbli tu să mă cauţi! Să nu zici că nu ţi-am spus...", încheie ea ameninţător.

Nu am îndrăznit nici să afirm nici să neg ceva. Am spus doar că am înţeles. Am adăugat în minte cu obrăznicie: "Da, da! O să le citesc eu pe toate doar cînd o fi trecut şi vreun roman de-al meu pe acolo. Aşa că am impresia că mai ceva de aşteptat, cucoană!"

Odată s-a întors spre mine cu o iuţeală pe care nu mi-aş fi putut-o închipui:

"Ai grijă, măgarule, că te-am auzit! Ce tupeu la el!" Se sumeţi spre mine şi înclinînd capul mă întreabă repede, plină de curiozitate: "Dacă intră un autor, trebuie să iasă un altul. Tu la cine te-ai gîndit că ar fi cazul să părăsească tomul? Ei?"

"Să fim drepţi şi să recunoaştem că Olaudah Equiano nu şi-ar avea locul printre cei mai buni o mie şi unu de autori ai lumii", am îndrăznit eu cu un glas cam pierit.

Se aplecă spre mine, privindu-mă cu nişte ochi neaşteptat de binevoitori. Mă uimi din nou, începînd să chicotească:

"Adevărul e că nici eu nu prea mă omor după ăsta!" Şi rîse, rîse cu adevărat. Apoi şopti uşor: "După cum vezi, am şi eu umor. Uneori chiar mai mult decît viaţa..."

O clipă mai tîrziu plecă şi în urma ei i se auzi mantia foşnind nespus de dulce.