Poveste cu o scrisoare a unui tată către fiul său

Tanti Maricica era îngrijitoare în pavilionul de la neuro. La damblagii, cum explica ea colegelor de pe la alte secţii cu un rînjet şmecheros pe buzele-i subţiri. Nu uita nicodată să facă imediat o mină amărîtă, schimbînd cu rapiditate mimica, şi să adauge: "E o muncă la ăştia, Doamne, Doamne! Şi bani... Vai dă ei de bani! P'in cine ştie ce minune să vezi şi tu una d-o sută de mii dă la nenorociţii ăştia. Da' cu pretenţii ştie toţi să să ridice. Da, da!"

Nici nu apucase să-şi bea cafeaua, că Vichi, asistenta şefă, o şi trimisese la treabă. Peste noapte mai dăduse unul colţul. Îl băgaseră deja la morgă, "să nu să strice", cum glumea Maricica, rîzînd întotdeauna icnit de poanta asta ce o amuza de fiecare dată cînd o spunea.

Numai că azi nici măcar chestia asta nu reuşea să o binedispună. Bărbate-su, Gicuţă, şi băiatul ei, Corneluş, se îmbătaseră, fiecare în altă parte, dar ajunseseră tot în apartamentul din Rahova amîndoi. Într-un sfert de oră se şi luaseră la harţă, de la un meci. Nici măcar nu jucau românii. Unul ţinea cu o echipă italienească şi celălalt cu una englezească. Ce mai balamuc ieşise! Spărseseră şi vaza de pe televizor. Aia frumoasă, cu ciobănaşul fercheş doinind din fluier spre oiţele lui drăguţe, pe care abia o primise de la naşu' Iulică de Sfînta Maria. De scandal avea parte cam două, trei zile, după fiecare chenzină. Se obişnuise. Dar de vaza aia chiar că îi părea rău. Nimic ca lumea nu puteai să ţii în casă de ăştia. Tot aşa spărseseră şi statuetele alea nemaipomenit de comice, făcute din ipsos vopsit în roşu şi verde, cu Stan şi Bran. Amintire de la băi, de la Baziaş. Tanti Maricica oftă nostalgic şi luă găleata.

Intră în salonul indicat şi se duse la noptiera metalică de lîngă patul defunctului. Ceilalţi doi bolnavi o salutară. Ea răspunse dînd din cap cu un aer absent, vădit preocupată. Ştia din experienţă că ceva-ceva s-o găsi pe acolo. Strîmbă din nas: o savonieră, pastă şi periuţă de dinţi - pasta era pe jumătate consumată, iar cu periuţa ce naiba să facă? -, un aparat de ras şi două sprayuri aproape goale, nişte tacîmuri obişnuite, nişte ochelari, fleacuri. Singurul lucru mai interesant era un pix fain. Bani ioc. Pixul şi-l opri pentru ea, iar restul îl aruncă dintr-o mişcare dibace, direct în găleata de plastic. Într-o latură a sertarului, o scrisoare se prinsese de muchia scorojită. Tresări. Nu fusese deloc atentă. Poate era vreun plic pentru doctor. Îl palmă cu o mişcare iute de reptilă, strecurîndu-l abil în buzunarul larg al halatului de un albastru decolorat după atîtea spălări.

Strînse grăbită toată lenjeria de pat, întoarse pe partea cealaltă salteaua, dădu cu cîrpa peste ţevile albe ce alcătuiau căpătîiul patului şi părăsi cu paşi mărunţi şi deşi rezerva. Aruncă boceaua cu rufe pe topoganul pentru spălătorie şi se refugie emoţionată în cămăruţa ei. Trase zăvorul şi desfăcu cu mîini nerăbdătoare scrisoarea. Trăgea nădejde că acolo or fi fost banii pentru medicamentele alea străine de care tot vorbea Sănduleasca, doctoriţa aia tînără şi fiţoasă. Tînără, ce să zici, dar avea o şcoală în ea, academia de lepre, nu alta! Pe toţi amărîţii îi făcea din cuvinte. O maimuţări în gînd, cu invidie şi secretă admiraţie totodată:

"Vai, doamna Cutărescu, noi ne străduim să facem tot ce e omeneşte posibil. Dar ştiţi şi dumneavoastră cu ce dificultăţi trebuie să ne confruntăm. Farmacia spitalului are doar medicamente ieftine şi comune, cu un grad de eficienţă nu atît de ridicat pe cît ne-ar trebui nouă, în cazul domnului Cutărescu.. Or, bărbatul dummneavoastră are neapărată nevoie de un medicament din seria ăstora noi..." Şi nevasta bolnavului se precipita. Unde şi cum ar putea să găsească aşa ceva? Doctoriţa rămînea pe gînduri cîteva clipe, apoi deodată se lumina la faţă, aruncîndu-i un zîmbet plin de omenie femeii disperate. Spunea coborîndu-şi glasul ca şi cînd ar fi făcut-o părtaşa unui mare secret: "Aşa ceva nu se găseşte pe la noi. Dar am eu o prietenă al cărui tată a trecut exact prin aceeaşi problemă ca şi soţul dumneavoastră... Ea a avut alte posibilităţi şi i-a trimis cumnată-sa din Germania medicamentul. I l-a trimis pe bani, vreau să spun, şi... mă rog, e cam scumpişor, înţelegeţi?", întreba cu subînţeles Sănduleasca. Nevasta pacientului spunea atunci frîngîndu-şi mîinile între speranţă şi deznădejde: "Lăsaţi, domnişoara doctor! O costa el mult, da' dacă asta e ultima şansă a lu' bărbate-miu o să ne zbatem să găsim noi banii de care-i nevoie." Şi cînd melteanca oferea suma cerută, musai să vină şi cu un ditamai buchetul de flori la binefăcătoarea sa. O comicărie, să mori de rîs, nu aşa!

Tanti Maricica îşi puse ochelarii şi citi scrisul acela micuţ de pe plic. Îşi ţuguie iritată buzele, clipind încruntată. Pe anvelopa scrisorii era notat simplu: fiului meu. Scociorî în plic şi scoase din el două coli acoperite cu litere frumos caligrafiate. Le scutură, doar, doar, o cădea vreo bancnotă, ceva. Nimic. Le trînti pe masă cu năduf, mai să dărîme cana de pe măsuţa acoperită cu muşama. Sorbi cîteva înghiţituri din cafeaua de pe acum rece şi începu să citească.

Cu mai bine de şase săptămîni în urmă, domnul Victor Roman fusese internat. Accident cerebral vascular. Jumătaea stîngă a corpului îi paralizase. Dar pe cea dreptă încă putea să şi-o controleze. Încă...

Cînd îşi mai revenise din şocul iniţial privise, din poziţia în care se afla, la un leandru cu frunze pline de purici de plante. Tocmai înflorise. Florile nu aveau cine ştie ce parfum şi nici vreo culoare încîntătoare. Degaja în schimb o tristeţe de-a dreptul palpabilă. Stătu aşa cîteva ceasuri, fără să scoată un cuvînt. Pe la prînz, soţia lui, Ana, sosi cu nişte mîncare şi cu o mulţime de întrebări îngrijorate. Încercă să o liniştească, minţind în nenumărate rînduri. Cînd ea plecă schiţă un zîmbet încurajator. Nu era prea sigur că îi izbutise. Avea senzaţia că nici faţa nu prea îl mai asculta. În momentul acela îşi dădu seama că trebuie neapărat să-i scrie lui Ioan, băiatului său. Şi începu abrupt, renunţînd din start la vreun "Dragul meu" sau altă introducere dulceagă şi convenţională:

"Ştii că am făcut şi eu trei ani de Medicină. Aşa că mi-e greu să-mi fac iluzii în ceea ce priveşte boala mea. Îmi dau seama ce se va întîmpla cu mine şi nu-ţi ascund că asta mă sperie. Mă sperie acum, fiindcă mai tîrziu nu voi mai realiza cît de penibil şi de nevolnic o să fiu. Cel puţin asta sper. Să fiu conştient de mizeria în care o să mă aflu, mi se pare o pedeapsă pe care, totuşi, nu o merit.

Va fi o luptă grea, iar deznodămîntul e unul implacabil. O luptă care se va duce între însuşi trupul meu cu creierul ce se va desface încetul cu încetul în bucăţi din ce în ce mai mici. Fiecare va conţine o părticică din mine şi una cîte una o să se dizolve pe rînd, mai lent sau mai rapid, într-un nimic nepăsător.

Dacă am ajuns să îţi spun asemenea lucruri, ţi-e clar că n-am cum să mă port faţă de tine cu mănuşi. Deşi poate ar trebui să o fac. Nu de alta, dar uite că sînt nevoit să-ţi cer practic o mare favoare. Una extrem de importantă. Mă bazez însă pe caracterul şi calităţile tale ce nădăjduiesc să fie mai puternice decît resentimentele. Cele la care, poate, te simţi îndreptăţit şi pe care - deşi nu mi-ai spus-o - bănuiesc că le porţi în suflet. E însă posibil ca bănuiala mea să fie absolut neîntemeiată. N-am cum să o ştiu sigur fiindcă n-am reuşit niciodată să ajung pe deplin la sufletul tău. Iar asta - poftim, o recunosc! - nu a fost nicidecum vina ta.

După ce m-ai părăsit, adolescent fiind, ducîndu-te la maică-ta, am considerat că în viaţa mea nu există dezamăgire mai mare decît tine. Ţi-am zis-o răspicat chiar de atunci. Ani de zile după aceea nu ne-am mai văzut, nu ne-am mai auzit, nu ne-am mai vorbit. Mă simţeam trădat şi jefuit de toate sentimentele pe care le investisem în tine fără să aştept vreo dobîndă din partea ta. Evident, în afară de cea afectivă.

Cînd ne-am reîntîlnit, după doisprezece ani, am avut o ezitare. M-am întrebat dacă nu cumva greşisem în neînduplecarea mea. Dar am alungat-o repede din minte. Orice ar fi fost, nu eu fusesem acela cazut într-o asemenea eroare de neimaginat. Tu erai cel vinovat, te trebuia să cauţi iertarea mea. A fost doar o justificare cu care să-mi mîngîi orgoliul şi un anestezic în faţa unei tresăriri vinovate a propriei conştiinţe. În locul tău nici eu nu-m-aş fi putut întoarce după cîţiva ani pentru a mă scuza în vreun fel. Eşti fiul meu doar. Asta în afara faptului că şi tu ai, cu siguranţă, un adevăr al tău. Unul probabil la fel de dureros ca şi al meu.

Apoi justificarea de care-ţi vorbeam a prins consistenţă cînd am văzut-o pe soţia ta. Ea fusese cea care te determinase să procedezi aşa. Ea te făcuse să treci peste toate şi să vii să te împaci cu mine. O femeie inteligentă, hotărîtă, plină de determinare şi cu un acut simţ al prevederii în toate acţiunile ei. O fată ca ea mi-aş fi dorit să am! Mi-am şi notat în jurnalul meu: 'Ştefania îi e superioară lui Ioan. E, din păcate, o clipă de obiectivitate care nu mă încălzeşte cu nimic.' Aş mai fi adăugat că nu înţeleg cum de ea a putut să-şi aleagă şi mai ales să rămînă alături de un bărbat ca tine. Dar n-am făcut-o. Era o frază ce presupunea prea multe ambiguităţi. Azi nu mai sînt deloc sigur de cele scrise atunci. Ba mai mult, o grămadă din certitudinile mele faţă de tine s-au surpat.

Iar asta s-a întîmplat atunci cînd ţi-am văzut lucrările de grafică. A fost ceva dincolo de uimire. A fost o uriaşă descoperire. Ştiai să vezi dincolo de aparenţa banală a lucrurilor şi să le redai apoi pe hîrtie povestea pe care fiecare o conţine. Mi-am dat seama de asta imediat ce le-am văzut. Şi nu mă înşelam. Erai un desenator cel puţin la fel de bun pe cît eram eu ca pictor. Le-am privit ore în şir şi ceva s-a cutremurat adînc în mine. Pentru prima dată în viaţă am fost cu adevărat mîndru că eşti fiul meu. Dar nu ţi-am mărturisit-o. Nu ţi-am mărturisit-o niciodată. Şi nu îndrăznesc - tocmai eu! - să o fac nici acum, decît prin intermediul acestei scrisori.

Iată că m-am eliberat şi de povara acestei confesiuni. Abia în clipa asta pot să merg mai departe. Cred că îţi închipui ce vreau să-ţi cer. Aşa cum cred că nu ai să mă refuzi.

E vorba de Ana. Las-o să trăiască liniştită după voia ei şi nu te grăbi să o judeci pentru greşelile trecute ori pentru cele ce or să vină - măcar nu i-o spune! - după ce eu nu voi mai fi. Nu ea e vinovată de asprimea şi de neputinţa mea de a-mi exprima afecţiunea faţă de tine. Ce a fost, a fost! Ai acum posibilitatea să confirmi ceea ce eu bănuiesc de un timp încoace. Şi anume că eşti de fapt mai bun decît mine.

Ştii cît de puternice au fost şi sînt sentimentele mele pentru ea. Da, ai dreptate. Au fost mult mai mari decît cele pe care le-am revărsat cu zgîrcenie asupra ta. Poate că în calitatea ta de copil ai avea dreptul să mă condamni. Nu ştiu. Acum însă îţi vorbesc ca de la bărbat la bărbat: respectă-o, te rog, pe femeia pe care am iubit-o atît de mult! Sper ca, privite din unghiul acesta, tot ce a fost să aibă un înţeles mai clar, mai onest şi mai acceptabil. Dogoreşti în dragoste la fel ca şi mine. Ai trecut prin acelaşi prim eşec ca şi mine. Ar fi, deci, imposibil să nu pătrunzi sensul spuselor mele. Nedumerirea mea în privinţa legăturii şi a căsniciei tale cu Ştefania a fost una cît se poate întemeiată. Atîta doar că raportul era răsturnat. Aş fi fost tare bucuros să mă fi înşelat în ambele privinţe. Dar o să treacă şi asta. Fie să găseşti şi tu o altă Ana. Adică pe cineva cu care să împărtăşeşti amarul şi dulceaţa acestei lumi.

Se spune că blestemele părinţilor, cu atît mai mult cînd sînt aruncate de pe patul de moarte, se împlinesc negreşit. Ei bine, o să te blestem, băiete. Momentul e tocmai copt pentru aşa ceva. Te blestem, iată, să fii fericit şi să ai o viaţă împlinită! Fii viu pînă la capăt, trăind tot ce ţi se dă cu pasiune şi voluptate!

Mă opresc aici din teama de a nu deveni patetic, deşi poate aş fi putut să-mi asum măcar o dată şi măcar acum acest risc faţă de tine. Te las cu bine!

Tatăl tău, Victor Roman"

Se semnă şi băgă în plic cele două coli, apoi aşeză scrisoarea în sertar. Hotărî să nu i-o dea în acea seară. Socoti că mai era timp. În fond, din primul atac care îl lovise în primăvară îşi revenise uşor. Boala asta presupune uneori răgazuri uimitor de îndelungate. "Speranţa moare întotdeauna ultima!", se pomeni el gîndind. Rîse încetişor: "Doamne, ce şabloane prosteşti şi penibile au început să-mi umble prin minte! Chiar că am devenit un sentimental ridicol."

Peste cinci zile surveni al treilea atac.

Maricica termină de citit scrisoarea chiar în secunda în care lua ultima înghiţitură de cafea. Se înecă şi tuşi de cîteva ori. După care se uită lung la hîrtiile din mînă. Clătină cu sprîncenele ridicate, pendulînd între uimire şi dispreţ: "Asta-i scrisoare să i-o trimeţi lu' băiatu' tău?! Ultima scrisoare, ca vorba aceea! Pfui!" Miji din ochi, căutînd să-şi aducă aminte mai bine figura pacientului. Un moş cu barbă albă care se dădea mereu mare domn. Mare domn, mare domn, da' nu prea mişca cum trebuie din urechi. Din doi poli n-o scosese niciodată.

Privi iarăşi la rîndurile ordonate aşternute în pagină de pictor. Scrisul acela frumos şi elegant parcă o sfida, o zădăra. În loc de un bănuţ, colea, se pomenise cu toată polologhia aia. Se încruntă şi îşi încleştă fălcile, cuprinsă deodată de nervi. Înşfăcă scrisoarea şi o făcu bucăţele, şopocăind printre dinţi, la fiecare efort depus pentru a o rupe: "Prostii! Prostii! Numa' prostii!"

Cînd isprăvi o aruncă în găleata de gunoi şi se simţi mult mai uşurată. Ba chiar oarecum mîndră de ea. Totuşi, murmură încă revoltată: "Auzi le el, fată! Doi poli!?"